Legea 10/2001. Sentința nr. 4973/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4973/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 4973/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4973
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 23.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: I. D. M.
GREFIER: E. C. P.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect Legea nr. 10/2001, privind pe reclamanții N. R. și N. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București-prin Primar General.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța lasă cauza la a doua strigare în vederea prezentării părților, în conformitate cu art. 104 pct. 13 din HCSM nr. 387/2005.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, din oficiu, având în vedere dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă raportat la art. 94 pct. 1 lit. j și art. 107 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece cererea.
De asemenea, instanța, în conformitate cu disp. art. 238 Cod de procedură civilă apreciază că procedura necesară pentru cercetarea procesului durează 6 luni de zile.
Instanța, considerând proba cu înscrisurile depuse la dosar, solicitată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și proba cu înscrisurile depuse la dosar, solicitată de pârât, prin întâmpinare, ca fiind admisibile și concludente, putând duce la soluționarea procesului, în temeiul art. 255 și art. 258 alin. 1 Cod de procedură civilă, o încuviințează.
Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare pe excepția prescripției, invocată de pârât și pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 27.02.2015, sub nr._, reclamantele N. R. și N. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmarea a nesoluționării notificării nr.973/10.08.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6, evaluat la suma de 30.000 lei. Totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt reclamantele au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 973/10.08.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 17.08.2009 au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării. Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile de la dosar, a arătat că a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă. A mai arătat că abia după 11 ani de la depunere notificării Primăria Municipiului București.
În acest sens, reclamanta a arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune ț administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală | sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi. Totodată, a apreciat că trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c.Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii ți teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
Astfel, reclamanta a apreciat că nu se poate considera că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 din Convenție ( Cauza S. P. împotriva României)
Totodată, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral, constând în starea de disconfort psihic și moral datorat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supus reclamanta ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului. Față de acest aspect, a apreciat că fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de acesta ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamantului care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, a arătat că, datorită atitudinii procesuale a pârâtului, reclamanta a arătat că a fost nevoită să aștepte 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, pârâtul emițând cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 973/10.08.2001, tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare. Toate acestea a considerat reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, a arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, reclamanta a învederat instanței faptul că s-a apreciat că o bază de calcul între 1000 – 1500 Euro pentru fiecare an de întârziere, sumă apreciată ca fiind rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În acest sens, reclamanta a învederat instanței faptul că în cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem: „ bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adționale” Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator" idee ce izvorăște din art.4 și 5 C. civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamantele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv:dispoziția nr._/01.03.2012, convenția nr 1028/21.11.2012, adresa nr._/03.08.2011, adresa nr.8183/18.05.2011, adresa nr.5157/30.03.2011, adresa nr. 2963/14.02.2011, adresa nr.203/ 25.11.2011, adresa nr.115/03.11.2011, adresa nr._/2010, adresa nr._/12.10.2010, adresa nr._/RG/3767/CND/26.08.2010, adresa nr._/20.07.2010, adresa nr. 2286/RG/1776/CND/30.04.2010, adresa nr. 6225/20.04.2010, adresa nr.3581/03.03.2010, adresa nr. LV/_/SPI/10.12.2009, adresa nr._/18.11.2009, adresa nr._/ 19.10.2009, adresa nr._/27.08.2009, adresa nr._/12.08.2009, contractul de mandat autentificat sub nr. 108/05.02.2009, notificare, dovada îndeplinirii procedurii de citare, copie CI.
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 09.04.2015, pârâtul M. București prin Primar General, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În raport de situația de fapt și cea de drept invocată de reclamante în cererea de chemare în judecată, pârâtul a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 1577/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art. l, coroborat cu art.3 si art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune si art.705 c.proc.civ. privitor la prescripția extinctiva si raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 27.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamante prin adresa nr._ la data de 17.08.2009. acesta reprezentând momentul ales de persoanele îndreptățite pentru depunerea tuturor actelor necesare soluționării notificării si începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe. A mai arătat că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/01.03.2012 de acordare măsuri reparatorii. Totodată, a considerat că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantelor, care au stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, pârâtul a considerat că Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamantă. Acestea nu au fost dovedite întrucât notificarea reclamantei a fost soluționată la data de 01.03.2012, iar în aceste condiții, suferința acesteia nu se justifică.
Prin prisma acestor considerente, pârâtul a apreciat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, pârâtul a apreciat că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 20.000 de lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamantul nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudiciul suferit de acesta și prejudiciul moral. În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului. Totodată, pârâtul a apreciat că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat. Totodată pârâtul a considerat că, potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
De asemenea, a apreciat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Prin probele administrate, pârâtul a apreciat că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreunuia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și următoarele Cod proc.civ.
În susținerea întâmpinării, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat pe rolul instanței la data de 04.05.2015, reclamantele N. R. și N. M., au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât prin întâmpinare. În acest sens, au arătat că prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul înfăptuirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantelor, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Totodată, reclamantele au considerat că fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietate conform art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană. În acest sens au arătat că s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 461/12.02.2014.
Cu privire la susținerile pârâtului conform cărora eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamanților, pentru faptul că nu au solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza legii nr. 10/2001, reclamantele au apreciat că nu ar fi trebuit să recurgă la acțiune în instanță după ce au constatat că pârâtul refuză să-le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 973/10.08.2001, formulată în temeiul Lg. 10/2001 (dosar administrativ nr._), reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilului situat în București, ., sector 6. Această notificare a fost soluționată prin dispoziția nr._/01.03.2012 (f. 5).
În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la data emiterii dispoziției prin care s-a soluționat notificarea, acesta fiind momentul încetării inacțiunii continue a pârâtului. În acest context, nu are relevanță faptul că reclamanții au completat târziu dosarul administrativ, de vreme ce pârâtul putea emite decizie în baza înscrisurilor din dosarul administrativ (eventual, prin care respingea notificarea).
În speță, pârâtul a emis dispoziția nr._/01.03.2012, astfel încât termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată 27.01.2015, f. 1.
În consecință, instanța va respinge excepția prescripției, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Pe fond, potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că nu sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În primul rând, instanța apreciază că daunele morale sunt intrinsec legate de persoana afectată printr-un comportament dăunător.
De asemenea, pentru a se angaja răspunderea patrimonială este necesară administrarea de probe din care să rezulte atât faptul că reclamantul a fost în mod real afectat de situația creată, cât și gradul său de afectare, în scopul unei juste aprecieri cu privire la întinderea prejudiciului său moral.
Ori, în speță reclamanta nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu moral.
Față de durata îndelungată a procedurii instituită de Legea 10/2001 (justificată prin numărul mare de cereri, volumul de muncă al comisiilor instituite în baza acestei legi), instanța apreciază că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa unei instanțe pentru a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea, iar prin neefectuarea unui astfel de demers au acceptat prelungirea procedurii.
Astfel, față de aceste date, instanța consideră că nu a fost cauzat reclamanților un prejudiciu moral.
Conform jurisprudenței CEDO (cauza M. A. împotriva României), instanța reține că în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată mai sus, § 149), în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009). Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
În același timp, volumul de activitate al pârâtului în domeniul legilor de restituire a proprietăților este în mod notoriu foarte mare, fapt ce a determinat întârzierea în soluționarea notificării. Reclamanții nu au făcut dovada unui prejudiciu deosebit de care ar fi suferit, nici a faptului că au completat în timp util documentația aferentă notificării, pentru a fi analizată în mod eficient.
De asemenea, instanța are în vedere modificările legislative în domeniu (Legea 165/2013), prin care au fost suspendate procedurile administrative și modificată modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum și reglementarea distinctă în cazul cesionării drepturilor litigioase.
Mai mult, în sistemul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor ce ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații. Alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamant în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr. 247/2005, care stabilesc tipul și modul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce au format obiectul Legii 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. În virtutea principiului specialia generalibus deerogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica în concurs cu legea specială sau cu prioritate.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, instanța va respinge cererea, ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată, instanța consideră că cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Respinge cererea formulată de reclamanții N. R., CNP_ și N. M., CNP_, ambii cu domiciliul ales la . S.A. din București,.-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București-prin Primar General, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel la Tribunal, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității, conform art. 472 Cod procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. I.M./ Dact. A.P.
05 exemplare/14.07.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4258/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 4979/2015. Judecătoria... → |
|---|
