Legea 10/2001. Sentința nr. 4910/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4910/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 22-06-2015 în dosarul nr. 4910/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4910
Ședința publică de la 22.06.2015
Instanța constituită din
P. C. A. E.
GREFIER A. V.
Pe rol, soluționarea cauzei civile având ca obiect daune morale – Legea nr. 10/2001, privind pe reclamantul T. Ș. și pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal făcut in ședința publica, la prima și la cea de-a doua strigare a cauzei, nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
Instanța, din oficiu, având în vedere dispozițiile art. 131 alin. 1 C.p.c. constată că este competentă general, material și teritorial să judece cererea, raportat la dispozițiile art. 94 lit. k C.p.c. și art. 107 alin. 1 C.p.c.
De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 238 alin. 1 C.p.c., în raport de actele dosarului, estimează durata necesară cercetării procesului la o perioadă de 6 luni, durata medie de soluționare a cauzelor având ca obiect daune morale.
Unește cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare.
În baza art. 255 C.p.c. rap. la art. 258 C.p.c. încuviințează părților proba cu înscrisuri, constată cercetarea judecătorească terminată, cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
I N S T A N T A
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la data de 26.03.2015, reclamantul T. Ș. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 992/14.02.2002, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, Calea Moșilor nr. 174-176, sector 2, evaluat la suma de 25.000 lei și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 992/14.02.2002 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul de circa 600 mp situat în București, Calea Moșilor nr. 174- 176, sector 2, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 14.02.2008 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr. 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. nr. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, a revenit la PMB solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr. 5958/2007, nr. 4506/2008, nr. 5583/2007, nr. 5245/2007 ale ICCJ - Secția civilă și de Proprietate Intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu buna știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte, a fost obligat să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să-i soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011.
Ulterior, a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/27.03.2012, conform căreia i s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 425 mp situat în București, Calea Moșilor nr. 174-176, sector 2, respingându-se acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 175 mp situat în București, Calea Moșilor nr. 174-176, sector 2.
D. urmare, a solicitat instanței modificarea obiectului acțiunii și a înțeles să conteste Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/27.03.2012. Conform sentinței civile nr. 349/19.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1117R/20.06.20I4 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, instanța a respins acțiunea, astfel că, Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/27.03.2012 a rămas în vigoare.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct. 42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să
excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr. 5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, consideră că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral, ce constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supus ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de el ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
In cauza Viasu c.României, p. 87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p. 77, 78, cauza A. M. și alții c. României p. 28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Mai arată reclamantul că a așteptat 14 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/27.03.2012.
In plus, nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ermstina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J. - Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul ca „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudența in cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fară îndoiala si o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fară a se ajunge insa in situația îmbogățirii fară just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București - Secția a IV - a civilă, prin decizia nr. 64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Ia cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, este practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
în cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.” Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator, idee ce izvorăște din art. 4 și 5 C. civ.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4 și 5 C. civ, art. 252- 253 C.civ. art. 1349, art. 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, sentința civilă nr. 349/19.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2011, decizia civilă nr. 1117 R/20.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2011, contract de mandat încheiat de reclamant cu . SA, act de identitate reclamant, dispoziție nr._/27.03.2012, adresa nr. RF/_/10.10.2011 către Avocatul poporului și răspunsul la această adresă nr. 6231/19.10.2011, adresa PMB nr. RF/_/10.10.2011 către Avocatul Poporului, adresa . SA nr._/07.03.2011 către Avocatul Poporului și răspunsul la această adresă nr._/RG/4505/CND/06.09.2011, adresa . SA nr._/25.07.2011 către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților și răspunsul la această adresă nr._/RG/5617/CND/22.11.2010, adresa . SA nr. 6629/21.04.2011 către PMB – Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, adresa . SA nr. 921/14.01.2011 către PMB – Direcția Juridic și răspunsul la această adresă nr. RF/_/_/06.12.2010, adresa . SA nr._/03.12.2010 către PMB – Direcția Juridic și răspunsul la această adresă nr._/14.10.2010, adresa . SA nr._/15.07.2010 către Instituția Prefectului București, răspunsul PMB – Direcția Juridic nr._/_/31.05.2010, adresa . SA nr. 7565/17.05.2010 către PMB – Direcția Juridic, răspunsul PMB – Direcția Juridic nr._/10.05.2010, somație pentru emiterea dispoziției nr. 5031/26.03.2010, răspunsul PMB – Direcția Juridic nr._/_/19.05.2009, adresa . SA nr. 7649/12.05.2009 către PMB – Direcția Juridic, adresa . SA nr. 7647/12.05.2009 către PMB – Direcția Juridic, adresa . SA nr. 3549/10.03.2009 către PMB – Direcția Juridic, răspunsul PMB – Serviciul Nomenclatură Urbană nr._/1200/27.02.2009, adresa . SA nr. 1080/27.01.2009 către PMB – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Răspunsul PMB - Drecția Juridic nr._/463/19.01.2009, somație pentru emiterea dispoziției nr. 147/06.01.2009, cerere de emitere a dispoziției nr. 1221/13.02.2008.
La data de 04.05.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 366/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art. l, coroborat cu art. 3 si art. 6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune si art. 705 C. proc. civ. privitor la prescripția extinctiva si raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 26.03.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamant si înaintat Comisiei interne în vederea analizării la data de 14.02.2008, aceasta reprezentând începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.
Astfel că, potrivit art. 2523, C. civ. prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar art. 2524 alin. 3 referitor la dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, că dacă este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția.
Dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/27.03.2012 de acordare măsuri reparatorii care a fost înaintata cu anexa nr. 495/20.09.2012, Institutiei Prefectului Municipiului București, in vederea exercitării controlului de legalitate.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantului, care a stat în pasivitate si nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens abia la data de 16.12.2011 sub nr._/3/2011 la T.B. a V-a.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate in cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina si înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare acordarea daunelor morale, daca este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ,,prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii si echitații interzic in principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent bănesc.
Considera ca evenimentele in cauza nu au putut sa provoace reclamantului o stare de incertitudine si suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 50. 000 lei), astfel sa justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlul executoriu. Reclamantul nu a arătat in ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral.
In concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri ne justificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este insa justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilitati de viata familiala si sociala au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite savarsite de alte persoane.
In situatia admiterii acțiunii solicita sa se aibă in vedere faptul ca valoarea daunelor morale a fost supraevaluată.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând sa se constate ca regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spețtei, o statuare în echitate care sa asigure reparația morala si nu una avand exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodata, in absenta unor criterii pe baza carora sa se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc in raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, masura in care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, masura in care i-a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala.
In cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel incat să nu se ajunga la o imbogatire fara justa cauză a celui care pretinde daune morale.
In acest sens este si criteriul general evocat de CEDO consta în aceea ca despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proportionalitate cu atingerea adusa, avand in vedere totodata, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii adusa acestora.
In situatia daunelor morale datorita naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta a acestora in bani nu este posibila, întinderea despăgubirilor realizandu-se prin apreciere raportata la elementele de fapt.
Reclamantul trebuie sa identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicita cauzatoare de prejudicii de ordin moral, sa dovedeasca legătură de cauzalitate dintre elementele mentionate, sa dovedeasca savarsirea cu vinovăție a faptei tinand cond de specificul relației dintre institutie si angajații sai, sa cuantifice si sa probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a paratului pentru a determina instanta sa acorde un prejudiicu moral. Simpla întârziere in soluționarea unei cereri adresate institutiilor statului nu este o condiție necesara si suficienta pentru a determina instanta sa solicite si sa obtina despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile in interesul legii pronuntate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemultumite de lipsa celeritatii in soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natura a le asigura realizarea deplina si eficienta a drepturilor climate, dar si Legea nr. 554/2004 are reglementari ale mijloacelor prin care persoanele vatamate in drepturilor lor prin inacțiunea institutiilor administrației publice locale/centrale pot sa-si realizeze drepturile si sa obtina despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Asfel, prejudiul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 si urm. Cod procedură civilă.
La data de 29.05.2015, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea prescripției dreptului la acțiune, pentru următoarele considerente:
Deși prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantului, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, consideră că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietatea conform art. 1. Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 461/12.02.2014.
Prin întâmpinare, pârâtul mai invocă faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamantului, pentru faptul că nu a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001.
Nu se poate considera că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Cu privire la celelalte susțineri ale pârâtului, consideră că a răspuns deja prin cererea de chemare în judecată, afirmații pe care le susține în continuare.
La termenul de judecată din 22.06.2015 instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune și a încuviințat părților proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc și înregsitrată la pârâtul Municpiul București sub nr. 992/14.02.2002 formulată în baza Legii nr.10/2001, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea Moșilor nr. 174- 176, sector 2, preluat în mod abuziv.
La data de 27.03.2012 se emite de către pârât dispoziția nr._ prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru o parte din teren-fila 14 dosar.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.8 din decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, aceleași dispoziții fiind reluate și de art.2528 NCC.
Instanța reține că în speță fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de nesoluționarea în termen legal a notificării emise în baza legii 10/2001, astfel, fapta ilicită având un caracter continuu.
Având în vedere atingerea continuă adusă dreptului subiectiv al reclamantului până la data de 27.03.2012 când a fost emisă dispoziția nr._, instanța apreciază că de la această dată curge termenul de prescripție, căci de atunci a încetat inacțiunea pârâtului și deci la acea dată fapta ilicită s-a epuizat, reclamantului fiindu-i astfel cunoscut prejudiciul creat prin inacțiunea pârâtului.
Astfel fiind, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, conduita efectivă a acestuia sub aspectul modalității și duratei de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2002 cauzând reclamantului un prejudiciu moral cert.
Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Conform Legii nr.10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să se facă dovada calității de persoană îndreptățită.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
Astfel, instanța constată că în cauză, nu se poate reține existența unor cauze obiective, independente de voința pârâtului care să justifice durata lungă a procedurii și care să înlăture reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
În ceea ce privește prejudiciul moral, instanța apreciază că acesta este unul evident, nefiind necesară administrarea de probatoriu în dovedirea faptului că, nesoluționarea unei cereri timp de 10 ani, în condițiile în care legea prescria un termen de 60 de zile, este de natură să producă prejudicii de ordin moral, frustrări și nemulțumiri, impunându-se a se ține seama că Legea nr. 10/2001 a fost instituită tocmai pentru a acoperi prejudiciile suferite de persoanele ale căror imobile au fost preluate prin abuz de către stat în perioada regimului comunist, acesta datorându-le în prezent cel puțin o rezolvare în termen rezonabil, dacă nu în termen legal, dat fiind numărul deosebit de mare al notificărilor.
În cauza Viasu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut printre elementele care trebuie luate în considerare, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, iar pe de altă parte, prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea pentru starea de angoasă, pentru neplăcerile produse și menținerea stării de incertitudine în realizarea drepturilor prevăzute de lege.
Având în vedere cele reținute mai sus, instanța apreciază că obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei reprezintă o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului constând în starea de disconfort psihic și moral, menținerea stării de incertitudine în realizarea drepturilor sale, prejudiciucauzat prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale.
În baza art.453 Cod procedură civilă va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 120 lei cheltuieli de judecată, onorariu de avocat, parte din onorariul de avocat de 300 lei, proporțional cu culpa procesuală a pârâtului (cererea a fost admisă în proporție de 40%).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamantul T. Ș., domiciliat în București, .-7, ., sector 6, cu domiciliul ales la . SA în București, .-138, corp B, parter, sector 5, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 lei daune morale.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 120 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CAE/Thred.AVG
4 ex./20.07.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4802/2015. Judecătoria... | Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... → |
|---|
