Anulare act. Sentința nr. 878/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 878/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 878/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 878
Ședința publică din data de 03.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: Ș. G.
Pe rol judecarea cauzei civile, privind pe reclamanta G. V. în contradictoriu cu pârâții C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A., având ca obiect anulare act-clauze abuzive.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 20.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la dosar a amânat pronunțarea pentru azi, 03.02.2015, când a hotărât următoarele
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 19.08.2014 sub nr._, reclamanta G. V. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâților C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A. prin care a solicitat constatarea nulitații absolute a clauzelor 5.1 lit. b) și c), din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 (menționat greșit 14.03.2007), a art. II, alin. 2 punctul 5.1 lit. c) liniuța 1 și 3 (referitoare la comisionul de administrare de 0,15 % lunar) din Actul Adițional nr. 2 din data de 18.08.2011 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 și obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la zi, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către parate, valoarea cererii însumând valoarea de_,60 CHF (_ lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 2648,60 CHF (9697 lei), cu valoarea sumelor plătite de către noi ca și comision de administrare de la data semnării contractului -_ CHF (46060lei) precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a menționat că cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei de timbru conform art. 29 alin. (1) lit. f din QUG 80/2013.
În motivarea cererii, reclamanta a menționat că avea calitatea de împrumutată, dobândită în baza Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 (trecut greșit 14.03.2007), și menținută în baza actului adițional 2 din data de 18.08.2011 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 (menționat greșit 14.03.2007), acest contract a fiind semnat în data de 14.03.2008, însă, din eroare s-a menționat pe prima pagină a acestuia, data de 14.03.2007, aceasta eroare menținându-se și în ceea ce privește actul adițional 2 din data de 18.08.2011.
Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voința și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voința, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, ca în contractele ne-voite nu exista voința sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).
Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a parților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată său fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului.
Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerința a obligațiilor contractuale implicite de bună credința și echitate (art. 970 alin. l și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).
Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat între părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătură contractuală intrinseca și profundă pe care contractul o creează intre părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-1 pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor parților, care presupune o justă repartiție intre părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele parților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigentelor principiului proporționalității și principiului coerentei, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.
Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confunda cu domeniul bunei-credințe, deși buna - credința este, în dreptul român, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul nostru. La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive în contractele cu consumatorii). În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerenta ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul ne-executării contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere). Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul pârtii, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul intre părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a parților, ci pe interesele parților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. În orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului și care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist sau de fațadă.
Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).
Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”) iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voința sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voința alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele, moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).
Inegalitatea economică, tehnica și juridica între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.
Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competentă de reechilibrare a prestațiilor parților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consta în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect fata de consumator, pe lingă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecința, neputând negocia contractul cu clientul.
Voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indica clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
În ceea ce privesc cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive, reclamanta a invocat prevederile art. 4 alin (1) și alin (2) din Legea nr. 193/2000 care prevăd că „o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociata direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv. ”
De asemenea art. 4, alin (3) din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulata a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În plus, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede ca „De asemenea, art. l alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 (eronat 14.03.2007) încheiat de către părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între părți - reclamanata aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiză) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Reclamanta a solicitat că pârâtele să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept “speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.).
Clauzele criticate de reclamata au fost:
Clauza 5.1 lit. b) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului Contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” a fost catalogată de reclamanta ca fiind abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru că o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanta a menționat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, perceperea comisionului creând un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului) și a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute. De asemenea, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credința intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit fata de drepturile celeilalte părți (consumatorul). Pârâtele au înserat în contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.
Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr.190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.
O altă clauză contestată de către reclamantă a fost clauza 5.1 lit. c) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a”, calificată ca fiind abuzivă, având în vedere că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimat iar caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanta a menționat că comisionul nu a fost negociat între părți, având în vedere că negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.
Reclamanta a menționat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica la ce se aplică acest procent, iar acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Reclamanta a menționata că contractul de credit semnat de părți nu are D. (Dobânda anuală efectivă), aceasta exprimând sub forma procentuala costul total al unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.
Art. II alin. 2 punctul 5.1 lit. c) liniuța 1 și 3 (referitoare la comisionul de administrare de 0,15 % lunar) din Actul Adițional nr. 2 din data de 18.08.2011 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 14.03.2008 a fost calificat de reclamantă ca fiind abuziv, actul adițional menționat nu a fost negociat, acesta fiind unul tipizat, el reprezentând o încercare de a repara abuzurile din contractul inițial, prin mențiunea ca acest comision de administrare se aplică la șoldul creditului, fiind creat astfel un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani, iar acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, iar acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Reclamanta a menționat că comisionul de administrare a reprezentat o dobândă mascată, un procent foarte important din rată.
În drept cererea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod.Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art; 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 (art. 274 din Vechiul Cod de Procedura Civilă) din Noul Cod de Procedura Civilă.
În dovedirea, reclamanta a solicitat încuviințare probei cu înscrisuri depunând, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 14.03.2007, actul adițional nr. 1 la contractul de credit și de garanție nr._ din data de 14.03.2007, depune practica relevanta a instanțelor din România.
La data de 21.10.2014, pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV prin MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A. au depus, prin serviciul registratură, întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, în măsura în care instanța ar admite pretențiile pecuniare ale reclamantei, limitarea acestora cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani anteriori introducerii precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtele au invocat prin întâmpinare prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, solicitând aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/_, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 71/_, acțiunea de a cere restituirea prestațiilor fiind o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului. întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor fiind asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.
Pârâtele au menționat că clauzele constestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive întrucât prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența să aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
Pârâtele au precizat că odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar, această concluzie fiind statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar că instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale”, iar în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor.” Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marjă de profit a pârâtei (reliefată de o fracțiune din rață dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum.
Redactarea clauzelor din Contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate, neexistând nici un dubiu în ceea ce privește modalitatea de clacul, soldul asupra căruia comisioanele urmează a fi aplicate și perioadele de timp pentru care urmează a fi aplicată dobânda, concluzionând că rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convenției de credit, motiv pentru care a solicitata aplicarea prevederile art. 4 alin. 5 al Legii nr. 193/2000, prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și eliminarea din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
Pârâtele au menționat că clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că contractul a fost încheiat în luna mai 2008, la acel moment contractele de credit pentru investiții imobiliare fiind reglementate de Legea nr. 190/1999, iar, prevederile legii sus-menționate nu prevăd vreo regulă care să interzică băncii adaptarea clauzei referitoare la rata dobânzii la variațiile semnificative ale pieței monetare/financiare.
Procedând la menținerea ratei dobânzii la nivelul din anul 2008, Banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale, evoluția condițiilor de pe piața monetară/financiară impunând acest lucru, iar în cauza dedusă judecății reclamanta a optat pentru un produs de creditare cu dobândă variabilă din al doilea an contractual (dobânda este fixă doar în primul an de creditare). Opțiunea a fost liber exprimată, iar banca nu a impus nicio clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere. Existența altor produse de creditare predefinite nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă.
Alegerea unui tip de contract cu dobândă variabilă a fost făcută de către reclamantă în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare. Caracterul variabil al dobânzii a presupus anumite elemente contractuale diferite față de cele existente în situația aplicării unei dobânzi fixe, acestea reprezentând la momentul încheierii Contractului de credit avantaje pentru împrumutat sau, cel puțin, elemente definitorii în alegerea făcută de acesta.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezentând o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13].
Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii și anume clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credințe și clauza prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, iar în speța dedusă judecății niciuna dintre aceste condiții nu fost îndeplinită.
În ceea ce privește condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul, în definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv. ”
Faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului., iar în măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
Pârâtele au precizat că nu se poate reține critica reclamatei referitoare la modificarea în mod discreționar a dobânzii, perceperea comisionului de acordare, administrare și rambursare având în vedere că la solicitarea acestuia prâtele au modificat de trei ori condițiile de creditare, în funcție de cererile repetate ale acesteia.
În ceea ce privește condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj că urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului, iar prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință:Criteriul bunei-credințe-pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Pârâtele au menționat că persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.
Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale, în concluzie, reclamanta a cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația acestuia este una cu executare succesivă. Perceperea comisionului de administrare, acordare este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamantă prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta, iar dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca, rezultând astefl că pârâtele și-au îndeplinit obligația precontractuală stabilită prin capitolul II al OUG 25/2010, informând consumatorul cu privire la toate aspectele contractului de credit. Totodată, pe lângă informațiile precontractuale furnizate consumatorului, care se materializează în oferta de credit, reclamantei i-a fost acordat un termen de minim 15 zile, termen în care acesta poate reflecta asupra tuturor condițiilor de creditare.
- Criteriul echilibrului contractual-
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Pârâtele au menționat că fiecărui consumator cu care banca contractează i se emite preliminar o ofertă de credit, cuprinzând valori diferite atât în ceea ce privește dobânda dar și în ceea ce privește comisioanele, inclusiv comisionul de risc. Astfel, este limpede că în urma analizei pe care bancă o face, având în vedere toate condițiile consumatorului, aceasta va stabili toate costurile creditului și va emite oferta de creditare. Ulterior emiterii acesteia, consumatorul are posibilitatea de a negocia fiecare clauză contractuală, aspect ce incumbă consumatorului o obligație de diligență, iar în cauza dedusă judecății o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către reclamantă ținând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă de la momentul primirii ofertei de creditare termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză, iar banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale liber agreate. Perceperea comisionului de administrare și a dobânzii a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ., conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
Pârâtele au menționat că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, astfel că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a preciza însă în mod concret de unde rezultă aceste sume, însă admiterea acțiunii nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte, această excepție de la principiul restituțio în integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, fiind „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.Deoarece reclamanta nu a solicitat desființarea Contractului de credit, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect care poate fi dat este modificarea pentru viitor a acestora, în consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată fiind competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.205 și următoarele din Codul de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007 .
În dovedire, pârâtele au solicitat încuviințare probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantei.
La data de 06.11.2014, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care față de excepția prescripției, a menționat că, având în vedere că sancțiunea incidență în cazul constatării/caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul încheiat între consumator și comerciant este nulitatea absolută, dreptul material la acțiunea în anularea acestei clauze este imprescriptibil, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, articol care stabilește: „nulitatea unui act. juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie cale de excepție”, iar în consecință, acțiunea, având ca obiect declararea nulității absolute a clauzelor indicate în cererea de chemare în judecată este imprescriptibilă extinctiv .
Acțiunea civilă având ca obiect „restituirea prestațiilor”, efectuată în baza unui act juridic lovit de nulitate este o acțiune prescriptibilă extinctiv, în termenul general de prescripție de 3 ani, căci se întemeiază pe faptul juridic licit al plății nedatorate, fiind evident că o plată efectuată în baza unui contract lovit de nulitate nu poate să fie decât o plată nedatorată, iar în cauza dedusă judecății, dreptul material la acțiune nu s-a născut și nici nu se va putea naște decât la momentul la care se vor desființa clauzele abuzive prin admiterea acțiunii, în nulitate absolută, iar, în consecința, a solicitat respingerea acestei excepții ca neîntemeiată.
Față de netemeinicia cererii de chemare în judecată, reclamanta, în plus față de motivele cererii de chemare în judecată, a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor menționate în cererea de chemare în judecată, menționând că motivele învederate în întâmpinare de către pârâte privesc nulitatea relativă, clauzele/comisioanele contestate fiind exprimate exclusiv în formă procentuală.
Reclamanta a menționat ca jurisprudență în sensul protejării consumatorului de introducerea în contracte a clauzelor abuzive decizia Curții Europene de Justiție, cauza E. M. Mostaza Claro vs. Centro Movil Milenium ȘL, Cauza C-168/05, cauzele Occano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA vs Jose M. Sânchez Alcon Prades (C- 241/98), Jose L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C- 243/98) și Emilio Vinas F. (C-244/98), cauza C. de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid.
În ceea ce privește proba cu interogatoriul propusă de către pârâtă, reclamanta a învederat instanței că se opune având în vedere conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, proba caracterului negociat al unei clauze contractuale sau al întregului contract, trebuie să fie făcută de către comerciant, iar având în vedere faptul că este vorba despre un contract comercial, singura modalitate de a proba caracterul negociat/nenegociat al contractului poate fi facută numai prin înscrisuri.
In probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri.
Cerere scutită de la plata taxei de timbru conform ar.29, lit.f din OUG 80/2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamanta G. V. în calitate de împrumutat și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar a intervenit contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/14.03.2008, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar, pentru achiziția unui imobil, în cuantum de 132.430.00 CHF, cu o perioadă de rambursare de 312 de luni de la data primei trageri din credit.(Contract filele 11-29 dosar)
Reclamanta solicită să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la clauza art.5.1 lit.b din condițiile speciale ale contractului de facilitare de credit și garanție ce se referă la „comisionul de acordare”, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract, sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, clauza 5.1 lit. c din condițiile speciale ale contractului de facilitare credit și garanție vizează comisionul de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a. clauza Art. II, alin.2, punctul 5.1 lit. c, liniuța 1 și 3 din Actul Adițional nr. 2 din data de 18.08.2011 la Contractul de facilitare credit și garanție care se referă de asemenea, la comisionul de 0,15 % de administrare credit. Aceste aspecte sunt atestate de cuprinsul contractului de facilitare credit încheiat între părți și depus la dosarul cauzei.(filele 11-29)
Potrivit art. 8.13 contractul dintre părți se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare. Potrivit planului de rambursare credit, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat.
Între reclamanta si pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor a fost încheiat Actul adițional din data de 18.03.2009 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/14.03.2008 ( depus la dosar filele 39-45).
Reclamanta si parata C. E. Bank NV au încheiat Actul adițional din data de 18.08.2011 la Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/14.03.2008 ( depus la dosar filele 41-45).
Asupra prescripției dreptului material la acțiune de a solicita restituirea sumelor pentru perioada cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii cererii, invocată de pârâte, instanța reține că regimul prescripției extinctive diferă după cum este vorba despre o cauză de nulitate absolută, caz în care acțiunea este imprescriptibilă sau de o cauză de nulitate relativă, caz în care dreptul la acțiune este prescriptibil, potrivit Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția exinctivă (aplicabil la data încheierii contractului).
În ceea ce privește sancțiunea ce intervine în cazul constatării naturii abuzive a unor clauze, apreciază că aceasta este nulitatea absolută a acestor clauze. Astfel, această concluzie se desprinde din natura interesului ocrotit de normele privind clauzele abuzive, care este unul general. Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la Directiva nr. 93/13/CEE (nume), directivă care a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, potrivit căreia „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică” (cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská).
Reclamanta nu invocă vicierea consimțământului său, ci caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit, nefiind incidentă sancțiunea nulității relative, ci, după cum s-a arătat mai sus, sancțiunea nulității absolute astfel că nu vor fi primite susținerile pârâtelor, respectiv că interesul protejat de normele care interzic clauzele abuzive este un interes privat, motiv pentru care sancțiunea care s-ar impune în cazul încălcării acestor dispoziții imperative este nulitatea relativă, ce poate fi invocată doar într-un termen de 3 ani de la data încheierii contractului.
Pentru aceste considerente, constatând că sancțiunea ce intervine în cazul clauzelor abuzive este nulitatea absolută a acestor clauze, nulitate care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune, instanța va înlătura ca neîntemeiate apărarea paratelor în sensul că ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Reclamanta are calitatea de consumator în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică părte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art.2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate, prin urmare raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.
De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.
Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanților este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauza privitoare la comisionul de acordare si clauza privitoarea la comisionul de administrare din contractul de credit cu actele adiționale subsecvente, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit.
Din cuprinsul contractului rezultă in ceea ce privește comisionul de acordare că acesta a fost determinat în cuantum fix, de 2648,60 CHF, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Mai rezultă în ceea ce privește comisionul lunar de administrare de 0,15% că este plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se menționa însă în mod precis la ce se aplică procentul și ce înseamnă scadența a 13-a, însă, contractul de credit se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr.1 și cu graficul de rambursare, potrivit cu care, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat.
În ceea ce privește clauza de la art. II, alin. 2 punctul 5.1 lit. c), liniuța 1 și 3 din Actul adițional la contract, privind de asemenea comisionul de administrare credit, instanța, constată, de asemenea, că pentru aceleași motive aplicate în mod corespunzător pentru care clauza 5 .1 lit. c din condițiile speciale ale Contractului,( care vizează tot comisionul de administrare a creditului) și clauza din actul adițional pretins a fi abuzivă este valabilă de fapt.
Astfel, aceasta enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie actul adițional, iar cuantumul lor este unul expres determinat în mod procentual după cum se stipulează: „ 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului pentru scadența din data de 18.08.2011”,(liniuța unu) „ 0,15 %. aplicat la valoarea soldului creditului începând cu scadența din data de 18.09.2012 inclusiv și până la data rambursării integrale a creditului(liniuța 3).
Consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat prin simpla lecturare a acestui plan de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea ajunge la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată, apoi in condițiile negociate cu Banca potrivit Actului adițional nr.2.
Raportat la declarația expresă a împrumutatului cuprinsă la art.8.16 din contract, potrivit căreia „împrumutatul/codebitorul declară că cu citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare”, declarație aflată sub imperiul principiului irevocabilității, la aspectul că potrivit actului adițional nr.2/18.08.2011 reclamanta a negociat clauze ale contractului cu privire la dobanda și modalitățtile de rambursare, instanța retine că opțiunea reclamantei de a contracta în condițiile Contractului de facilitate de credit și de garanție nr._/21.03.2008 cu actele adiționale subsecvente a fost liberă, iar în speță prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale criticate instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000, a fost răsturnată.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, instanța apreciază că nu se poate reține îndeplinirea acestei condiții în speță.
Instanța reține că atât la momentul studierii ofertei de credit, cât și la momentul încheierii contractului de credit, reclamanta avea posibilitatea efectivă să cunoască valoarea comisionului de acordare, care a fost determinat în cuantum fix, de 2648,60 CHF, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
De asemenea, cuantumul comisionului de administrare a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului (0,15 %), modul de determinare a acestuia fiind detaliat în chiar oferta de credit, iar din Actul adițional nr.2/18.08.2011-fila 41, reiese că reclamanta s-a adresat Băncii și a obținut facilități de reeșalonare a creditului, alte condiții pentru dobânda aplicată, precum și comisioane 0, (ca de exemplu cel de rambursare anticipată), alte condiții cu privire la perioada pentru care datora comisiona de administrare -act adițional pe care l-a semnat în deplină cunoștintă de cauză, astfel că nu poate invoca că se găsește în poziția unui consumator captiv într-un contract pe care nu a avut posibilitatea să îl negocieze, in ceea ce privește clauzele invocate ca fiind abuzive.
Instanța retine că, în cauză, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce cuantumul comisionului și obligația de plată acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în graficul de rambursare, atât sub aspectul cuantumului, cât și a scadenței obligației de plată.
Clauza referitoare la comisionul de administrare se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, care nu este supus cenzurii prin raportare la dispozițiile Directivei nr. 93/2006.
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, clauzele privind comisionul de acordare și administrare fac parte din chiar obiectul contractului, iar art.4 al Directivei nr. 93/13/CEE care a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000 a exclus cauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. 2, dispoziția corespunzătoare din Legea nr. 193/2000 fiind cuprinsă în art. 4 alin 6.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.
În consecință, nu se reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzelor analizate, susținerile reclamantei fiind neîntemeiate. Standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie condițiile, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea termenului de 30 zile de valabilitate a ofertei, termen prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, precum s-a întâmplat în speță, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele contractuale.
Mai mult decât atât, instanța reține că legislația edictată în materia protecției drepturilor consumatorilor a prevăzut în mod expres posibilitatea inserării comisionului de administrare, astfel cum rezultă din dispozițiile art.36 din OUG 50/2010, iar art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului conform art.2 lit. h din aceeași lege
Clauza referitoare la comisionul de administrare se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, care nu este supus cenzurii prin raportare la dispozițiile Directivei nr. 93/2006. Mai mult decât atât, instanța reține că legislația edictată în materia protecției drepturilor consumatorilor a prevăzut în mod expres posibilitatea inserării comisionului de administrare, astfel cum rezultă din dispozițiile art.36 din OUG 50/2010, iar art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului conform art.2 lit. h din aceeași lege.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 4 din Legea 193/2000, instanța va respinge ca neîntemeiată capătul de cerere privind anularea ca abuzive ca clauzelor menționate de reclamantă.
Având în vedere că al doilea capăt de cerere este un accesoriul al primului, fiind respins acesta din urmă, instanța va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea sumelor de bani plătite de reclamantă cu titlu de comision de administrare sau acordare credit.
În baza art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantei, o va obliga pe acesta la plata în favoarea pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial acordat în cuantum redus de la 4375,52 lei, în condițiile art.451 alin.2 Cod procedură civilă, apreciind că acest onorariu este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei, care s-a soluționat la primul termen de judecată, având în vedere și faptul că este vorba despre probleme de drept invocate în cauze repetitive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge acțiunea formulată de reclamanta G. V., cu domiciliul în București, .. 158 A, ., ., sector 6 și cu domiciliul procesual ales în București, ., ., sector 2 în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN S.A., cu sediul în București, ., Anchor Plaza, corp C, ., J40/_/2004, CUI_ și cu pârâta C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A., cu sediul în București, ., Anchor Plaza, corp C, ., J40/_/2004, CUI_ ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții la plata în favoarea pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA a sumei de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial acordat în cuantum redus.
Cu apel in termen de 30 zile de la comunicare, cererea se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
G. AndreiGeorgiana Ș.
Red. AG/Tehn.ȘG
5 ex./18.03.2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 869/2015. Judecătoria... → |
|---|
