Legea 10/2001. Sentința nr. 4943/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4943/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 22-06-2015 în dosarul nr. 4943/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ 4943
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 22.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: I. L. T.-D.
GREFIER: C. I. T.
Pe rol soluționarea cererii având ca obiect legea 10 privind pe reclamantul M. P. C., prin mandatar . SA și pe pârâta M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ordine, a răspuns reclamantul, prin avocat C. B., cu împuternicire aflată la dosar – fila 5, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că la data de 12.05.2015, prin serviciul registratură, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, după care,
Instanța pune în discuție competența Judecătoriei Sectorului 6 București în ce privește soluționarea cauzei.
Reclamantul, prin avocat, arată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă să soluționeze prezenta cauză având în vedere art. 94 lit. j coroborat cu art. 107 alin. 1 C.pr.civ.
Instanța având în vedere că în cauză este primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, în conformitate cu art. 131 C.pr.civ. constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, față de cuantumul pretențiilor și sediul pârâtei, în conformitate cu disp. art. 94 lit. j și art. 107 alin. 1 C.pr.civ.
Instanța pune în discuție excepția prescripției formulată de pârâtă prin întâmpinare.
Reclamantul, prin avocat, solicită respingerea excepției întrucât fapta ilicită a pârâtei constituie o acțiune continuă care a generat prescripții în timp, astfel încât termenul de începere al prescripției extinctive curge de la data la care pârâta ar fi încetat orice acțiune asupra integrității morale și a dreptului de proprietate al său, respectiv data emiterii dispoziției. Mai mult, prin sentința Tribunalului București, rămasă definitivă, s-a modificat dispoziția și termenul a fost întrerupt din nou.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției prescripției formulată de pârâtă prin întâmpinare.
Nefiind alte cereri de prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probelor.
Reclamantul, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și sentința civilă a Tribunalului București aflată la pagina 73 din dosar.
În temeiul art. 255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciind această probă ca fiind admisibilă și utilă pentru soluționarea cauzei.
Nemaifiind probe de administrat și constatând că părțile nu mai au cereri de formulat și că nu mai sunt alte incidente de soluționat, potrivit art. 392 C.pr.civ., instanța declară deschise dezbaterile asupra fondului și acordă cuvântul părților prezente.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării în termen a notificării depuse în baza legii 10/2001. Precizează că au fost dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale și solicită instanței să aibă în vedere practica națională și internațională referitoare la proba prejudiciului moral, cât și cu privire la admitere a astfel de acțiuni. Solicită cheltuieli de judecată depunând la dosar factura fiscală nr. 376 în cuantum de 300 de lei.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.02.2015, reclamantul M. P. C., prin mandatar . S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificarea nr. 366/16.07.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6, evaluat la suma de 25.000 lei, precum și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii în fapt, reclamantul a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 366/16.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 20.07.2010 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația
ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării. Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, a revenit la PMB solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICC], Secția civilă și de proprietate intelectuală etc, ). Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare, dispoziție care ulterior a fost contestată fiind greșit emisă. Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Reclamantul a mai arătat că din cauza faptului că pârâtul a emis greșit dispoziția, a fost obligat să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze contestarea dispoziției și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._, soluționat prin sentința civilă nr. 2117/21.11.2012, irevocabilă prin Decizia civila nr. 720/28.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care pârâta este obligată să modifice Dispoziția nr._/27.03.2012 a Primarului General al Municipiului București, dispoziție ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul, situat în București, ., sector 6. Prin adresa nr._/05.02.2015 a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să modifice Dispoziția nr._/27.03,2012 a Primarului General al Municipiului București
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24) De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civila, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri. În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.l din Protocolul nr.l al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct.42). În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ. Reclamanții au învederat că nu se poate considera nici că reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României). Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest acte normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantelor.
Reclamantul a arătat că în temeiul celor mai sus expuse consideră că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a adus un prejudiciu moral constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supus ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale. A mai precizat că are o vârstă înaintată, respectiv de 83 de ani.
Reclamantul a precizat că fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de acesta ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege. În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 2117/21.11.2012 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în dosarul nr._ i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat tot din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Reclamantul a mai arătat că a așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce am depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis greșit și cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București. În plus, nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul nostru, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, reclamantul a arătat că așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Referitor la evaluarea daunelor morale, practica naționala împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
În drept, reclamantul a invocat disp. Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252- 253 C.civ. art.1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar PMB nr._, adresa nr. 1583/02.02.2015, decizia civilă nr. 720 pronunțată în dosarul nr._ de către Curtea de Apel București, dispoziția nr._/27.03.2012, contractul de mandat autentificat sub numărul 183 din data de 20.01.2012 de BNP F. M. și Asociații, adrese.
La data de 17.04.2015, prin fax, și la data de 21.04.2015, prin poștă, pârâtul M. București prin Primar General a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 366/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art. 1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 c.proc.civ. privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 25.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamant și înaintat Comisiei interne în vederea analizării la data de 09.02.2011, acesta reprezentând începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.
Dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/27.03.2012. de acordare măsuri reparatorii.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantului, care a stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens abia la data de 23.02.2012.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective. Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ” prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a arătat că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal. Sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 50. 000 lei) astfel să justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlulu executoriu și n u s-a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
Pârâtul a învederat că în situația admiterii acțiunii solicită să se aibă în vedere faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat. Pârâtul a mai arătat că în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO care consta în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorita naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt. Pârâtul a apreciat că reclamantele trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natura a le asigura realizarea deplina și eficienta a drepturilor climate, dar si Legea nr.554/2004 are reglementari ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigențe probatorii.
În drept, pârâtul a invocat disp. art. 205 și urm. C.pr.civ.
În probațiune, pârâtul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar adrese, tranzacție autentificată sub nr. 1076/16.04.2014 de către BNP R. C. M., sentința civilă nr. 2117/21.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, dispoziția nr._/27.03.2012, contract de cesiune autentificat sub nr. 182/20.01.2012 de BNP F. M. și Asociații, decretul nr. 463/30.12.1984, certificat de moștenitor nr. 774/1972, plan de situație, fișa tehnică a imobilului, certificat constatator eliberat de ONRC, certificat de înregistrare.
În temeiul art. 223 alin. 2 C.pr.civ., pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 12.05.2015, prin poștă, reclamantul M. P. C. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale.
Reclamantul a arătat că prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantei, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, consideră că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietatea conform art. 1. Protocolul 1 la Convenția Europeană. În acest sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 461/12.02.2014.
Reclamantul a mai arătat că prin întâmpinare, pârâtul mai invocă faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamantei, pentru faptul că nu a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza legii nr. 10/2001, apreciind că nu se poate considera că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
În temeiul art. 411 alin. 1, pct. 2 C.pr.civ., reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 366/16.07.2001 reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
La data de 27.03.2012 pârâtul a emis dispoziția nr._ prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus menționat.
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul cauzei de față reclamanta solicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de 25.000 lei .
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, instanța reține că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
Obiectul acțiunii reclamantului îl reprezintă repararea prejudiciului nepatrimonial adus reclamantului ca urmare a nesoluționării notificării de către pârât în termenul prevăzut de lege. Având în vedere că inacțiunea pârâtului nu este un fapt instantaneu, ci unul continuu care a încetat doar la data de 27.03.2012, instanța constată că termenul de prescripție pentru dreptul reclamantului începe să curgă de la acest moment. Potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani de zile, deci, în cauză, acesta s-ar împlini la data de 27.03.2015. Față de data introducerii acțiunii, respectiv 25.02.2015, instanța constată că reclamantul s-a aflat în termenul de prescripție la momentul introducerii cererii, motiv pentru care va respinge excepția prescripției ca neîntemeiată.
Cu privire la fondul cererii, instanța constată că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamantă, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.
Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamanți, aspect care rezultă, de altfel, și din faptul că dispoziția nr._ a fost emisă de Primarul general al Municipiului București.
Potrivit art. 23 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art. 22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În speță, reclamantul a depus la data de 20.07.2010 toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării sale, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Prin urmare, instanța reține că termenul de 60 de zile în care pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei s-a născut la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de lege.
Așadar, deși pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei în termen de 60 de zile de la data de 20.07.2010, acesta nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere.
În consecință, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantei ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal .
Cu privire la prejudiciu, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului i s-a produs reclamantului o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare pentru emiterea unei dispoziții favorabile: din iulie 2010 (când a depus toate actele doveditoare) până în martie 2012, când a fost emisă dispoziția.
Față de cele expuse anterior, și reținând totodată că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 5000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, apreciind că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., instanța va acorda reclamantei și cheltuielile de judecată în sumă de 400 lei, reprezentând onorariu de avocat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamantul M. P. C., domiciliat în București, Calea Crângași, nr. 24, ., ., sector 6, CNP_, prin mandatar . S.A.A, cu domiciliul ales în București, .-138, corp B, parter, sector 5 în contradictoriu cu intimatul M. București prin Primar General din București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 366/16.07.2001.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Cu apel în termen în 30 de zile de la comunicare, ce se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. TDIL/Tehn. TCI
4 ex. / 17.08.2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Pretenţii. Sentința nr. 4948/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
