Legea 10/2001. Sentința nr. 6818/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6818/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 6818/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr. 6818
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 16.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. D.
GREFIER: M. A.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă, având ca obiect Legea nr. 10/2001 privind pe reclamantul T. J. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General.
Dezbaterile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 14.09.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință și când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 16.09.2015.
După deliberare,
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 19.02.2015 sub nr._, reclamantul T. J. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General pentru ca, pe baza probelor administrate la dosar, instanța să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâtul la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 737/02.03.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .. 21, sector 4, cât și pentru nepunerea în executare, în termenul prevăzut de lege, a sentinței nr. 2194/10.12.2012 și încheierii din data de 25.06.2013, rămase irevocabile prin Decizia Civilă nr. 1725/30.10.2013, prejudiciu evaluat la suma de 30.000 lei; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 737/02.03.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 39 și nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, .. 21, sector 4, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 13.02.2012 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. nr. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, reclamantul a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (Deciziile nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc,).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamantul le-a făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de reclamant, acesta a fost obligat să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2012, soluționat prin sentința civilă nr. 2194/10.12.2012 și încheierea din data de 25.06.2013, irevocabile prin decizia civilă nr. 1725/30.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care i s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul, situat în București, .. 21, sector 4.
Prin adresa nr._/13.05.2014 reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea sa administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, reclamantul a procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr. 4533/08.12.2014 înregistrată la B. R. G. I.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziția prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 21, sector 4.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță, după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâtul nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantului.
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamant, desconsiderarea la care a fost supus ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un impediment în realizarea drepturilor reclamantului.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamant, ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legi, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 2194/10.12.2012 și încheierea din data de 25.06.2013, irevocabile prin decizia civilă nr. 1725/30.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2012 reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită declanșat tot din culpa pârâtului, pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C. civ, art. 252-253 C.civ. art.1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri precum și de orice mijloc de probă necesar justei soluționări a cauzei.
La cerere au fost anexate următoarele înscrisuri, în copie conformă cu originalul: cerere de executare silită, bonuri de înregistrare de la Registratura PMB, somația nr. 6785/2014, încheierea pronunțată la data de 25.06.2013 de Tribunalul București-Secția a IV Civilă în dosarul nr._/3/2012, sentința civilă nr. 2194/10.12.2012, pronunțată în același dosar, decizia civilă nr. 1725/30.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._/3/2012, contract de mandat, cerere de emitere a dispoziției nr. 2317/13.02.2012, notificare în temeiul Legii 10/2001 și copia cărții de identitate a reclamantului.
La data de 17.04.2015, pârâtul a depus, prin serviciul registratură, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii pentru următoarele motive:
Art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 dispune că în cazul acțiunilor formulate potrivit art. 45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. l. În speță, dosarele administrative nr. 39 și nr._ au fost înaintate Comisiei pentru analizarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 26.08.2009. La data de 17.04.2012 reclamantul a cerut soluționarea notificării pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/3/2012, care a admis în parte cererea formulată de reclamant, prin sentința civilă nr. 2194/10.12.2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la 30.10.2013.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite de către reclamant și nu a arătat cum au evaluat daunele morale la valoarea de 30.000 lei.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Pârâtul consideră că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamantul nu a arătat în ce ar fi constat legătura de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral, în ce anume constă.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiat sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Pârâtul consideră că reclamantul trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoz. art.205 și următoarele Cod procedură civilă.
Pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv adresa Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001.
La întâmpinare au fost anexate în copie, actele din dosarul nr._ în ceea ce privește imobilul din .. 21, ..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin notificarea nr. 737/02.03.2001 (fila 23), reclamantul T. J. a solicitat despăgubiri în natură sau prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 21, sector 4, compus din teren în suprafață de 322 mp și construcțiile ce s-au aflat pe aceste teren, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a unor bunuri imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Întrucât Municipiului București nu a soluționat notificarea, reclamantul a formulat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București – Secția a IV-a civilă.
Prin Sentința civilă nr. 2194/10.12.2012 pronunțată în acest dosar (fil. 10-12), s-a admis în parte cererea reclamantului, și a fost obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent bănesc în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în București, .. 21, sector 4, compus din teren în suprafață de 322 mp și construcțiile ce s-au aflat pe aceste teren, mai puțin pentru ap. nr. 4, . aferent acestuia.
Sentința civilă nr. 2194/10.12.2012 pronunțată de Tribunalul București a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor formulate, prin Decizia civilă nr. 1725/30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._/3/2012 (fil. 13-17).
În drept, instanța constată că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C.civ. din 1864, având în vedere că potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului cod civil (Legea nr. 287/2009) obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii, ori după caz a săvârșirii, termenul în care trebuia soluționată notificarea din prezenta cauză potrivit Legii nr. 10/2001 fiind depășit înainte de . vigoare.
Astfel, la data de 02.03.2001 reclamantul a depus actele doveditoare și solicitarea de emitere a dispoziției în baza Legii nr. 10/2001 adresată pârâtului, pârâtul având din acest moment obligația legală de a răspunde în termen de 60 zile acestei solicitări.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă într-o inacțiune, respectiv în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamantă, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamant a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Potrivit art. 23 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din aceeași lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Același articol prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Din acest text normativ rezultă că Municipiului București prin Primar General era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamantă, fiind unitatea deținătoare a imobilului, aspect care rezultă, de altfel, și din considerentele Sentinței civile nr. 2194/10.12.2012 a Tribunalului București, pronunțate în litigiul în care Municipiului București prin Primar General a figurat ca pârât.
Notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile și nici nu a fost respectat art. 24 alin. 1 din lege conform căruia dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. 1, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Ca urmare a conduitei pârâtului, reclamantul a fost nevoit să promoveze o acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor recunoscute prin Legea nr. 10/2001, acțiune finalizată prin sentința civilă nr. 2194/10.12.2012 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, admisă în mod irevocabil, astfel cum s-a reținut anterior.
De altfel, nici ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 2194/10.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2012 al Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pârâtul nu a procedat la emiterea dispoziției motivate cu propunere de acordare de despăgubiri aferente imobilului solicitat. Până în prezent, din întâmpinarea pârâtului (fila 72), rezultă că până la acest moment pârâtul doar a înaintat dosarul administrativ Comisiei interne pentru analizarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.
Referitor la condiția vinovăției, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, prin întâmpinarea depusă acesta mărginindu-se să precizeze doar că fapta imputată nu există, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantului ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
De asemenea, instanța reține că pârâtul nu a invocat și nu a dovedit lipsa vreunor documente necesar a fi atașate notificării nr. 737/02.03.2001, în legătură cu care să fi formulat solicitări și pentru depunerea cărora s-ar fi prelungit termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe asupra cererii de restituire.
Chiar și în cazul în care persoana îndreptățită ar fi depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs reclamantului o stare de disconfort psihic determinat de lipsa unui răspuns al autorităților cu privire la notificarea formulată, pe o perioadă extrem de îndelungată, fiind îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate întrucât dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația legală de a soluționa cererea în termen prejudiciul nu s-ar fi produs.
În această privință vor fi avute în vedere și eforturile suplimentare depuse de reclamant pentru obținerea unui răspuns din partea pârâtului, respectiv depunerea, din nou, a documentației, la data de 13.02.2012 (fil. 21-22), precum și somarea pârâtului pentru emiterea dispoziției (fila 8).
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța are în vedere faptul că reclamantul a așteptat soluționarea notificării timp de aproape 14 ani, în condițiile în care acesta a efectuat toate demersurile posibile în vederea obținerii unei soluționării a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Așa fiind, după cum reiese din cele anterior prezentate, în cauză sunt îndeplinite în privința pârâtului condițiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu cert și care să nu fie reparat până la momentul soluționării cauzei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Pe de altă parte, sub aspectul întârzierii emiterii dispoziției chiar ulterior rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 2194/10.12.2012 a Tribunalului București, instanța reține că din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, statul (și administrația publică) având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei). Curtea a apreciat în mod constant în jurisprudența sa că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se „plia” unei sentințe civile, Curtea reamintind în această privință că administrația constituie un element al statului de drept și că interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. c. României, Beis c. Greciei).
În consecință, instanța apreciază că obligarea pârâtului la plata către pârâtul la plata către fiecare reclamantă a sumei de 6.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat acestora, constând în starea de disconfort psihic și moral cauzat prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapta ilicită a pârâtului ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului de a fi despăgubit potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.
Nu în ultimul rând, mai trebuie menționat că în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța poate obliga partea care pierde procesul, la cererea părții care a câștigat, să plătească cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părțile trebuie să le efectueze pentru desfășurarea regulată a procesului civil și sunt compuse în principiu din taxa judiciara de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei și onorariul de expert.
Instanța constată că există la dosar înscrisuri din care rezultă efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă în vederea desfășurării în bune condiții a procesului de față, respectiv plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei (fila 34), motiv pentru care, având în vedere faptul că, în speța de față, pârâtul a căzut în pretenții, va admite cererea reclamantului și, prin urmare, va obliga pârâtul să plătească suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul T. J., CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.000 lei, reprezentând daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. D.D.C./Thred. A.M.
4 ex./20.10.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 6807/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 6770/2015.... → |
|---|
