Legea 10/2001. Sentința nr. 4230/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4230/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 4230/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4230
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: A. N.
GREFIER: C. C.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect Legea nr. 10/2001, privind pe reclamanții M. P. și I. M. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reclamanții, prin apărător, B. C. L., cu delegație la dosar, lipsind pârâtul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Instanța având în vedere că în cauză este primul termen de judecată, în conformitate cu art. 131 din Noul codul de procedură civilă pune în discuție competența generală, materială și teritorială a instanței.
Reclamanții prin apărător arată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă să judece cererea, conform art. 94 lit. j coroborat cu art. 107 Cod proc.civ.
Instanța constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. j Cod proc.civ. coroborat cu art. 107 Cod proc.civ., având în vedere sediul pârâtului care este în sector 6.
Instanța în temeiul art. 238 alin. 1 din Noul Codul de procedură civilă acordă cuvântul părților cu privire la estimarea duratei necesare pentru cercetarea procesului.
Reclamanții prin apărător estimează durata de soluționare a cauzei la 3 luni.
Instanța, în temeiul art. 238 din Noul Codul de procedură civilă estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la 1 lună.
Instanța acordă cuvântul pentru propunerea de probe.
Reclamanții prin apărător solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Instanța, în baza art. 255 noul Cod proc.civ apreciind că proba cu înscrisuri este admisibilă și poate duce la dezlegarea pricinii, încuviințează reclamanților și pârâtului proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamanții prin apărător solicită admiterea acțiunii, obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 3178/13.08.2001, privind emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul situat în București, arătând că din probatoriul administrat în cauză reclamantul a făcut toate demersurile pentru ca pârâtul să-și îndeplinească obligațiile. Totodată arată că s-a dovedit reaua-credință a pârâtului, care cu intenție nu a vrut să-și îndeplinească obligația ce a revenit în sarcina sa, deși a existat un titlu executoriu pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de bună-voie, reclamanta fiind nevoită să apeleze la un executor judecătoresc, abia după s-a emis dispoziția, cu cheltuieli de judecată, depunând la dosar factura fiscală nr. 369/02.06.2015.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.02.2015, reclamanții M. P. și I. M., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.3178/13.08.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6, cât și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința nr.481/12.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, evaluat la suma de 30.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr.3178/13.08.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 04.08.2009, au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanții au revenit la PMB, solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea acesteia în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007; nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectual etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamanții le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr.10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de reclamanți, au fost obligați să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._, soluționat prin sentința civilă nr.481/12.03.2013 și încheierea de îndreptare din data de 19.11.2013, irevocabile prin nerecurare, prin care li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Prin adresa nr._/11.07.2014, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea reclamanților administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, reclamanții au procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr.2/2015 înregistrată la B. M. O.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziția prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii ți teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamanților.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanți, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care li le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamanților.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere și vârsta înaintată a acestora, de 65 ani, respectiv 69 de ani, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului acestora.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările noastre care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 481/12.03.2013 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în dosarul nr._, reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat tot din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În cauza S. c. României, p.25, Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la Cauza Metaxas împotriva Greciei, p.19), iar în cauza C. împotriva României, p38-39, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării”.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanții au solicitat a se observa că au așteptat 14 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării, să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamanții nu au putut trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii acestora, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul acestora, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamanților în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanții au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”. Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislatori, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art. 1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar în copie, contract de mandat autentificat sub nr.5304 din data de 19.08.2014 la BNPA N. D., G. M. (fostă E.), Ș. I. S., cerere de executare silită, adresa nr._ din data de 11.07.2014, somația nr.9413 din data de 10.07.2014, sentința civilă nr.482/12.03.2013 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, încheierea de ședință din data de 19.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, adresa nr._ din data de 06.10.2011, somație pentru emiterea dispoziției nr._ din data de 04.10.2011, adresa nr._ din data de 01.09.2011, adresa nr._ din data de 30.08.2011, adresa nr._ din data de 27.07.2011, cerere de emitere a dispoziției nr._ din data de 26.07.2011, notificare somație nr.3178 din data de 13.08.2001, dovada de comunicare a acesteia și cărți de identitate reclamanți.
La data de 08.04.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a Notificării nr.3178/2001, dosarul nr._, privind imobilul situat în ., sector 6, evaluat la 30.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În speță, dosarul administrativ a fost completat de reclamanți prin adresa nr._ la data de 26.07.2011 emisă de . SA, acesta reprezentând momentul ales de persoanele îndreptățite pentru depunerea tuturor actelor soluționării notificării și începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.
Dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/16.02.2015, de acordare măsuri reparatorii.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate și nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanții au depus ultimele înscrisuri la data de 26.07.2011 și s-au adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens, abia la data de 23.12.2013, făcând obiectul dosarului nr._ pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 30.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de aceștia și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO care constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamanților. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și următ. Cod procedură civilă.
Alăturat întâmpinării, pârâtul a anexat la dosar în copie, înscrisurile din dosarul administrativ nr._ soluționat prin Dispoziția Primarului General nr._ din data de 16.02.2015, având ca obiect imobilul situat în București, ., sector 6 (filele 48-50).
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 3178/13.08.2001 înregistrată la Primăria Municipiului București și care a făcut obiectul dosarului administrativ cu nr._, reclamanții au solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru imobilul teren situat în București, ..51, sector 6, preluat abuziv.
Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001, persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația de a notifica în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii în natură a imobilului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire întemeiate pe acest act normativ, putând fi depuse până la data soluționării notificării (art.23).
La data de 27.07.2011 reclamanții au depus încă o dată actele doveditoare necesare în susținerea notificării lor, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din conținutul cererii de emitere a dispoziției primarului, dar și a solicitărilor ulterioare ale reclamanților și din susținerile acestora, necontestate de pârât, coroborate cu lipsa oricărei dovezi din care să rezulte că pârâtul ar fi comunicat reclamanților necesitatea depunerii altor înscrisuri în susținerea solicitării lor, instanța reține că termenul de 60 de zile în care pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificărilor s-a născut la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de lege.
De la acest moment, 27.07.2011, a început să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001 în care unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire, soluția urmând a fi comunicată persoanelor îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării, pârâtul nefăcând dovada prorogării acestui termen în condițiile pct. 25 din H.G. nr. 250/2007.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării în termen legal, reclamanții s-au adresat Tribunalului București, fiind format dosarul nr._, soluționat prin sentința civilă nr.481/12.03.2013 prin care li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil.
La data de 16.02.2015, în baza sentinței menționate, a fost emisă Dispoziția nr._.
Așadar, deși pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării în termen de 60 de zile de la data de 27.07.2012, acesta a procedat la adoptarea unei soluții abia la data de 16.02.2015. Pentru aprecierea acestui interval de timp, instanța va avea în vedere drept criterii: comportamentul solicitanților, complexitatea solicitării și comportamentul pârâtului.
În ceea ce privește comportamentul solicitanților, instanța constată că aceștia și-au îndeplinit obligația depunerii la pârât a tuturor înscrisurilor necesare soluționării notificărilor, întârzierea nefiindu-le imputabilă.
În ceea ce privește complexitatea obiectului notificării, instanța constată că prin notificare s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a unui imobil proprietatea solicitanților, neexistând în speță date din care să rezulte o complexitate deosebită a solicitării, de natură să justifice depășirea termenelor prevăzute de lege pentru soluționare.
Cu privire la conduita pârâtului, instanța constată că acesta avea la dispoziție un termen de 60 de zile pentru a proceda la soluționarea notificării, însă cu toate acestea, fără un motiv întemeiat și fără a recurge la mecanismele legale de prorogare a termenului de soluționare a refuzat nejustificat să adopte o soluție administrativă în cauză timp de peste 2 ani.
Prin raportare la aceste considerente, instanța va analiza condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, pe care reclamantul și-a motivat în fapt și în drept cererea.
Potrivit art. 998 C.civ. 1864, ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Făcând aplicarea acestor condiții în prezenta cauză, instanța constată îndeplinirea lor, astfel: în ceea ce privește existența unui prejudiciu, acesta constă în efectul negativ suferit de solicitanți prin nesoluționarea notificării și în incertitudinea creată asupra existenței și exercițiului dreptului lor de creanță; fapta ilicită constă în încălcarea nejustificată de către pârât a termenului de 60 de zile în care avea obligația legală de a acționa, astfel cum a fost constată anterior; raportul de cauzalitate dintre cele două rezultă din împrejurarea că nerespectarea termenului legal de către pârât a generat prejudiciul dreptului subiectiv al solicitanților; cu privire la imputabilitatea faptei, prin inactivitatea sa, pârâtul pus solicitanții în situația de a declanșa o procedură judiciară pentru soluționarea notificării, în condițiile în care acesta avea obligația instituită prin lege fie de a admite, fie de a respinge cererea pe baza unor criterii și după o procedură clar reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și H.G. nr.250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Față de calitatea pârâtului din prezenta cauză, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care ”actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin.2), iar ”faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin.3). În consecință, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Față de aceste considerente, instanța apreciază că cererea privind obligarea prejudiciului moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării este întemeiată, urmând să o admită ca atare.
Instanța reține că pot fi acordate daune morale având în vedere dispozițiile art. 998 și art. 999 C.civ., întrucât acestea folosesc termenul prejudiciu fără a distinge între prejudiciul material și cel moral, ceea ce înseamnă că obligația de reparație prevăzută de aceste texte se referă la ambele categorii de prejudicii. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 44 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 18 aprilie 2002, că, în absența unor reglementări speciale este judicioasă fundamentarea de către instanțele judecătorești a răspunderii civile pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., în loc să considere absența acestora ca un fine de neprimire al acțiunilor în pretenții având ca obiect obținerea de daune morale.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, având în vedere caracterul acestora, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant trebuie să aprecieze o sumă globală, care să compenseze pentru acesta prejudiciul suferit.
În acest sens, având în vedere faptul că pârâtul a refuzat nejustificat îndeplinirea obligației ce îi revenea pentru mai mult de 2 ani, în pofida demersurilor repetate ale solicitanților, ceea ce a generat o stare de incertitudine a solicitanților cu privire la existența și întinderea dreptului lor de creanță, instanța apreciază că suma de 14.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de aceștia. Prin urmare, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamanți a acestei sume, acțiunea reclamanților urmând a fi admisă în parte.
În temeiul art.453 c.proc.civ., instanța va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform facturii fiscale, chitanței, contractului de mandatat și împuternicirii avocațiale aflate la dosar, apreciind că aceste cheltuieli sunt justificate prin raportare la munca depusă de avocat și la valoarea pretențiilor admise reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții M. P., domiciliat în București, ., ., etaj 9, apartament 81, sector 6, CNP_ și I. M., domiciliată în București, ., ., etaj 4, apartament 61, sector 6, CNP_, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.000 lei daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 lei onorariu de avocat.
Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.NA/Thred.MV/5 ex.
| ← Succesiune. Sentința nr. 4252/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 4300/2015.... → |
|---|
