Legea 10/2001. Sentința nr. 3509/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3509/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 3509/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3509
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 13.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE A. C.
GREFIER M. C.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect Legea nr.10/2001, privind pe reclamanta L. A. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, la data de 12.05.2015, prin serviciul registratură, reclamanta a înaintat la dosar factura și chitanța privind plata onorariului de avocat, după care,
In conformitate cu prevederile art. 131 Cod procedură civilă, verificând competența, instanța apreciază că este competentă general, material si teritorial să soluționeze cauza în conformitate cu prevederile art. 94 pct.1 litera j Cod procedură civilă și art.107 alin. 1 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește timbrajul, instanța constată că reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina acesteia.
În conformitate cu dispozițiile art.238 Cod procedură civilă, instanța estimează durata de timp necesară soluționării prezentei cauze la 1 lună.
În conformitate cu prevederile art. 258 Cod procedură civilă raportat la art.255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar pentru pârât încuviințează, în contraprobă, proba cu înscrisuri atât asupra prescripției dreptului material la acțiune privind daunele morale, invocată prin întâmpinare, cât și asupra fondului cererii, apreciind-o ca fiind concludentă și admisibilă pentru soluționarea cauzei.
Nemaifiind probe de administrat, constatând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.02.2015 sub nr._, reclamanta L. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.1189/31.07.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 3, evaluat la suma de 30.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1189/31.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, părinții săi, I. A. și I. M., au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 3, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 11.07.2008, reclamanta a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanta a a revenit la PMB, solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care autorul reclamantei le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte, reclamanta a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011, abia după această dată Primăria înțelegând să soluționeze notificarea.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României),
Rațiunea adoptării Legii nr.10/2001 stă în caracterul, profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâtul nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral;
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Reclamanta a solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului autorului său.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de aceasta ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală.
Reclamanta a solicitat a se observa că autorul său a așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru ca pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, nu se poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Milosîovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apei București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5,000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar în copie, un set de înscrisuri (filele 6-39).
Urmare solicitării instanței, la data de 20.03.2015, au fost înaintate la dosar relațiile comunicate de Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr.10/2001 (fila 50).
La data de 31.03.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1189/31.07.2001, dosarul nr._, privind imobilul situat în ., sector 3, prejudiciu evaluat la 30.000 lei, cu cheltuieli de judecată. Temeiul de drept a fost Legea nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252-253 Cod civil, art. 1349, 1381 și urm. cod civil și jurisprudența europeană.
În raport de situația de fapt și cea de drept, pârâtul a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr.1189/31.07.2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 Cod procedură civilă privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 11.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamantă la data de 11.07.2008, fapt ce reiese din pag.3 a sentinței civile nr.1606/19.09.2012, iar din adresa nr.2828/2011 reiese că ultimele acte doveditoare pentru completarea dosarului de retrocedare au fost transmise cu nr._/2010.
În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/12.02.2012 și înaintat Instituției Prefectului Municipiului București în vederea controlului de legalitate.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Or, acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea ne fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din data de 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Astfel că reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens, abia la data de 25.11.2011, făcând obiectul dosarului nr._/3/2011 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, reclamantăfiind L. A. și . SAC, cesionar de drepturi decurgând din calitatea de persoană îndreptățită, pentru cota parte de 28%, prin contractual de cesiune de drepturi autentificat sub nr.2314/2011 la BNP F. M. și asociații), solicitând depunerea contractul menționat.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert”, adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 30. 000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de aceasta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei întrucât, potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat, și faptul că reclamanta deține doar cota de 72% din drepturi conform contractului de cesiune de drepturi.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamantă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat prevederile art.205 și următ. Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței, prin compartimentul registratură, Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr.10/2001 a înaintat la dosar în copie, actele din dosarul administrativ nr._ privind imobilul din București, ., sector 3, soluționat prin emiterea Dispoziției Primarului General nr._/15.02.2012 (filele 58-150 și 151-238).
La data de 10.04.2015, prin același compartiment, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul M. București prin Primarul General prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, excepție invocată de pârât prin întâmpinare, solicitând respingerea acesteia.
Deși prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr.167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantei, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, reclamanta a considerat că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea a fost formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietatea conform art. 1. Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În ceea ce privește faptul că reclamata ar deține doar 72% din imobil, acest aspect nu poate diminua cu nimic prejudiciul moral suferit și nici repararea integrală a acestuia.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Printr-o notificarea nr. 1189/31.07.2001, înregistrată sub nr._ antecesorii reclamantei I. A. și I. M. a solicitat Primăriei Municipiului București să le restituie în echivalent terenul situat în București, ., sector 3.
Prin mai multe cereri, filele 18-53, antecesorul reclamantei și aceasta, prin Real G. Invest S.A. a solicitat Primăriei Municipiului București să emită dispoziția de restituire a imobilului anterior-menționat și, respectiv, să transmită dosarul administrativ Comisiei de Aplicare a legii nr. 10/2001.
Ulterior, antecesorul reclamantei a chemat în judecată M. București, Primarul general al Municipiului București și Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar prin sentința civilă nr. 1606/19.09.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr._/3/2011, prin care a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect cererea reclamantelor L. A. și Real Group Invest S.A., în consecința emiterii dispoziției Primarului general nr._/15.02.2012.
Prin Dispoziția nr._/15.02.2012 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imobil în suprafață de 855 m. p. situat în București, București, ., sector 3.
Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să le plătească suma de_ lei cu titlul de daune morale, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificărilor nr. 1189/31.07.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, București, ., sector 3, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001 și art. 4, 5, art. 252-253 și art. 1349, art. 1381 Cod Civil.
Instanța reține că potrivit art. 6 alin. 2 Cod civil faptele juridice săvârșite/produse înainte de . legii noi nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor.
De asemenea, art. 6 alin. 5 Cod Civil prevede că dispozițiile legii noi se aplică numai faptelor produse/săvârșite după ., în același sens fiind și dispozițiile art. 3 și 5 din Legea de punere în aplicare. În sfârșit, art. 103 din Legea nr. 71/2012 prevede că Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.
Astfel, în speță, deși din punct de vedere al condițiilor ce trebuie îndeplinite, nu există diferență de tratament juridic, conduita pârâtului anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare noului cod civil este guvernată de prevederile art. 998-999 Cod civil, iar ulterior datei de 01.10.2011, de prevederile art. 1349, 1357 și urm., în ceea ce privește Legea nr. 10/2001, aceasta nu conține dispoziții referitoare la răspunderea pentru prejudicii morale.
Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar conform art. 999 Cod civil., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Într-o exprimare mult mai concisă, art. 1349 alin. 1 – 2 Cod civil nou prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
De asemenea, potrivit art. 1357 Cod Civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Din aceste dispoziții legale se deduc cerințele antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii faptei ilicite vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate intre săvârșirea faptei ilicite și prejudiciul produs.
Fapta ilicită atribuită de către reclamantă pârâtului constă, pe de o parte, în soluționarea cu întârziere a notificării nr. 1189/31.07.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, București, ., sector 3.
Pe de altă parte, au mai invocat reclamanta atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora, care duce la o obstrucționare a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Cu privire la primul aspect invocat – depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, instanța reține că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data depunerii notificărilor, pârâtul avea obligația de soluționare a cererii in termen de 60 de zile de la depunere, prin emiterea Dispoziției de admitere sau respingere și de comunicare a acesteia către reclamanți, în termen de 10 zile de la data adoptării. În speță, acest termen administrativ nu a fost respectat de către pârât, fără vreo justificare.
Prin urmare, obligația pârâtului nu poate fi considerată ca îndeplinită, astfel încât există o faptă ilicită a pârâtului constând în soluționarea cu întârziere a notificărilor nr. 1093/2001 și 31/2002 (prin intervenția instanței de judecată) și netransmiterea Dispoziției_/23.01.2012, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească anterior-menționată.
Sub cel de-al doilea aspect invocat de reclamantă - atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora - din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă nu rezultă că pârâtul ar fi adoptat vreo atitudine „umilitoare” față de reclamanți, iar împrejurarea că pârâtul nu a respectat termenul legal de soluționare pe cale administrativă a notificărilor și nu a respectat hotărârea judecătorească anterior menționată în ceea ce privește transmiterea notificării constituie o faptă ilicită, de nerespectare a prevederilor legale, nu de umilire a persoanei reclamanților. Prin urmare, acest aspect este nedovedit de reclamantă și înlăturat de către instanță.
În ceea ce privește producerea unui prejudiciu, art. 998-999 Cod civil nu fac distincție cu privire la tipul prejudiciului susceptibil de reparație, utilizând cuvântul „prejudiciu” și, respectiv, sintagma „toate prejudiciile cauzate’’, ceea ce înseamnă că nu exclude posibilitatea producerii unui prejudiciu moral și, implicit, repararea acestuia. Mai mult, art. 1381 Cod Civil, prevede în alin. 1 că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, ceea ce înseamnă că este supus reparației și prejudiciul moral (de altfel, chiar în lipsa unei codificări, această posibilitate era reținută în doctrina juridică și practica judecătorească anterioară noului cod civil).
În speță, reclamanta a pretins că li s-a produs un prejudiciu moral, evaluat la suma de_ lei, constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de lunga perioadă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de ei, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, prin nesocotirea prevederilor legale, înțelegând să invoce o prezumție de existență a prejudiciului moral dedusă pe baza unei premise, respectiv săvârșirea faptei ilicite, ceea ce i-ar scuti de sarcina probării acestuia.
Instanța constată, însă, că nici în dreptul intern, nici în cel convențional invocat de către reclamantă(jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului considerată relevantă de reclamanți) nu este prevăzută sau reținută o asemenea prezumție, nici măcar la nivel de principiu.
În dreptul intern, prezumția ca mijloc de probă poate fi legală sau simplă (aceasta din urmă fiind produsul raționamentului pe care îl face instanța într-un anumit caz dat, pe baza interpretării probatoriului administrat în cauză), iar în ceea ce privește dreptul convențional și jurisprudența Curții EDO, Curtea statuează în echitate pe baza unor criterii cristalizate de-a lungul timpului și a particularității fiecărei cauze, care, desigur, pot constitui linii directoare pentru instanțele interne, însă nu se poate deduce pe baza acestor linii directoare o prezumție de existență a prejudiciului moral în favoarea victimei faptei ilicite.
Afirmațiile reclamanților în sensul că prejudiciul în ceea ce privește existența sa nu ar trebui dovedit, nu pot fi acceptate de către instanță, tocmai pentru că se invocă un prejudiciu moral, strâns legat de propria persoană, neputându-se, așadar, pune semnul egalității între dovedirea existenței prejudiciului și dovedirea întinderii acestuia, numai acest din urmă element nepresupunând recurgerea la mijloace directe de probă, ci numai indirecte, prin mecanismul prezumțiilor simple.
Astfel, numai în urma dovedirii vătămării printr-o faptă ilicită de către autor a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, instanța are a aprecia asupra cuantumului despăgubirii bănești, întrucât, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, pe baza cărora instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Or, în cazul concret al speței, reclamanta au susținut că fapta ilicită a pârâtului - depășirea termenului de soluționare a notificării - le-a produs un prejudiciu moral constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, 14 ani, dar și de nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat conduita pârâtului, prin pasivitatea sa,.
Instanța reține că în speță reclamanta nu a dovedit vătămarea concretă de către pârât a stării psihice a vreunuia dintre ei, în condițiile în care, în afară de depunerea notificării, aceasta nu a întreprins, personal, vreun demers, nici măcar acțiunea de față, împuternicind o societate comercială, respectiv Real Group Invest S.R.L.. începând cu anul 2010, să se ocupe de formalitățile administrative și judiciare. In concret, reclamanta se limitează a enunța că a încercat o stare de disconfort psihic constând în revoltă, nemulțumire față de conduita pârâtului vreme de 14 ani, fără a invoca elemente suplimentare de natură a forma convingerea instanței că fiecare reclamant a fost, într-adevăr, afectat moral, în oricare dintre componentele sale.
In acest context, instanța apreciază că nu s-a făcut de către reclamantădovada vătămării prin fapta ilicită a pârâtului a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite pe plan psihic, astfel încât instanța să fie în măsură a analiza importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și implicit, măsura în care pot fi acordate despăgubiri reclamantei pentru prejudiciul moral suferit.
Întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu moral, instanța nu va mai analiza condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit, în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, acțiunea reclamantei în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel cum a fost modificată, va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta L. A., domiciliată în București, .. 17, ., ., sector 5, CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul Real G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2229/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3529/2015. Judecătoria... → |
|---|
