Obligaţie de a face. Sentința nr. 2628/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 2628/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 2628/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2628

Ședința publică din data de 08.04.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: B. B. A. L.

GREFIER: T. P. C.

Pe rol judecarea cauzei civile, privind pe reclamanții N. I. S., N. RADIȚA, N. M., N. A. N., N. A., în contradictoriu cu pârâții B. R. SA SUCURSALA CRÂNGAȘI și B. R. SA CENTRALĂ, având ca obiect pretenții.

Dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 02.04.2015, aspect consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.07.2014 sub nr._, reclamanții N. I. S., N. Rădița, N. M., N. A. N. și N. A., în au chemat în judecată pârâtele B. R. SA Sucursala Crângași și B. R. SA Centrală solicitând să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale: art.5 din contract, care prevede obligația împrumutatului de a plăti către Bancă o . comisioane, variabile, fără să se precizeze în ce constă variabilitatea; art. 6 pct. 1 lit. a și b din contract, referitoare la modificarea dobânzii din fixă în variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii, adică în funcție de criterii personale ale creditorului, fără ca împrumutatul să aibă vreo posibilitate de negociere a noului cuantum; art. 6 pct. 4 din contract, referitor la acceptarea tacită a noului procent de dobândă; art. 6 pct. 5 - art. 7 din contract; ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze, să se dispună modificarea contractului nr.B0022092/08.08.2008, în sensul stabilirii dobânzii care să fie de 5,9% în perioada după expirarea duratei promoționale {februarie 2009) până la . OUG nr. 50/2010, iar după această dată până la expirarea creditului, dobânda să fie calculată potrivit OUG nr. 50/2010, fiind alcătuită din indicele Libor 3 luni plus marja fixă de 5,1550%, atât cât a stabilit-o însăși B., fără să se consulte, la data primei majorări unilaterale a dobânzii {în februarie 2009), să i se restituie sumele încasate în mod nejustificat în baza clauzelor sus menționate, începând cu data primei modificări unilaterale și abuzive a dobânzii (când practic i s-a dublat rata) și până la data introducerii prezentei acțiuni, plus dobânda legală la aceste sume.

Au arătat reclamanții că caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate rezultă cu evidență din argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Clauzele contractuale care permit Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor sunt clauze abuzive.

Aceștia au mai precizat că aceste clauze sunt cuprinse într-un contract preformulat, standard, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, precum și pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate și înlocuite corespunzător, cu consecința restituirii sumelor plătite în baza acestor clauze nule.

Au mai arătat că prezenta acțiune se fundamentează pe o . prevederi legale edictate pentru a reglementa raporturile juridice stabilite între comercianți și consumatori, în special Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, legea nr. 296/2004, desemnate in continuare prin sintagma legislația privind protecția consumatorilor.

În ceea ce privește calitatea de consumatori a reclamanților, în accepțiunea legislației privind protecția consumatorilor, aceasta rezultă din faptul că, în contractul de credit încheiat cu intimata au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale (fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 2 din OG nr. 21/1992).

Au arătat reclamanții că intimata este un comerciant în sensul aceleiași legislații, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legislației protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage în sarcina profesionistului (atât în faza precontractuala, cât și în cea a executării contractului încheiat cu consumatorul) o . obligații, printre care un loc aparte îl ocupă obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Consumatorul, la momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, se găsește într-o situație de triplă inferioritate față de comerciant: tehnică, economică și juridică. Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, restaurând echilibrul juridic și contractual.

Tocmai de aceea, dreptul protecției consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând limite legitime libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Conform dreptului protecției consumatorilor, profesionistul trebuie să îndeplinească o . obligații printre care se regăsesc și: obligația de informare - un consumator suficient de informat va fi capabil să-și apere interesele, impunând astfel profesionistului să asigure o prealabilă și exactă informare; obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Reclamanții au învederat că, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, este abuzivă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceștia au motivat că, potrivit prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca: aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; să se fi încălcat cerințele bunei credințe.

Reclamanții au arătat, cu privire la prima condiție, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist și imposibilitatea consumatorului de a o influența. Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în doctrină (C. T., A. C. - Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000... RDC nr. 3/2001, p. 76) legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă sunt în prezența unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare. Or, clauzele ce formează obiectul prezentului dosar se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractul în discuție face parte din categoria contractelor preformulate, de adeziune.

Dezechilibrul contractual pe care îl generează aceste clauze este evident, întrucât cuantumul dobânzii de referință afișată la sediile Băncii este lăsat la discreția acesteia. Această componentă a dobânzii permite Băncii ca, în mod arbitrar, să modifice cuantumul dobânzii (prețul folosinței banilor, contraprestația datorată de consumator), afectând astfel interesele legitime ale reclamanților, în calitate de consumatori, întrucât nu se poate ști cu precizie prețul produsului cumpărat, acest preț nefiind predictibil. La momentul încheierii contractului de credit, reclamanții nu a putut previziona că acest cuantum al dobânzii, numai de BROM cunoscut, va fi calculat în mod arbitrar lipsindu-i orice legătură cu evoluțiile de pe piețele financiare.

În al doilea rând, reaua-credință a BROM este demonstrată de evoluția cuantumului dobânzii prin modificări succesive atât a dobânzii de referință, cât și a marjei care trebuia să fie fixă.

Reclamanții au învederat că li s-a dublat dobânda și cursul de schimb s-a dublat, astfel încât că prin manevrele uzitate de bancă, se află într-o situație de imposibilitate de plată, pur obiectivă. Dacă ar fi fost informați de către bancă în mod corespunzător, ar fi știut la ce să se aștepte, în această ordine de idei, dobânda de referință a băncii putea să și-o stabilească 100%. Reclamanții, în calitate de consumatori medii, nu aveau cum să știe evoluția acestui pseudoindicator.

Clauza care permite Băncii calculul dobânzii în funcție de politica sa, precum și clauza care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreționar Băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 cod civil de la 1865. Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față, dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Astfel, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Cu alte cuvinte, conform celor susținute și în doctrină „actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcție de care urmează să se individualizeze obiectul”.

Reclamanții au arătat că le este imposibil să determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

În plus, clauza care permite Băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediile sale, precum și cauza care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, conține o condiție pur potestativă pentru Bancă în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, BROM s-a obligat să calculeze dobânda curentă pe care reclamanții trebuie să o achite cu titlu de preț al contractului. Modalitatea în care B. a înțeles să-și exercite această obligație - pe principiul „dacă vreau dobânda crește/scade” reprezintă o obligație asumată de Bancă sub o condiție pur potestativă.

Această impredictibilitate a nivelului dobânzii („dobânda este variabilă în conformitate cu dobânda de referință a băncii”) intră în contradicție flagrantă și cu alte prevederi legale. Astfel: (i) conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr.296/2004), „vânzătorul {în cazul de față, B.) trebuie să informeze consumatorii (adică și pe reclamanți) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”.

Acestarticol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art.2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale plătibilă de consumator — suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, B., la momentul încheierii contractului era obligată să îi informeze cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia „dobânda de referință” fiind manifest ilegală. Prin această omisiune, B. și-a încălcat obligația de informare. (ii) conform art. 93 lit. g pct. 1 și 3 din OG nr. 21/1992 „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract”, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia”.

În plus, pct. 3 al lit. g din OG nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii. (iii) atât Legea nr. 193/2000 cât și în Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive. În această listă, la alin.1 se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul Băncii) să crească prețul. Alineatul 2 al acelorași acte normative la lit. a respectiv c statuează o . exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă.

per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că reclamanții se află în fața unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda prezentă în contractul reclamanților este dobânda stabilită în conformitate cu politica Băncii referitoare la stabilirea unilateral a dobânzii de referință, caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres Băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința exclusivă a acesteia, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (LIBOR, EURIBOR, ROBOR etc.).

(iv) art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă stabilește că în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Și aceste texte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.

Analizând clauza de indexare a prețului - clauza supusă discuției are fizionomia unei astfel de clauze deoarece dobânda reprezintă prețul creditului doctrina de specialitate a stabilit după cum urmează: „Clauzele de indexare a prețului sunt valabile în măsura în care nu permit profesionistului reamenajarea unilaterală a termenilor contractului la nivelul prețului sau a comisioanelor implicate”.

Caracterul ilegal al acestei clauze a fost deja constatat de instanțele de judecată care, investite fiind cu constatarea caracterului abuziv a unor clauze care permiteau Băncii revizuirea ratei dobânzii în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, au statuat că „această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul [...] Prin motiv întemeiat, în sensul Legii, se înțelege o situate clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să știe de la început că dacă această situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat de determinat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să o poată verifica. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situate intervine, o anumită consecință se produce”. În baza acestor argumente instanțele au constatat caracterul abuziv al acestor clauze.

Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a Băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestor operațiuni față de costurile suportate de Bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. O astfel de justificare nu există, aceste elemente precizate de bancă (risc de țară, costul rezervelor minime obligatorii, etc.) nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al reclamanților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de risc de țară, comision, cost cu rezervele minime. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

Clauza înscrisă la art. 7 din Contract prevede că, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, împrumutatul/codebitorul se obligă să plătească în favoarea băncii penalități egale cu dobânda curentă contractuală, plus 50% din dobânda curentă.

Această clauză este, de fapt, o veritabilă clauză penală interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă. Prin Decizia nr. XI din data de 24.10.2005, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au decis admiterea recursului în interesul legii și au statuat în sensul că „clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractual convenită sau, pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.

În motivarea deciziei s-a arătat că „Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, „părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”. Prin art. 2 din aceeași ordonanță se prevede că „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobândă, se va plăti dobânda legală”, iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din ordonanța menționată „în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”.

În același sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. 2 din Codul civil, „clauza prin care, de mai înainte și în momentul promovării unei convenții alta decât o convenție comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puțin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nul”.

Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că „Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil”.

Or, potrivit art. 1589 alin. 1 din Codul civil „se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părți cuantumul ei”.

Ca urmare, prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora „părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. 1 din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractual convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.

Decizia, obligatorie potrivit art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, nu lasă loc niciunei interpretări contrare, singura soluție conformă fiind aceea a constatării nulității absolute a clauzei 7 din Contract, pe motivul cauzei prohibite de art. 5 și art.968 din Codul civil de la 1865. Dar, și din perspectiva legislației specifice protecției consumatorului, clauza 7 din Contract este nulă absolut, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. De asemenea, clauzele avute în vedere sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat. Din aceste motive, această clauză abuzivă este nulă absolut, urmând a fi eliminată din Contract.

Față de cele precizate, reclamanții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei 7 din contractul de credit și a oricărei alte clauze care permite Băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei majorate în funcție de serviciul datoriei împrumutatului (dobânda penalizatoare).

Constatarea nulității absolute a clauzelor menționate se impune, ca sancțiune a caracterului abuziv al acestor clauze.

Într-adevăr, conform art. 5 Cod civil, nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

Din cele arătate, contractul de credit a fost încheiat cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publică. În acest sens, reclamanții au arătat că au fost nesocotite prevederile legale în materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publică. Într-adevăr, conform notei de fundamentare a Legii nr. 296/2004, acest act normativ are drept scop crearea unui „cadru general cu privire la drepturile și obligațiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziționa un produs sau serviciu care să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile ori interesele legitime”. Evident că aceste valori interesează ordinea publică. De altfel, aceste norme sunt menite a proteja și morala și bunele moravuri, întrucât scopul moderat al acestora este de a preîntâmpina sau a corecta abuzurile ori neglijența comercianților. Consumatorii sunt parteneri contractuali ai comercianților care nu dispun nici de cunoștințele, nici de forța economică a comercianților pentru a trata contractele lor de pe poziții egale cu comercianții.

Un argument în plus în susținerea faptului că legislația protecției consumatorilor ocrotește ordinea publică reiese din prevederile Legii nr. 193/2000 care, la capitolul privitor la sancțiuni, reglementează răspunderea contravențională a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecția consumatorilor (art. 16).

Ca sancțiune juridică civilă, nulitatea îndeplinește: o funcție preventivă, pentru ca părțile, știind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerințele legii, vor fi diligente să-i încheie cu respectarea tuturor condițiilor legale de validitate; o funcție represivă, sancționând încălcarea săvârșită și o funcție reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate iar, pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancționată și, uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziției legale imperative (cum este cazul OUG nr. 50/2010).

Modificarea contractului în sensul stabilirii cuantumului dobânzii este o consecință firească a celor reținute mai sus, întrucât este de neconceput ca un contract de împrumut să fie lipsit de elementul principal, respectiv dobânda. Desigur că reclamanții nu au negat dreptul băncii de a percepe dobândă, însă cuantumul acesteia trebuie în mod necesar și obligatoriu să fie cunoscut de aceștia. Iar cuantumurile învederate de reclamanți în partea introductivă a acțiunii sunt cuantumuri agreate de ambele părți contractante la momentul semnării contractului.

Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor analizate mai sus, clauze ce vor fi fost declarate nule absolut.

Principiul restitutio in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.

Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse. Prin urmare, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata către aceștia a tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut.

Reclamanții au învederat instanței faptul că prezentul litigiu este unul bazat pe legislația protecției consumatorilor. Conform art. 29 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 „Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: f) protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor”.

În drept, reclamanții au învederat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr.296/2004); art. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 5, 968, 1084, 1089 alin.2, 1589 din Codul civil de la 1865, Legea nr.313/1879 și art. 1, 2 și 5 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 11-74).

La data de 03.10.2014, prin compartimentul registratură, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca fiind nelegală și neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții mai sus menționați.

În fapt, între pârâtă, în calitate de creditor, N. I. S., în calitate de împrumutat, N. Rădița, în calitate de Codebitor, N. M., în calitate de Codebitor, N. A. N., în calitate de Codebitor și N. A., în calitate de Garant, a fost încheiat contractul de credit bancar nr.B0022092/08.08.2008 pentru nevoi personale în valoare de 75.000 CHF pentru o perioadă de 300 de luni. La acest contract au fost încheiate și următoarele acte adiționale: act adițional întocmit în baza OUG nr.50/2010; act adițional nr. 1/04.03.2011 privind perceperea comisionul de restructurare în cuantum de 500 de lei; act adițional nr. 2/04.03.2011 ca urmare a solicitării împrumutatului de restructurare a sumelor rămase de rambursat conform contractului, prin care împrumutatului i-a fost acordată o perioadă de 12 luni de ajutor prin finanțarea unui alt credit materializat prin încheierea contractului de credit bancar nr. B0039341/04.03.2011.

Totodată, în baza contractului de credit bancar nr. B0022092/08.08.2008 a fost instituită și o ipotecă de rang I în favoarea creditorului pentru imobilul situat în București, . nr. 15, ., etaj 5, apartament 89, sector 6, proprietatea soților N. M. și N. A..

Precizări prealabile:

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Legea nr.193/2000 a transpus în legislația națională Directiva nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, iar potrivit art. 4 alin. 2 din Directivă se prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elementele care determină costul total al creditului suportat de către împrumutat. Astfel, dobânda este elementul care formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor potrivit normelor mai sus indicate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului, în acest sens fiind și opiniile exprimate de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading V Abbey Național plc & Others și Decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96.

Potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva nr.2008/48/CE din data de 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale (....); i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, precum și cele ale Legii nr.190/1999.

Prin aceste dispoziții legale se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist.

Este evident că, prin perceperea dobânzii, pârâta a avut intenția de a acoperi prețul creditului. Clauzele din contractul de credit bancar în discuție referitoare la dobânzi și comisioane sunt clare, precise și nu necesită cunoștințe de specialitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun. Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractual.

Așadar, potrivit celor mai sus arătate, clauzele contractuale referitoare la dobândă nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive. Nu pot face obiectul evaluării caracterului abuziv, întrucât formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu marja băncii formează prețul contractului de credit ce reprezintă componenta esențială a obiectului contractului.

În acest sens, pârâta a depus ca practică judiciară decizia nr. 4821/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chiar și în situația în care ar aprecia că o clauză contractuală referitoare la dobândă și comisioane nu ar fi exceptată de la analiza existenței caracterului abuziv prin prisma Legii nr.193/2000, și în aceste condiții acțiunea reclamanților ar fi neîntemeiată, nefiind îndeplinite cele două condiții cumulative pentru a se putea aprecia în concret ca fiind abuzivă.

Dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 stabilesc condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a putea fi considerată abuzivă.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei credințe a băncii, precum și analiza existenței unui dezechilibru contractual:

a) Criteriul bunei credințe: pornind de la textul consacrat în art. 970 Cod civil, buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr.363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte care pot fi înșelătoare și agresive.

b) Criteriul echilibrului contractual: doctrina față de noțiunea de dezechilibru semnificativ prevăzut de art. 4 din Legea nr.193/2000 și art. 4 din Directiva nr.93/13/CEE a explicat și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”.

B. R. SA Membră a Grupului NBG, în calitate de creditor nu a acționat contrar cerințelor bunei credințe nici la data încheierii contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia și nu există nici un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la afirmațiile reclamanților, reprezentați prin avocat, privind caracterul standard, performulat și nenegociat al contractului de credit bancar, pârâta a solicitat instanței să o înlăture în integralitate, din următoarele considerente:

Încheierea contractului de credit nu a avut loc ca urmare a unei obligații legale (similar polițelor RCA) și nici ca urmare a unor constrângeri de facto (ca în cazul contractelor de monopol, ca de exemplu cele de furnizare de energie electrică, a gazelor naturale, a agentului termic etc.). Împrumutatul N. I. S. a avut posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte existente pe piața bancară și chiar dintre ofertele din portofoliul pârâtei, acel produs care să corespundă doleanțelor lor și posibilităților lor reale de plată, dovedite cu acte.

Chiar dacă condițiile generale de creditare par a fi prestabilite (o parte dintre acestea fiind impuse de altfel pârâtei de normele legale bancare în vigoare), este imposibil de crezut că banca/operatorul economic a impus împrumutatului luarea unui anumit tip de credit pe care acesta nu și l-a dorit în mod real, într-un cuantum total sau al ratei lunare pe care nu și-o permitea la acel moment. Așadar, în ceea ce privește drepturile și obligațiile concrete ale părților, este evident că, clauzele referitoare la acestea au fost negociate de către părți și că au fost stabilite în funcție de tipul de credit, monedă, suma solicitată, perioada de rambursare, valoarea maximă a ratei lunare.

În plus, este evident că nu la inițiativa băncii s-a încheiat convenția de credit, ci la cererea împrumutatului care a solicitat în mod expres tipul de credit.

Clauzele din convenția de credit astfel cum a fost modificată sunt clare, iar obligația neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat clar evidențiată în scadențar, nu necesită cunoștința de specialitate pentru a o înțelege și pentru a o aduce la îndeplinire.

Instanța de judecată nu poate interveni pentru a dispune modificarea clauzelor contractuale, nici măcar în situația în care ar constata că unele dintre clauze sunt abuzive. În acest sens este și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în dosarul nr.C-618/10 care, în cauza Banco Espanol de Credito SA împotriva Joacquin Calderon Camino, a statuat că articolul 6 alineatul 1din Directiva nr.93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

În consecință, atunci când se constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze, pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. În situația în care după eliminarea acelor clauze continuarea contractului nu ar mai fi posibilă, instanța națională ar trebui să se pronunțe asupra modului în care contractul va înceta.

În aceste condiții, dacă s-ar anula clauza de dobândă astfel cum au solicitat reclamanții, sau chiar și modificarea acestei clauze fără consimțământul pârâtei, cu încălcarea principiului „pacta sunt servanda” prevăzut de art. 969 Cod civil, ar constitui un abuz, instanța trebuind să dispună, în același timp, și rezilierea convenției de credit, cu consecința restituirii imediate a soldului împrumutului, întrucât acesta nu mai poate continua fără plata unui preț (dobânda) ori cu impunerea unui alt cuantum al dobânzii, convenția fiind lipsită de cauză. Cauza comercială a acestui contract o reprezintă realizarea uneia dintre activitățile de baza ale unei instituții de credit (acordarea de credite), credite al căror cost este stabilit doar și numai de către instituția de credit pe principiul liberei concurențe și al profitabilității activității, oferirea acestor produse pe piața bancară făcându-se pe principiul libertății contractuale.

Prevederile Legii nr.193/2000 stabilesc că o clauză nu este abuzivă dacă există oricând pentru consumator posibilitatea denunțării contractului prin voința sa unilaterală. În conformitate cu prevederile art. 1020 Cod civil din 1864 (aplicabil convențiilor în litigiu) „condiția obligatorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatic ”, împrumutatul consumator având posibilitatea, așa cum este prevăzut și la art. 6 pct. 4 din convenția de credit, să solicite și să obțină rezilierea convenției în situația în care dobânda contractuală nu îi mai convenea, și să restituie restul creditului și dobânzile aferente.

În acest sens, pârâta a depus atașat decizia nr. 812/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul cu nr._ prin care s-a pronunțat în sensul că nu poate fi considerată abuzivă acea clauză contractuală referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii atât timp cât împrumutatul a cunoscut care sunt condițiile de creditare, nu le-a contestat, nu a ridicat vreo obiecțiune și, atât timp cât este informat în prealabil cu despre noul nivel de dobândă curentă contractuală având posibilitatea de a rezilia contractul în cazul în care nu acceptă noul nivel de dobândă.

Față de petitele cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți și de motivele invocate în susținerea acestora, pârâta a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate, din următoarele motive:

În ceea ce privește petitul de cerere referitor la art. 5 din contract care prevede obligația împrumutatului de a plăti către Bancă o . comisioane, pârâta a solicitat respingerea afirmațiilor reclamanților din următoarele considerente:

Pârâta a solicitat ca instanța să constate că, deși există acest petit de cerere, în cuprinsul acțiunii reclamanții nu au motivat în niciun fel de ce consideră aceste clauze ca fiind abuzive.

Comisionul de administrare, astfel cum era prevăzut în varianta contractului de credit nemodificată la art. 5 litera a, a fost perceput de bancă la data primei utilizări din credit, din suma acordată cu titlu de împrumut reclamantului împrumutat N. I. I., având un cuantum de 2,0000% calculat asupra sumei creditului contractat.

Pentru că se solicită prin petitul 4 al acțiunii formulate de reclamanți restituirea tuturor sumelor percepute de bancă în temeiul clauzelor abuzive, pârâta a arătat că restituirea sumei încasate de bancă cu titlu de comision de administrare, la data primei utilizări din credit, adică în anul 2008, când a fost încheiat contractul de credit bancar, nu poate fi admisă, întrucât această sumă a fost achitată cu mai mult de 3 ani în urmă, deci, cu depășirea termenului de prescripției legal, iar termenele de prescripție de 3 ani se calculează separat pentru fiecare prestație în parte, conform art.3 și 12 din Decretul nr.167/1958, respectiv art.2517 și art.2526 Noul Cod civil.

În ceea ce privește comisionul de rambursare, pârâta a învederat faptul că acest comision nu a fost niciodată perceput de către bancă datorită faptului că reclamantul împrumutat nu a efectuat niciodată plăți anticipate.

De asemenea, pârâta a atașat prezentei graficele de rambursare, din care rezultă în mod clar că nu este perceput niciun comision lunar. Prin urmare, pârâta a considerat că acest petit de cerere privind comisioanele încasate de bancă este neîntemeiat, fiind probabil invocat fie în necunoștință de cauză, fie din „lipsă de atenție” în mod intenționat pentru a se obține concursul instanței pe toate clauzele contractuale ce privesc prețul contractului.

În ceea ce privește petitele 1.2. 1.3 și 1.4 privind clauza de dobândă, pârâta a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate din următoarele considerente:

Potrivit art. 6-Dobanzi din Contractul de credit nemodificat, pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti: „a) 0 dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din Dobânda de referință a băncii la care se adaugă Marja de 5,1550% dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția Dobânzii de referință.

b) Dobânda de referință a băncii va fi comunicată împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare care îi va fi înmânat de către reprezentanții băncii ca urmare a modificării nivelului de dobândă variabilă”.

Pct. 4 al art. 6-Dobanzi din Contractul de credit bancar prevede că „modificarea nivelului dobânzii curente se comunică împrumutatului/ Codebitorului prin notificare scrisă cu confirmare de primire sau prin afișare la sediile băncii sau prin extras de cont solicitat de Împrumutat/Codebitor. Împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă, iar Împrumutatul renunță la orice plângere, apărare sau reclamație ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau inadecvată. În cazul în care, în urma modificării dobânzii de către bancă, Împrumutatul nu va rambursa ratele scadente/restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 file calendaristice de la data notificării modificării dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă”.

Pct. 5 al art. 6-Dobanzi din Contractul de credit bancar prevede că: „Dobânda mixtă este alcătuită dintr-o dobândă fixă pe 6 luni și o dobândă variabilă a cărei variație pentru restul duratei de creditare, după expirarea perioadei de dobândă fixă de la acordarea creditului-este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de bancă la acel moment”.

Aceste clauze contractuale a cărei caracter abuziv s-a solicitat de reclamanți, au fost modificate prin Actul adițional întocmit în baza OUG nr.50/2010, astfel: „Art. 1.2.2.1-Dobanda curentă: 1 .Rata Dobândii Variabile, care se aplică la soldul creditului, este compusă din Indicele de Referință Robor/Euribor/Ubor la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă Marja Băncii în cuantum de 7,965%. Rata Dobândii Variabile este revizuibilă și se aplică din datele de 25 Februarie, 25 Mai, 25 August și 25 Noiembrie, în funcție de Indicele de Referință ROBOR/EURIBOR/UBOR la 3 luni-determinat pe baza monedei Creditului, conform valorii indicelui de referință valabil în data de 15 Februarie, 15 Mai, 15 August și 15 Noiembrie.

Formula de calcul al dobândii variabile este următoarea: Dv - . 30/360, unde Dv - dobânda variabilă datorată; . utilizat; Rd—procentul de dobândă curentă contractuală”.

În cadrul în care intervin modificări ale nivelului Ratei Dobândii Variabile, B. va pune la dispoziția împrumutatului/Codebitorului după caz, Graficul de Rambursare, în mod gratuit, fără a fi necesară încheierea unui act adițional la Contract.

Împrumutatul și Codebitorul au dreptul de a primi la cerere și gratuit, în orice moment pe întreaga durată a Contractului, un exemplar al Graficului de Rambursare în vigoare la momentul solicitării acestora.

Împrumutatul și Codebitorul au la dispoziție următoarele surse de informare cu privire la evoluția ratei dobânzii: www. banca-romaneasca.ro; sediile imitaților băncii; serviciul „e-bancamea” pentru beneficiarii acestuia”.

Pârâta a explicat pe larg ce s-a întâmplat odată cu . OUG nr.50/2010:

Actul adițional la contractul de credit bancar încheiat între B. R. SA Membră a Grupului Național Bank Of Greece, în calitate de creditor, și reclamanții din prezenta cauză, a fost încheiat în temeiul prevederilor imperative ale art. 95 din OUG nr. 50/2010.

Astfel, prin dispozițiile art. 95 din OUG nr.50/2010 - act normativ intrat în vigoare la data de 21 iunie 2010 — s-a prevăzut în mod expres că: Pentru contractele de credit aflate în derulare, creditorii au obligația ca în termen de 90 de zile de la . prezentei ordonanțate de urgență să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită.

Din economia textului de lege precitat, rezultă cu claritate că: legiuitorul a stabilit în sarcina creditorilor obligația de a asigura conformitatea contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență cu prevederile acestui act normativ; modificarea contractelor în derulare se va face prin acte adiționale care vor fi întocmite de creditori în termenul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență; lipsa semnăturii consumatorului (indiferent că nu a semnat cu intenție sau din omisiune) nu produce efecte de nevalabilitate ale actului adițional, deoarece legea statuează ca actul adițional nesemnat este considerat acceptat tacit, producându-și efecte juridice în temeiul legii.

Deci, legea a prevăzut că, nesemnarea din orice motive a actelor adiționale, fără a distinge vreo altă situație, astfel încât, dacă unde nici legea nu distinge, nici noi nu trebuie s-o facem, în virtutea adagiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Astfel că, prin dispozițiile alin.5 al art.95 din OUG nr.50/2010, legiuitorul a înțeles să lipsească de efecte juridice refuzul expres sau tacit al consumatorului de a semna actul adițional întocmit în baza dispozițiilor art.95 alin.2 din OUG nr.50/2010.

Explicația pentru care legiuitorul a stabilit în mod expres că nesemnarea de către consumator a actului adițional este considerată acceptare tacită este simplă: pârâta se află în prezența unor modificări de drept a contractelor aflate în curs de derulare, modificări de drept ce nu fac obiect al acordului sau dezacordului de voință nici al creditorului și nici al debitorilor-împrumutați, părți în contractele de credit în derulare la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010.

În acest sens, legiuitorul a dat posibilitatea ambelor părți, bănci și împrumutați deopotrivă, ca în termen de 60 de zile de la . Legii nr.288/2010, termen care s-a împlinit în 3 martie 2011, să opteze dacă înțeleg să denunțe actele adiționale încheiate în conformitate cu dispozițiile OUG nr.50/2010 și să notifice celeilalte părți încetarea efectelor acestora, caz în care contractul urma să se deruleze în conformitate cu clauzele sale inițiale sau să nu denunțe actele adiționale, caz în care contractul urma să se realizeze așa cum a fost modificat prin actul adițional.

Printr-o astfel de soluție s-au realizat următoarele: eliminarea cauzelor de neconstituționalitate pe motivul aplicării legii retroactiv, informarea corectă și completă a consumatorilor și nu oricum, ci prin lege printr-o protecție în limite constituționale; exprimarea voinței lor în afara oricărui dubiu asupra egalității părților într-un contract; eliminarea pe cât posibil a reclamațiilor și a litigiilor pe subiectul clauzelor abuzive pentru contractele încheiate înainte de data de 21.06.2010 (data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010).

În cazul de față, părțile nu au denunțat actul adițional, neexistând nicio dovadă în acest sens, astfel încât Actul adițional își produce efectele în termenii în care a fost încheiat. Voința exprimată prin opțiunea de nedenunțare este și rămâne suverană, iar instanța nu poate trece peste.

Așadar, contractul inițial a fost modificat de drept, iar actul prin care contractul inițial a fost adus în limitele OUG nr. 50/2010 este actul adițional transmis împrumutatului reclamant N. I. S. în septembrie 2010. De la data de 3 martie 2011, contractul de credit în discuție trebuie citit împreună cu actul adițional modificator de drept al contractului, definitiv prin nedenunțare ca urmare a voinței suverane a împrumutatului consumator.

În aceste condiții, se pune întrebarea legitimității interesului reclamanților în cererea formulată.

Pârâta a solicitat a se reține că de la acest act adițional nu se mai poate vorbi de clauze abuzive în aceste contracte amendate prin aceste acte adiționale.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu mai are temei pentru a reclama clauze abuzive care au fost eliminate de drept, instrumentul juridic fiind actul adițional, semnat sau nu de consumator (pentru această din urmă ipoteză, tot legea consacrând principiul acceptării tacite).

Din cauza faptului că inițiatorul OUG nr.50/2010 a înțeles să nesocotească principiul neretroactivității legii, intervenind în voința părților pentru trecut, legea de aprobare a remediat aceste aspecte și a permis ca, într-un anumit termen, părțile să se exprime suveran în ce cadru doresc să continue raportul juridic. După exprimarea voinței suverane în termenul dat, nimeni nu mai poate nesocoti această voință, nici părțile nu mai pot reveni, și nici instanța nu o poate modifica.

De aceea, pârâta a apreciat că instanța nu poate da curs unei astfel de abordări, pentru că nu poate interveni în niciun fel în voința reclamantului împrumutat exprimată liber și neviciată (deplin informat) și cu capacitate juridică deplină.

De reținut se impune a se avea în vedere că prin decizia nr. 1656/2010 Curtea Constituțională a statuat că „modificările aduse prevederilor art.95 din ordonanța de urgență nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de legea decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare a ordonanței de urgență, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării în vigoare a legii de aprobare și ar opera retroactiv”.

De asemenea, dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000, lege ale cărei dispoziții sunt invocate ca temei de drept în susținerea acțiunii, prevăd în mod expres că „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”.

Prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, temeiul legal invocat de reclamanți din prezenta cauză în susținerea petitelor cererii se aplică numai clauzelor în ființă din contractele în derulare. Astfel, dispozițiile art.6 din Legea nr.193/2000 prevăd că, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin organele abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar cele ale art.7 reglementează că în măsura în care contractul nu își mai produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului putând solicita după caz și daune interese.

Din întreaga economie a prevederilor enunțate rezultă indubitabil că invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale se poate face până la momentul în care clauza din contractul aflat în derulare este în ființă.

Raportând prevederile legale mai sus enunțate la speța de față, pârâta a solicitat a se reține următoarele:

La data la care a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe acțiunea reclamanților, clauzele contractuale prevăzute la art.6 Dobânzi din Contractul de credit bancar nu mai erau în ființă fiind modificate prin act adițional întocmit în baza și în conformitate cu prevederile OUG nr.50/2010 privind contractele de credit încheiate cu consumatorii, act adițional care și-a produs efectele începând cu data de 21.06.2010.

Actul adițional prin care s-a asigurat conformitatea prevederilor contractului cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii și nedenunțat de către reclamantul împrumutat N. I. S. își produce efectele juridice în termenii în care a fost formulat.

Cu alte cuvinte: nu se poate solicita a se constata natura abuzivă a unor clauze contractuale atât timp cât la data la care a fost investită instanța cu o astfel de cerere respectivele clauze contractuale erau modificate în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii; nu se poate solicita instanței de judecată modificarea unor clauze care deja sunt modificate în conformitate cu OUG nr.50/2010 modificare materializată printr-un act adițional nedenunțat de către reclamantul împrumutat care își produce și în prezent efectele juridice în termenii în care a fost formulat; nu se poate solicita modificarea unor clauze în temeiul prevederilor cu caracter general ale Legii nr.193/2000 și ale Directivei nr.93/13/CEE atâta timp cât există o lege specială aplicabilă contractelor de credit încheiate cu consumatorii, lege specială deja aplicată contractului său de credit bancar;

Mai concret, clauzele referitoare la dobânzi din actul adițional la contractul de credit din litigiu și prin care au fost modificate clauzele inițiale ale contractului cuprind clauzele prevăzute în mod expres de art.36 și art.37 din OUG nr.50/2010.

Dacă instanța va trece peste această apărare, pârâta a solicitat să se constate faptul că, prin Contractul de credit bancar reclamanții au luat la cunoștință și au acceptat faptul că, pentru creditul contractat vor plăti o dobândă fixă de 5,9% pentru primele 6 luni, după care vor plăti o dobândă variabilă a Băncii, compusă din Dobânda de referință a Băncii la care se adaugă Marja de 5,1550%.

Deci, reclamanții au avut posibilitatea înțelegerii clauzei contractuale de dobândă, menționată în Contractul de credit bancar, a faptului că aceasta este o dobândă variabilă, adică cu modificări succesive, ce pot fi crescătoare sau descrescătoare, variabilitate determinată de evoluția monedei creditului pe piața financiară.

Mai mult, dacă reclamanții aveau îndoieli cu privire la modul cum se calculează dobânda de referință a băncii, puteau și trebuiau să solicite informații cu privire la acest aspect, înainte de semnarea contractului de credit bancar iar, prin încheierea acestui contract, rezultă că au acceptat clauzele acestuia fără rezerve.

Deci, din cele prezentate rezultă că B. a respectat întocmai prevederile contractuale referitoare la dobânzile, condițiile și modalitățile de plată ale acestora prevăzute la art.6 Dobânzi din Contractul de credit bancar nr.B0022092/08.08.2008, în sensul că: în primele 6 luni a fost respectată dobânda fixă de 5,9000% prevăzută la art.6 pct.1 lit. a teza I din contract; după primele 6 luni de dobândă fixă a fost respectat contractul, în sensul că s-a aplicat dobânda de referință a Băncii plus Marja băncii de 5,1550%; începând cu data de 21.06.2010 (data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010) au fost aplicate prevederile OUG nr.50/2010, prevedere legală obligatorie pentru toate creditele aflate în derulare, fiind modificată formula de calcul a dobânzii, prin înlocuirea dobânzii de referință a Băncii (compusă din indicele LIBOR la 3 luni+costul riscului de țară+costul cu rezervele minime obligatorii) cu indicele LIBOR la 3 luni (deci, s-a păstrat doar un singur element component al acesteia)+marja băncii de 7,965% (noua marjă fiind modificată corespunzător ca urmare a modificării componentelor dobânzii de referință a Băncii, fără ca, prin aceasta, să fie modificat costul creditului la momentul implementării OUG nr.50/2010); astfel că, în data de 20 iunie, cuantumul dobânzii era de 8,065%, iar după aplicarea OUG nr.50/2010 s-a menținut același cuantum al dobânzii de 8,065% (a se observa adresa de răspuns a Băncii nr._/17.06.2014), atașată de reclamanți la cererea de chemare în judecată); formula de calcul modificată ca urmare a aplicării prevederilor OUG nr.50/2010 a fost prezentată reclamanților prin actul adițional.

Dobânda de referință a băncii, cea care a determinat revizuirea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, aplicabilă pe perioada până la . OUG nr.50/_10- se comunică împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare care îi era înmânat de către reprezentanții băncii ca urmare a modificării nivelului de dobândă variabilă. Modificarea nivelului de dobândă curentă contractuală se comunică împrumutatului prin notificare scrisă, împrumutatul având dreptul de a nu accepta modificarea dobânzii cu consecința rambursării creditului utilizat și nerambursat. Astfel că, neexercitarea dreptului de a nu accepta modificarea nivelului dobânzii variabile curente contractuale nu poate fi considerată decât ca fiind o acceptare tacită, ceea ce s-a și întâmplat în prezenta cauză.

După cum lesne se poate constata, în contract s-au prevăzut care sunt tipurile de dobândă datorate pentru creditul acordat, care sunt elementele componente ale tipului de dobândă variabilă datorată la expirarea perioadei de dobândă fixă, care este criteriul/elementul care determină revizuirea/modificarea nivelului dobânzii curente contractuale, care este modalitatea de comunicare către împrumutat a noului nivel de dobândă variabilă curentă contractuală, dreptul împrumutatului de a nu accepta modificarea nivelului dobânzii variabile curente contractuale, cu consecința rambursării creditului rămas de rambursat.

În ceea ce privește un posibil dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi primită, deoarece prevederile art.1 lit. a din Anexa Legii nr.193/2000, dau dreptul băncii de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă a existat o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și aceasta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speța de față, dobânda variabilă își modifică cuantumul în funcție de evoluția Dobânzii de referință a băncii, fiind precizate în contract formula de calcul a dobânzii curente și obligația băncii de a comunica împrumutatului modificarea nivelului de dobândă, iar împrumutatul - reclamant avea alegerea între acceptarea noului nivel al dobânzii sau denunțarea contractului, cu rambursarea ratelor nescadente și a dobânzilor aferente, în termen de 10 zile, după cum rezultă din ultima teză a art.6 pct.4 din contract.

În ceea ce privește caracterul întemeiat al modificării nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, acesta era dat de evoluția Dobânzii de referință a băncii, evoluție dată de costul sursei de finanțare, adică de indicele de referință al monedei creditului, la care se adaugă costul riscului de țară al României (prima pe care o percep instituțiile financiare internaționale pentru riscul de neplată a fondurilor împrumutate, alături de dobânda aferentă acestor fonduri) și costul rezervelor minime obligatorii, elemente ce sunt publicate pe site-urile financiare Bloomberg/Reuters, și a căror evoluție/valoare procentuală este independentă de voința vreunei Bănci.

Astfel că, modificarea întemeiată a nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale atrage caracterul abuziv al acesteia.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanți în susținerea acțiunii a prevederilor art. 9 ind. 3 din OG nr.21/1992, pârâta a precizat că, la data de 08.08.2008, dată la care a fost încheiat contractul de credit bancar nr._/08.08.2008, prevederile legale ale art. 9 ind. 3 din OG nr.21/1992 nu existau. Aceste prevederi legale au fost introduse prin OUG nr. 174/19.11.2008 publicată în data de 27.11.2008 și cu aplicabilitate din data de 27.12.2008 (30 de zile de la publicare).

Prin OUG nr. 174/19.11.2008 publicată în MO nr. 795/27.11.2008 la art. II s-a prevăzut că: „OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează, după cum urmează: pct. 9. după articolul 9 se introduc unsprezece noi articole, respectiv articolele 9 ind. 1-9 ind. 11 cu următorul cuprins”.

Prevederile OUG nr. 174/2008 prin care s-au adus modificări și completări OG nr. 21/1992 nu stabilesc și nici nu dispun aplicarea sa retroactivă, astfel că aceste prevederi nu se aplică contractului de credit încheiat cu reclamanții, astfel că, invocarea de către reclamanți în susținerea petitelor cererii de chemare în judecată a dispozițiilor art. 9 ind. 3 din OG nr. 21/1992 este nelegală și făcută cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Ceea ce au încercat reclamanții prin acțiunea formulată a fost de a obține o nouă dobândă prin intermediul instanței de judecată, însă cu încălcarea prevederilor legale. Pârâta a solicitat a se observa că ceea ce au dorit reclamanții a fost ca instanța să stabilească o dobândă de 5,9% până la . OUG nr.50/2010, deși aceasta a fost dobândă fixă doar pentru cele 6 luni din perioada de creditare după care a fost aplicată dobânda variabilă așa cum însăși părțile au agreat la încheierea contractului de credit bancar.

Referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive cu consecința obligării Băncii de a le elimina din contract - petitul 2 de cerere al reclamanților, pârâta a arătat:

Astfel cum s-a arătat mai sus, rezultă că aceste clauze nu au caracter abuziv, astfel încât acest capăt de cerere accesoriu cererii principale trebuie respins în virtutea principiului „accesorium sequitur prin tip alem”,

Cu privire la art. 7-Penalități, pârâta a învederat următoarele:

La art. 7 din Contract este prevăzut ca pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contractul de credit, împrumutatul se obligă să plătească în favoarea băncii penalități egale cu dobânda curentă contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală. Penalitățile se aplică asupra soldului ratelor de credit și dobânzilor datorate și neplătite la scadență, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data scadenței și până la rambursarea integrală a acestora.

La art. 1 din OG nr.9/2000 (în vigoare la data încheierii contractelor de credit) este stabilit în mod clar și expres că „părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere a unei obligații bancare.

Ori, în cazul de față, prin contractul de credit, reclamanții s-au obligat să ramburseze la termenele scadente ratele de credit. Pentru întârzieri în plata ratelor de credit la art. 7 din contractul de credit s-a prevăzut în mod clar că împrumutatul se obligă să plătească în favoarea băncii penalități. Mai mult, dispozițiile OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit încheiate cu consumatorii permit perceperea dobânzilor penalizatoare.

Conform OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, art.36 - (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de șefi, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Astfel, această prevedere contractuală privind penalitățile respectă întocmai și în totalitate prevederile legale.

În pronunțarea unei hotărâri, pârâta a solicitat a se avea în vedere și dispozițiile art. 37 alin.1 lit. a din OUG nr.50/2010 prevăd că în contractele de credit cu dobânda variabilă, dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/ rata dobânzii de referință BNR, în funcție de valută creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului:

În vederea implementării prevederilor OUG nr.50/2010 respectiv a întocmirii de acte adiționale la contractele de credit, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor ca și inițiator al OUG nr.50/2010, cu adresele nr. 4800/02.08.2010 și nr. 1048/29.07.2010 a stabilit că „Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a Băncii + marja fixă sunt ca noua formulă de calcul să inducă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabile la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, respectiv 21 iunie 2010”.

Clauza art. 1.2.2.1 din actul adițional prin care a fost modificată conform voinței legiuitorului prevederea art. 6 referitoare la dobânda variabilă din contractul de credit bancar nr. B0022092/08.08.2008 respectă întocmai și în totalitate atât prevederea art.37 alin.1 lit. a din OUG nr.50/2010, cât și regulile Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor întrucât: contractul de credit încheiat cu reclamanții este un contract cu dobândă variabilă; la data încheierii contractului de credit, dobânda variabilă a Băncii aplicată atât creditului acordat reclamanților cât și altor persoane fizice era compusă din dobânda de referință a Băncii, la care se adaugă marja băncii; la art.6 pct.1 lit. a din Contractul de credit bancar nr. B0022092/08.08.2008 s-a prevăzut că pentru creditul pus la dispoziție de către bancă, împrumutatul va plăti o dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, după care va plăti dobânda variabilă a Băncii, compusă din dobânda de referință a Băncii la care se adaugă marja, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția Dobânzii de referință; dobânda referință, elementul component al dobânzii variabile și care determină variabilitatea nivelului de dobândă curentă contractuală se calculează în funcție de evoluția indicelui de referință al monedei creditului la care se adaugă costul riscului de țară al României (CDS) și costul cu rezervele minime obligatorii BNR (RMO) elemente a căror evoluție este independentă de voința băncii sau vreunei alte instituții de credit; dispozițiile OUG nr.50/2010 au stipulat că, inclusiv pentru contractele în derulare, rata dobânzii se va exprima doar că suma între valoarea unui indice de referință independent și marja care este elementul de profitabilitate, adaosul; a se fi procedat așa în disprețul principiului neretroactivității legii, însemnă că România, la nivel de sistem Bancar intră în colaps, urmând a se înregistra pierderi uriașe din excluderea dobânzii de referință/de bază a Băncilor unde, așa cum a spus, nu era numai valoarea indicelui de referință al monedei, ci erau și costurile de finanțare datorate CDS și cele cu RMO; cu acordul ANPC și cu avizul creditorilor internaționali (FMI, BE și BM), băncile au transferat costurile cu CDS și RMO în marjă (marja din contracte a fost majorată) cu condiția obligatorie ca rata de dobândă să fie cea care era în vigoare la 21 iunie 2010 (data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010), afirmație ce este susținută prin adresa cu nr. 2006/02.09.2010 de comunicare a acestui act adițional.

B. R. SA, la întocmirea actului adițional la contractul de credit bancar nr. B0016586/30.06.2008 s-a conformat regulilor de aplicare a prevederilor OUG nr. 50/2010 emise de ANPC, astfel că marja de 7,965% menționată în cuprinsul prevederii art. I.2.2.1 din actul adițional este compusă din marja fixă existentă în contractul inițial și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință valabil la data de 21 iunie 2010, fără a se modifica în vreun fel nivelul de dobândă datorat de reclamanți, deci păstrându-se același nivel de dobândă stabilit anterior modificărilor dispuse de legiuitor.

Prin urmare, față de toate aceste considerente, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să respingă cererea de chemare în judecată ca nelegală și netemeinică.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile OG nr. 21/1992, OUG nr.50/2010, Legea nr.193/2000, ale art. II alin.1 din Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr.50/2010, Cod civil.

Alăturat întâmpinării, pârâta a anexat în copie, contractul de credit bancar nr. B0022092/08.08.2008, act adițional întocmit în baza OUG nr.50/2010, adresa nr.2006/02.09.2010, act adițional nr. 1/04.03.2011, act adițional nr. 2/04.03.2011, contract de credit bancar nr. B0039341/08.03.2011, graficele de rambursare, adresele nr.4800/02.08.2010 și nr.1048/29.07.2010 emise de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, decizia nr. 812/2012 a ICCJ, decizia nr.4821/2013 a ICCJ, decizia nr.972/2012 a ICCJ, decizia nr.2450/2011 a ICCJ.

Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, iar pentru pârâtă proba cu interogatoriul reclamantului N. I. S..

La termenul de judecată din data de 29.01.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantului N. I. S., răspunsurile acestuia fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei (filele 250-252).

Prin compartimentul registratură, la data de 02.02.2015, pârâta a depus la dosar concluzii scrise (filele 254-262).

Sub aspectul probatoriului, prin încheierea de ședință din data de 12.02.2015, instanța a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri în cadrul căreia au fost depuse la dosar, în copie, următoarele: adresa nr._ din data de 17.06.2014, contract de credit bancar nr. B0022092 din data de 09.08.2008, cerere formulată de reclamantul N. I. S. la data de 27.05.2014, grafic de rambursare, act adițional nr.2 din data de 04.03.2011 la contract de credit bancar nr. B0022092 din data de 09.08.2008, act adițional nr.1 din data de 04.03.2011, avizier pentru creditele acordate persoanelor fizice, contract de credit bancar nr. B0039341 din data de 04.03.2011, contract de credit bancar, anexa nr.2 la contractul de credit bancar nr. B0039341 din data de 04.03.2011, grafic de rambursare, condiții generale de afaceri, cerere de vânzare cumpărare valută din data de 08.08.2008, grafic de rambursare și adresă din data de 05.01.2009, contractul de credit bancar nr. B0022092/08.08.2008, act adițional întocmit în baza OUG nr.50/2010, adresa nr.2006/02.09.2010, act adițional nr. 1/04.03.2011, act adițional nr. 2/04.03.2011, contract de credit bancar nr. B0039341/08.03.2011, graficele de rambursare, adresele nr.4800/02.08.2010 și nr.1048/29.07.2010 emise de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, decizia nr. 812/2012 a ICCJ, decizia nr.4821/2013 a ICCJ, decizia nr.972/2012 a ICCJ, decizia nr.2450/2011 a ICCJ, iar pentru pârâte proba cu interogatoriul reclamantului.

La termenul de judecată din data de 16.04.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantului, răspunsurile date fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei – filele 153-154.

Pe fondul cauzei, analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:

În fapt, în data de 08.08.2008, între pârâta . și reclamanți a fost încheiat contractul credit bancar nr. B0022092/08.08.2008 (filele nr. 14-20, 40-47) prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut bancar în cuantum de_ CHF, pentru nevoi personale.

Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009. Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ a fost încheiat între părți la data de 12.12.2007, astfel că legea aplicabilă acestui act juridic este Codul Civil de la 1864.

În ceea ce privește normele de drept procesual aplicabile, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 (dispozițiile codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .) și faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 27.10.2014, după . noului Cod de procedură civilă, acesta va fi incident în cauză.

În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.

În speță, în data de 08.08.2008 între pârâtă și reclamanți a fost încheiat contractul de credit bancar nr. B0022092 (prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut bancar.

Părțile au stipulat în contract, la art. 5.1 lit. a, b și c faptul că se va percepe reclamantului comision de administrarea lunar în cuantum de 2000 % flat calculat asupra sumei creditului contractat plătibil la data efectuării primei utilizări din credit, un comision de rambursare în avans de 4000% flat calculat asupra sumei rambursate în avans, plătibil la data rambursării în avans a creditului, precum și un comision de notificare . Aceste clauze sunt criticate de reclamant ca fiind abuzive, fără o motivare în fapt sau în drept a capătului de cerere.

Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C 26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamant ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamant, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.

Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).

Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtei conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.

Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 5.1 lit. b din contract, instanța constată că acesta este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul, procentual, și nu în ultimul rând, însăși denumirea denotă faptul că a fost perceput în considerarea cheltuielilor efectuate de bancă prin logistica pusă la dispoziția reclamantului pentru a administra acest împrumut bancar, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Instanța consideră că reclamantul a avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisionului, anume angrenarea serviciilor pârâtei în vederea punerii la dispoziția reclamantului a sumei solicitate.

Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50 din 22 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Prin Legea nr.288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele în derulare. Cum contractul încheiat de părți se afla în derulare, fiind încheiat la 29.02.2008, O.U.G. 50/2010 nu este incident în cauză.

Așa cum s-a argumentat anterior, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, prin semnarea ofertei de credit și a contractului de credit, devenind, potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.

În considerarea faptului că s-a demonstrat că acest comision de acordare a fost exprimat în termeni clari și inteligibili, precum și faptul că reprezintă o parte a prețului contractului, instanța va face aplicarea art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, constatând că nu se poate analiza caracterul abuziv al acestui comision din punctul de vedere al art. 4, art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul negociat al acestei clauze, susținerile pârâtei din întâmpinare sunt în sensul că părțile au beneficiat de suficient timp pentru a consulta și alte oferte de credit și pentru a înțelege întinderea obligațiilor pe care le asumă, astfel se arată că a avut la dispoziție timpul necesar studierii contractului.

Din interogatoriul reclamantului, instanța reține că reclamantul recunoaște primirea unei oferte de credit din parte băncii și susține, fără a proba, faptul că nu a înțeles mare parte din dispozițiile contractuale. Or, instanța reține că, dacă reclamantul nu a înțeles clauzele contractuale avea obligația de a solicita lămuriri și de a nu accepta aceste clauze.

Din coroborarea acestor dispoziții, instanța va reține faptul că reclamanții au ales să semneze condițiile contractuale.

În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de acordare nu reprezintă o clauză abuzivă, putând fi menținut mai departe în contract.

În ceea ce privește comisionul de rambursare și comisionul de notificare, instanța reține, de asemenea că sunt exprimate în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul de rambursare este determinat prin faptul că se precizează cuantumul, procentual, și nu în ultimul rând, însăși denumirea denotă faptul că a fost perceput în considerarea rambursării anticipate. Mai reține instanța că reclamanții nu au solicitat niciodată să efectueze rambursări anticipate din suma împrumutată, astfel încât nu a fost percepută nicio sumă cu titlul de comision de rambursare anticipată. În ceea ce privește comisionul de notificare, instanța reține că scopul acestui comision este clar exprimat, precum și valoarea cestuia este definită.

Instanța constată că reclamantul nu a arătat care sunt considerentele pentru care apreciază că prevederile contractuale cuprinse în art. 5 din contract ar putea fi considerate ca fiind abuzive. Pentru aceste motive, instanța

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului activ. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) și b), art. 6.4 și art. 6.5 din contractul de credit instanța reține următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța constată că aceste clauze contractuale al căror caracter abuziv s-a solicitat de reclamanți, au fost modificate prin Actul adițional întocmit în baza OUG nr.50/2010, astfel: „Art. 1.2.2.1-Dobanda curentă: 1 .Rata Dobândii Variabile, care se aplică la soldul creditului, este compusă din Indicele de Referință Robor/Euribor/Ubor la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă Marja Băncii în cuantum de 7,965%. Rata Dobândii Variabile este revizuibilă și se aplică din datele de 25 Februarie, 25 Mai, 25 August și 25 Noiembrie, în funcție de Indicele de Referință ROBOR/EURIBOR/UBOR la 3 luni-determinat pe baza monedei Creditului, conform valorii indicelui de referință valabil în data de 15 Februarie, 15 Mai, 15 August și 15 Noiembrie.

Instanța va reține apărările pârâtei în sensul că la data formulării cererii de către reclamanți, clauzele contractuale prevăzute la art.6 erau deja modificate prin act adițional întocmit în baza și în conformitate cu prevederile OUG nr.50/2010 privind contractele de credit încheiate cu consumatorii, act adițional care și-a produs efectele începând cu data de 21.06.2010.

Astfel, în mod întemeiat a arătat pârâta că nu se poate solicita a se constata natura abuzivă a unor clauze contractuale atât timp cât la data la care a fost investită instanța cu o astfel de cerere respectivele clauze contractuale erau modificate în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii; nu se poate solicita instanței de judecată modificarea unor clauze care deja sunt modificate în conformitate cu OUG nr.50/2010 modificare materializată printr-un act adițional nedenunțat de către reclamantul împrumutat care își produce și în prezent efectele juridice în termenii în care a fost formulat; nu se poate solicita modificarea unor clauze în temeiul prevederilor cu caracter general ale Legii nr.193/2000 și ale Directivei nr.93/13/CEE atâta timp cât există o lege specială aplicabilă contractelor de credit încheiate cu consumatorii, lege specială deja aplicată contractului său de credit bancar.

Referitor la clauzele inserate în art. 6.4 și art. 6.5 din contractul de credit instanța reține că reclamantul a ales să semneze aceste clauze, care sunt redactate în termeni clari și neechivoci. Mai mult, instanța constată că, ulterior modificării contractului de credit prin actul adițional încheiat ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, ceea ce este variabil este indicele ROBOR/EURIBOR care nu este stabilit de pârâta în calitate de împrumutător, fiind și aceasta ținută să îl respecte, inclusiv eventualele modificări ale acestor indici. În aceste condiții instanța reține că rezultă caracterul abuziv al acestor clauze.

În ceea ce privește clauza inserată în art. 7 din contractul părților instanța reține că, potrivit art.36 din OUG nr. 50/2010 pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de șefi, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Astfel, instanța reține că această prevedere contractuală este conformă dispozițiilor legale.

Pentru aceste considerente apreciază instanța că cererea este neîntemeiată, urmând să o respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții N. I. S., CNP_, N. Rădița, CNP_, N. M., CNP_, N. A. N., CNP_ și N. A., CNP_, toți domiciliați în București, . nr.15, ., etaj 5, apartament 89, sector 6, și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat Neatu R. I., în București, ., . 5, etaj 2, apartament 272, sector 6, în contradictoriu cu pârâta B. R. SA Sucursala Crângași, cu sediul în București, Calea Crângași nr. 25-27, . 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2005, CUI_.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria sector 6.

Pronunțată în ședință publică, azi 08.04.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

B. B. A. LuizaToma P. C.

Red.BBAL/Thred.MV

8 ex./07.07.2015

← Grăniţuire. Sentința nr. 2469/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Pretenţii. Sentința nr. 3004/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 4771/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 2464/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Sentința nr. 4666/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Grăniţuire. Sentința nr. 2469/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 3004/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 3002/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3023/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 3017/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI