Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 02-12-2015, Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 10048/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DIN DATA DE 02.12.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: S. I. G.
GREFIER: U. M.
Pe rol pronunțarea cauzei civile având ca obiect cerere de valoare redusă, privind pe reclamanta E. E. MUNTENIA SA, în contradictoriu cu pârâta F. T. SRL.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 25.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 02.12.2015 hotărând următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 30.06.2015, sub nr._, reclamanta . SA, în contradictoriu cu pârâta F. T. SRL, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei 7.253,17 lei, reprezentând debit principal, și plata penalităților de întârziere în valoare de 388,09 lei, calculate în conformitate cu prevederile art. 14 alin. 3 lit. a din contractul-cadrul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali și similari, la tarifele reglementate, aprobate prin Decizia A.N.R.E nr. 57/1999.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între ea și pârâtă s-au derulat relații contractuale, acesteia atribuindu-se codul de client_, în baza cărora a livrat energie electrică, iar corelativ s-a născut obligația de plată a acesteia pentru serviciile de care a beneficiat, conform facturilor fiscale emise. Astfel, începerea derulării relațiilor contractuale s-a realizat de la data la care debitorul a început să consume energie electrică, însușindu-și totodată toate obligațiile care derivă din beneficiul acestui serviciu și din contractul de furnizare a energiei electrice.
A susținut că, în conformitate cu contractul semnat, contract standard și aplicabil la nivel național, reglementat prin act normativ (Decizia președintelui A.N.R.E nr. 57/1999 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 623 din 21 decembrie 1999 și Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor cadru de furnizare a energiei electrice), avea obligația să furnizeze energie electrică, iar debitorul avea obligația să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise de către societatea furnizoare, în termenul de scadență de 10 zile de la data emiterii facturilor, data emiterii facturilor și termenul de scadență fiind înscrise pe factură (art. 14 din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice).
În acest sens, reclamanta a arătat că potrivit art. 11 lit. a din Contractul-cadrul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali și similari, la tarife reglementate, aprobat prin Decizia ANRE nr. 57/1999, consumatorul are obligația să achite integral și la termen facturile emise de furnizor.
În ceea ce privește suportarea de către consumator a cheltuielilor furnizorului/operatorului de rețea pentru deconectarea și reconectarea la rețea, reclamanta a menționat că aceasta este reglementată de art. 200 alin. 5 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1007/2004.
Totodată, reclamanta a învederat faptul că obligația de plată a consumatorilor pentru energia electrică consumată este expres prevăzută de Legea energiei electrice: potrivit prevederilor art. 54 din vechea lege a energiei electrice nr. 13/2007: „În conformitate cu prevederile contractului, consumatorul este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate”; potrivit prevederilor art. 59 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale: „În conformitate cu prevederile contractului, clientul final este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate la prețul și în condițiile prevăzute în contractul de furnizare a energiei electrice”.
Reclamanta a mai arătat că în conformitate cu art. 61 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale (art. 56 alin. 2 din vechea lege a energiei electrice nr. 13/2007), nerespectarea contractului de furnizare a energiei electrice de către clientul final poate atrage suportarea următoarelor consecințe: penalizări, sistarea temporară a furnizării energiei electrice, rezilierea contractului de furnizare a energiei electrice.
În ceea ce privește suportarea de către consumator a cheltuielilor furnizorului/operatorului de rețea pentru deconectarea și reconectarea la rețea, reclamanta a menționat că aceasta este reglementată de art. 200 alin. 5 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1007/2004.
În dovedirea recunoașterii și însușirii derulării contractului stă și faptul că acesta a efectuat o . plăți către societatea creditoare, așa cum rezultă și din situația financiară a debitorului.
A susținut că facturarea, respectiv emiterea facturilor s-a realizat conform Codului fiscal art. 155, unde alin. 28 precizează că semnarea și stampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le conțină factura.
Prin urmare, reclamanta a învederat că și-a onorat obligația de a furniza debitorului energie electrică, fără ca acesta din urmă să-și fi îndeplinit obligația corelativă de achitare a facturilor, în contextul în care nu a tăgăduit existența unui raportului juridic obligațional invocat de creditoare ca izvor al pretențiilor și nici nu a opus împrejurarea neexecutării culpabile de către aceasta a obligațiilor contractule, după cum nu a formulat niciodată vreo obiecțiune cu privire la obligația de plată a debitului restant.
Reclamanta a învederat că pentru serviciile prestate și neachitate la termen, s-au calculat penalități în valoare de 388.8 lei, conform contractului, respectiv art. 14 din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, penalități egale cu nivelul majorării de întârziere datorat pentru neplata la termen a obligațiilor către bugetul de stat, conform reglementărilor legale în vigoare.
A învederat că facturile fiscale privind valoarea penalităților de întârziere au fost anexate prezentei acțiuni, iar în cuprinsul acestora s-a evidențiat expres modul de calcul, menționându-se facturile asupra cărora au fost calculate penalitățile, perioada de calcul, numărul de zile de întârziere și coeficientul de calcul aplicat potrivit reglementărilor în vigoare la data calculului și valoarea acestora.
Reclamanta a învederat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1025 Cod procedură civilă privind cererile de valoare redusă.
În temeiul art. 1031 Cod procedură civilă, reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 223 alin. 3 Cod procedură civilă, reclamanta a solicitat judecarea în lipsă.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 150 alin. 1 și 2, art. 223 alin. 3, art. 277, art. 453, art. 628 alin. 2, art. 662, art. 1025-1032 din Noul Cod de procedură civilă, art. 1270 și art. 1516, art. 1535 din Noul Cod Civil, art. 969 și urm., art. 1073 din Vechiul Cod civil, art. 120 alin. 7 din Codul de procedură fiscală, art. 155 alin. 28 din Codul Fiscal, art. 156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin HG nr. 1007/2004, Decizia ANRE nr. 57 din 11 octombrie 1999 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Vechea Lege a energiei electrice nr. 13/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din_, Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 485/16 iulie 2012.
Reclamanta a solicitat instanței încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului și a probei cu înscrisuri (f. 12-38).
La data de 28 septembrie 2015, prin Serviciul Registratură, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a arătat că între părțile din dosar s-a încheiat contractul nr._ din 26.03.2010 de furnizare provizorie a energiei electrice pentru o perioadă determinată, respectiv 26.03._10.
A susținut că, potrivit legii, furnizarea energiei electrice se face numai în baza unui contract de furnizare încheiat între consumator și furnizor. Potrivit Ordinului nr. 64/2014 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la clienții finali art. 39 alin. 1 lit. a stipulează „Contractul de furnizare a energiei electrice încetează la expirarea termenului contractului, iar în alin. 2 se arată că „ În cazul încetării contractului ca urmare a expirări duratei de valabilitate a acestuia, furnizorul notifică clientul final data încetării cu minimum 30 de zile înainte” ceea ce reclamanta nu a făcut.
Astfel, pârâta a precizat că nu este suficientă împrejurarea că reclamanta a depus la dosar contractul nr._ din 26.03.2010, încheiat între părți pe o perioadă de aproximativ 3 luni, respectiv 26.03._10 și anumite facturi emise la circa 2 ani de la data încetării acestuia, ci trebuie ca acestea, în calitate de parte care declanșează un demers judiciar să arate expres și în modul cel mai clar cu putință atât sumele pretinse de la pârâtă, cât și izvorul acestor pretenții, în speța de față contractul în baza căruia au fost emise aceste facturi.
Pârâta a menționat că aceste facturi pe care reclamanta le pretinde ca și creanță nu i-au fost comunicate, iar din înscrisurile depuse nu rezultă că perioada inițială de 3 luni ar fi fost prelungită și pe ce durată anume. În aceste condiții, deși este indubitabil că o convenție legal făcută are putere de lege între părțile contractante se observă că perioada de activare și cu caracter minim obligatori.
Pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește factura 2 MF_ emisă la data de 20.06.2012 de către reclamantă deoarece au trecut mai mult de 3 ani de la data pretinsei obligații de plată. Potrivit doctrinei „prescripția este definită ca fiind sancțiunea care lovește posibilitatea de exercitare a acțiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silită a obligației civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripție stabilit de lege.
Prin urmare, având în vedere că la data emiterii facturii, respectiv 20.06.2012 și data promovării prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, pârâta a solicitat instanței admiterea excepției și să constate prescris dreptul la acțiune deoarece acesta nu a fost exercitat în termenul prescris de lege.
Pentru aceste considerente, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
Pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali și similari la tarife reglementate nr._/26.03.2010, având ca obiect furnizarea energiei electrice la locul de consum „Legătura provizorie București”, bld. 1 Mai, nr. 37, sector 6 (filele 31-38), pârâtei fiindu-i atribuit codul client_.
Prin art. 2 al acestui contract, părțile au convenit ca durata acestuia să fie determinată, fiind încheiat până la data de 18.06.2010.
Reclamanta a emis facturi fiscale privind furnizarea de servicii către pârâtă, în cuprinsul cărora a fost inserat codul client menționat mai sus, după cum urmează: factura 2 MF_/20.06.2012, factura 2 MF_/24.09.2012, factura 2 MF_/16.10.2012, factura 2 MF_/21.11.2012, factura 2 MF_/27.11.2012 (filele 16 - 30).
Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește pretențiile izvorâte din factura fiscală 2 MF_/20.06.2012, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța apreciază că este neîntemeiată, având în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 2517 Cod civil, termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, art. 2524 alin. 1Cod civil statuează că, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia să o execute.
Întrucât suma pentru care a fost emisă factura fiscală 2 MF_/20.06.2012 a devenit scadentă la data de 30.06.2012 (fila 16), instanța apreciază că aceasta este momentul de la care s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei. În raport de data introducerii cererii de chemare în judecată (29.06.2015 - data depunerii la oficiul poștal conform mențiunilor de pe plicul aflat la fila 39), instanța constată că reclamanta a respectat termenul de 3 ani de zile prevăzut de dispozițiile legale aplicabile, astfel excepția invocată de pârâtă nu este întemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța apreciază că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.
Pentru a reține această concluzie, instanța constată că facturile fiscale invocate de reclamantă în susținerea pretențiilor sale sunt emise în perioada iunie 2012- noiembrie 2012, ulterior expirării duratei contractului nr._/26.03.2010 – 18.06.2010, neputându-se aprecia că serviciile vizate de facturile fiscale astfel emise au fost prestate în derularea raporturilor contractuale reglementate de acest contract.
Astfel, facturile fiscale depuse la dosar nu pot fi coroborate cu contractul anterior analizat pentru stabilirea creanței invocate de reclamantă. Analizând valoarea probatorie a facturilor depuse la dosar, instanța constată că acestea, prin ele însele, nu pot face dovada creanței invocate de reclamantă, întrucât nu au fost acceptate de pârâtă, nefiind semnate de către acesta.
Factura fiscală face dovada împotriva emitentului și în favoarea destinatarului ca orice alt înscris sub semnătură privată. Numai în cazul în care factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada și împotriva destinatarului, deși nu emană de la acesta. În condițiile în care factura fiscală nu este acceptată la plată, nefiind însușită de pârâtă, aspect ce rezultă și din întâmpinarea formulată, instanța reține că nu se face dovada unei creanțe certe în favoarea reclamantei.
Având în vederea aceste aspecte, instanța va respinge cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Respinge cererea formulată de reclamanta E. E. MUNTENIA SA, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2008, cod unic de înregistrare_, cu sediul procesual ales în București, .. 10A, Clădirea C3, . în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, . nr. 9, ., ., sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.
Cerere de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.12.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.S.I.G./Thred.TPC 4 ex./
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 8677/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
