Pretenţii. Sentința nr. 2257/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2257/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 2257/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI - SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2257
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 25.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. C. Ș.
GREFIER: E. S.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, privind pe reclamanții D. M. și D. B. F., în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK ROMÂNIA S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatorii prin avocat cu S. A. M. cu împuternicire avocațială la dosar și intimatele prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar, fila 74.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța constată că pârâtele nu au fost citate la sediul ales prin întâmpinare, însă viciul de procedură se acoperă prin prezența reprezentantului acestora.
Reclamanții prin avocat depun la dosar concluzii scrise, extras din Legea nr. 193/2000, Deciziile nr. 950/07.03.2013, nr. 1407/02.04.2013, nr. 4418/08.11.2012, nr. 4527/15.11.2012, nr. 1393/02.04.2013, nr. 4094/21.11.2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și extrase de pe portalul Tribunalului București.
Instanța pune în discuție competența materială a judecătoriei având în vedere capătul de cerere neevaluabil în bani, respectiv clauza de la pct. 8.16 din contractul de credit, raportat la 94 Cod procedură civilă și art. 99 alin. 2 Cod procedură civilă.
Reclamanții prin avocat arată că raportat la dispozițiile Deciziei RIL nr. 32/2008, care prevede că orice acțiune care provine sau are ca și cauză un contract sau un act juridic cu caracter patrimonial împrumută natura acestuia. Prin urmare, nu se poate considera că o acțiune în justiție care are legătură cu un contract de credit este neevaluabilă în bani, chiar dacă prin formularea acesteia din contract ar rezulta că nu produce consecințe economice sau patrimoniale în detrimentul reclamantului. Apărătorul solicită ca instanța să aibă în vedere atât aceste dispoziții, precum și prevederile art. 101 alin. 1 cod procedură civilă. Precizează că aceste conțin aspecte cu privire la faptul că, în cazul în care cererea de chemare în judecată conține și petite privind constatarea nulității absolute a anumitor clauze, chiar dacă nu se solicită și repunerea în situația anterioară sau constatarea existenței sau inexistenței unui drept, se va avea în vedere partea din obiectul dedus judecății. De asemenea, alineatul 1 prevede că în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea din obiectul dedus judecății.
Reclamanții prin avocat mai arată că izvorul de drept în această materie este recursul în interesul legii, care delimitează caracterul patrimonial sau nepatrimonial al acțiunilor sau al petitelor, dacă rezultă sau nu dintr-un drept patrimonial. Arată că, față de toate aceste aspecte, judecătoria este competentă material să soluționeze prezenta cauză.
Pârâtele prin avocat arată că reclamanții nu solicită constatarea nulității absolute a contractului de credit, care este evaluabil în bani sau a unor clauze cum ar fi perceperea comisionului de administrare, care este evaluabil în bani, ci solicită anularea unei clauze care nu are conținut patrimonial. Este vorba de o clauză fără conținut economic, care se referă la faptul că împrumutatul a citit, a înțeles și a acceptat clauzele prezentului contract. Nu reiese din această clauză că ar fi evaluabilă în bani. Prin urmare, apărătorul arată că este incident art. 99 pct. 2 Cod procedură civilă.
Referitor la art. 101 Cod procedură civilă, invocat de partea adversă, pârâtele prin avocat arată că acest articol se referă la clauzele evaluabile în bani, care au conținut patrimonial. Solicită admiterea excepției necompetenței materiale a judecătoriei.
Reclamanții prin avocat, având cuvântul în replică, arată că nu este o nulitate absolută totală, ci o nulitate parțială a unei clauze dintr-un contract. Totodată, solicită instanței să aibă în vedere susținerile din cererea de chemare în judecată cu privire la competența materială, referitor la faptul că acțiunile patrimoniale sunt cele care au conținut economic, pe când acțiunile nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale, nepatrimoniale. Depune la dosar practică judiciară.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a judecătoriei.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.09.2014, reclamanții D. M. și D. B. F., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank (România) SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate abuzivă clauza privind comisionul de administrare credit de la art. V pct. 5.1 lit. c de 0,15% din Convenție, menținut prin actul adițional din 2010 și să se dispună nulitatea absolută a acesteia, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare credit, achitat și calculat din 30.10.2008 până la data eliminării acestui comision din contract, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de bani și a dobânzii legale și să se constate abuzivă clauza de la art. 8.16 din Convenție, menținută prin actul Adițional din 2010 și să se dispună nulitatea absolută a acesteia.
Cu privire la capătul 1 al cererii, reclamanții au precizat că, până în prezent, valoarea totală este de 6369 CHF, respectiv 23.246 lei, la cursul BNR din 15.09.2014, 1 CHF=3,65 lei, calculată pentru perioada 30.10._14.
De asemenea, au arătat că valoarea totală la litigiului este de 23.246 lei și au solicitat scutirea de la plata taxei de timbru, invocând prevederile art. 29 lit. f din O.U.G nr. 80/2013.
În ceea ce privește competența materială, reclamanții au apreciat că, raportat la prevederile art. 94 alin.1 lit j C.pr.civ, aceasta aparține Judecătoriei Sectorului 6 București.
În acest sens, au arătat că prin Decizia nr. 32/2008, pronunțată în R.I.L., Înalta Curte de Casație si Justiție (ICCJ) a stabilit că în vederea determinării competentei materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent daca este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, ori de câte ori pe calea acțiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară pentru stabilirea competenței materiale de soluționare în prima instanță a litigiilor civile și comerciale și a cailor de atac ce pot fi exercitate. S-a motivat în DECIZIA RIL, că la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenția concretă, precum și dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin Codul de procedura civilă obligația reclamanților de a preciza valoarea obiectului cererii. Pentru determinarea competentei de atribuțiune a instanțelor judecătorești, competenta după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul folosește mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor. Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competentei materiale a instanței, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază și alte criterii subsidiare: importanta interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părților și urgența.
Acțiunea are ca obiect, de regulă, protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează și nuanțează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-1 pretenția concretă a reclamanților. Potrivit cu natura și obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanță), acțiuni reale (când dreptul a cărui protecție se urmărește este unul real) și acțiuni mixte (când se valorifica deopotrivă un drept personal și unul real), acțiuni extrapatrimoniale și acțiuni patrimoniale, acțiuni mobiliare și acțiuni imobiliare, acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoana fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
Natura acțiunilor corespunzătoare acestor din urma drepturi, precum și caracterele juridice ale acestor acțiuni sunt atribuite de natura și specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Acțiunile mixte sunt o varietate a acțiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acțiunii personale și a acțiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general, există doua categorii de asemenea acțiuni: acțiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naștere, totodată, unei obligații personale, și acțiunile în rezoluțiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducțiune și cele în anularea/constatarea nulității absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competentei, alcătuirea completului, determinarea caii de atac.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat in justiție „transferă” caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși sși, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de cate ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecații, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.
În consecință, ori de cate ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară.
În aceste condiții trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială sau căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului sa-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și în revocare.
În cazul acțiunii in nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conținut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desființare se urmărește.
Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea în desființarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menționate anterior.
A susține ca există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt ca există drepturi patrimoniale neevaluabile în hani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale.
In acest sens este și practica Curții de Apel Timișoara care într-o hotărâre recentă nr. 221/A/22.11.2012. pronunțată în dos._/63/2011 arata în funcție de ce trebuie să se raporteze stabilirea competentei materiale și calea de atac specifica obiectului pricinii.
"Curtea reține că valoarea obiectului cererii [....] este dată de pretențiile efective ale reclamantului și nu de pierderea patrimonială a pârâtului estimate pentru viitor; nicidecum valoarea totală a împrumutului nu poate determina competența materială în soluționarea unei cereri tinzând la constatarea nulității unor clauze pretins abuzive incluse în contract, cât timp nu s-a solicitat constatarea nulității contractului de credit, ci constatarea lipsei temeiului pentru încasarea unor sume, precizate, de către împrumutător, și nu a lipsei temeiului obligației de rambursare a împrumutului."
Reclamanții au apreciat că, raportat la prev. art. 107 C.pr.civ, competența teritorială aparține Judecătoriei Sectorului 6 București, având în vedere că sediul pârâtei se află în sector 6.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în data de 19.09.2008 au încheiat cu pârâta Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice, guvernat de Legea nr. 190/1999.
Banca a încălcat art. 8 din Legea 190/1999, în vigoare la momentul semnării, comunicând oferta scrisă (19.06.2008) exact în ziua încheierii contractului, cu încălcarea ofertei inițiale discutată verbal la bancă.
Potrivit art. 8: „Cu cel puțin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar împrumutătorul va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde toate condițiile contractului, precum și termenul de valabilitate a acestuia".
Banca a introdus in contractul preformulat de aceasta comisionul de administrare și de rambursare anticipată fără negociere prealabilă, deși potrivit art. 15 din legea 190/1999, în sarcina împrumutaților vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii dosarului și constituirii ipotecii.”
Contractul final a fost prezentat reclamanților doar la momentul semnării, fără să li se acorde anticipat posibilitatea să-l studieze, fără să se explice de către consultanții bancari conținutul acestuia, respectiv conținutul și efectul clauzelor abuzive, înainte de semnare și fără să existe posibilitatea negocierii clauzelor. Supuși abuzurilor mai mulți ani și nemulțumiți de relația cu banca, după consultarea unor avocați, reclamanții au fost încurajați să sesizeze inițial Banca pentru o soluționare amiabilă - dar fără nici un efect juridic așa cum rezultă din documentele de la dosar.
Au precizat că scopul prezentului litigiu este restabilirea echilibrului contractual încălcat de Bancă cu prejudicierea gravă a drepturilor și intereselor reclamanților – clienți - consumatori.
Astfel, banca nu a negociat clauzele convenției cu reclamanții, încălcând prevederile art. 15 din legea 190/1999 prin introducerea acestor comisioane.
Banca pe parcursul derulării relațiilor contractuale a recurs la practici abuzive manifestate prin: introducerea acestor comisioane contestate prin acțiune încălcând prevederile Legii 190/1999, refuzul constant de eliminare a clauzelor abuzive incluse în contractul de credit.
Reclamanții au învederat că din întreg ansamblul probator rezultă că aceste clauze supuse analizei nu au fost negociate direct, astfel prima condiție a art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000 fiind îndeplinită.
În ceea ce privește a 2 a condiție au solicitat a se constata că aceste clauze "nenegociate direct cu consumatorul" creează in detrimentul reclamanților, contrar cerințelor bunei credințe, prin ele însele, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convențiilor de credit, atât prin încasarea unor comisioane abuzive cât și prin refuzul de eliminare a acestora.
Reclamanții au arătat că însăși contractul prin care Banca a acordat creditul are un format standardizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate, cu atât mai mult cu cât nu au fost informați corect la data semnării despre întreg conținutul contractului.
„O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorii va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Reclamanții au învederat că riscul valutar este tot în sarcina lor, astfel că, pe fondul creșterii excesive a valorii monedei CHF în raport cu Leul, creștere care nu a fost însoțită și de majorări ale veniturilor, obligațiile contractuale au devenit greu de suportat lună de lună.
Au menționat că în cazul în care nu ar face față acestor eforturi financiare și nu ar fi achitat obligațiile pe care banca le impune în baza unor clauze contractuale, contrare legii, abuzive, cu certitudine că banca ar fi procedat la calcularea de penalități care sunt mult superioare dobânzii și apoi la declararea scadenței anticipate și scoaterea la licitație a bunului ipotecat.
În continuare, reclamanții au învederat că și comisioanele de administrare și de rambursare anticipată sunt abuzive, toate aceste comisioane fiind introduse de Bancă, fără să respecte articolul 15 din Legea nr. 190/1999, fără a justifica prin clauzele contractuale care este argumentul pentru care se încasează. Având în vedere că explicația acestora nu se regăsește în Convenția semnată, se evidențiază caracterul neclar și ambiguu al clauzei.
Au arătat că prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.
Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consistă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare.
Această situație îi pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesioniștilor sa includă in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive.
In cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul ca ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autoritarilor în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorului, acționând individual sau în asociații.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi declarat nul. Art. 4 si art. 13-14 din aceeași Lege 193/2000) permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-1 revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul puțind fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale pârtilor.
Contractele de credit bancar de retail sunt contracte de adeziune, ne-negociate.
Reclamanții au invocat caracterul de ordine publică al normelor din Legea 193/2000 care prevede și sancțiuni contravenționale și astfel, imprescriptibilitatea acțiunii de constatare a clauzelor abuzive și de restituire a sumelor de bani încasate în baza acestora.
Referitor la protecția consumatorilor în contractele de credit au precizat că argumentația se fundamentează pe Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și o . prevederi legale edictate spre a reglementa raporturile juridice stabilite între comercianți și consumatori, în special: Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În continuare, reclamanții au arătat că prin Decizia Curții Europene de Justiție, cauza E. María Mostaza Claro vs Centro Movil Milenium SL. Cauza C-168/05:
"Importanța protecției consumatorului a determinat în mod particular legislația comunitară să prevadă, in art.6 paragraf. l al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator (n.n., Gh. P.). Aceasta este o dispoziție imperativa care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante și are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabilește egalitatea între părți.
Mai mult, directiva, al cărei scop este acela de a consolida protecția consumatorului, constituie, potrivit art. 3 paragraf. 1 lit. t) din Tratatul Comunităților Europene, o măsura indispensabilă pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate Comunităților Europene și, în particular, pentru ridicarea standardului de viață și a condițiilor de viață pe tot teritoriul acestora (a se vedea, prin analogie, art.81 TCE, Eco Swiss, paragraph 36).
Natura si importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directiva consumatorului justifică, mai mult, ca instanța națională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor."
In cauzele Océano Grupo Editorial SA vs Roció Murciano Quintero (C-240/98) Salvat Editores SA vs José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Viñas F. ( C-244/98) instanța europeana a subliniat următoarele:
"Așa cum a observat și Avocatul general în opinia sa, sistemul de protecție oferit de directivă răspunde ideii potrivit căreia situația inegală între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract. Este motivul pentru care art.7 din directiva, care, la paragraful 1, impune statelor membre să implementeze masurile necesare, adecvate și eficiente pentru a determina încetarea utilizării clauzelor abuzive, precizează totodată în paragraful 2 că masurile trebuie să cuprindă, printre altele, permisiunea acordata asociațiilor consumatorilor de o instanță de judecată pentru a aprecia daca unele clauze redactate cu caracter general sunt abuzive și pentru a obține, dacă este cazul, interzicerea lor, chiar și atunci când acele clauze nu au fost utilizate în cadrul unor contracte determinate.
(...) Competenta instanțelor de judecată de a examina, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, constituie un mijloc corespunzător, pe de o parte, atingerii rezultatului urmărit de art. 6 al Directivei, anume prevenția fata de situațiile în care consumatorii individuali ar fi obligați să respecte o clauza abuzivă, iar pe de altă parte, atingerii obiectivului vizat de art.7, din moment ce însăși analiza instanței poate avea efect disuasiv și poate contribui la prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii."
"Avocatul general apreciază ca a recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.
Exista, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-si producă efectele.”
CEJ a recunoscut consumatorului, în cauza Cofidis Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C473/00, R.., p._, punctul 35)., dreptul la protecția reglementată de legislația europeana și in situațiile în care acesta, din diferite rațiuni, nu a semnalat caracterul abuziv al clauzelor: “ Protecția pe care directiva o conferă consumatorilor se aplică și cazurilor în care consumatorul, care a încheiat cu profesionistul un contract ce conține clauze abuzive eșuează în a remarca natura abuziva a clauzelor, fie pentru ca nu este conștient de drepturile sale, fie pentru ca a fost obligat să le aplice având in vedere costurile sau procedurile judiciare pe care acestea le-ar fi presupus."
În cauza C. de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directiva, și permit instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În drept, au fost invocată practica CJUE obligatorie și prevederile Directivei 93/13, ale Legii 193/2000 și ale Legii nr. 190/1999, plus celelalte prevederi indicate în acțiune.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri și au depus la dosarul cauzei, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: convenție de credit nr. 19.09.2008, act adițional la convenția de credit din 2010, contract de ipotecă autentificat sub nr. 3298/19.09.2008, grafic de rambursare, tabel calcul comision de administrare, extrase de cont, CI reclamanți, proces verbal informare mediere, notificări bancă.
La data de 20.10.2014, prin serviciul registratură, reclamanții au depus precizările solicitate de către instanță prin rezoluția din data de 26.09.2014, arătând că înțeleg să renunțe la capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzii legale.
La data de 08.12.2014, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus întâmpinare prin care au solicitat să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pe cale de excepție, pârâtele au solicitat admiterea excepție lipsei calității procesuale pasive a C. Ipotecar IFN SA, arătând că, potrivit art. 36 C.pr.civ „ Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății”.
Astfel, în speță, reclamanții solicită, în contradictoriu cu pârâții C. E. Bank NV și C. E. Ipotecar IFN SA, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare și a diferenței achitate în plus, prin modificarea ratei fixe a dobânzii.
Or, în speță, raportat la capătul de cerere menționat, nu există identitate între persoana pârâtului și subiectul pasiv al raportului dedus judecății, fapt pentru care pârâtele au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâtele au învederat că nici clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive. În acest sens, au menționat că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „[d]directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974],
CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ 1-297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevederea națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".
Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/482, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]”
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum3.
În cauza de față, redactarea clauzelor din Contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate, neexistând nici un dubiu în ceea ce privește modalitatea de clacul, soldul asupra căruia comisioanele urmează a fi aplicate și perioadele de timp pentru care urmează a fi aplicată dobânda.
Concluzionând, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convenției de credit, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
Pârâtele au învederat că, în speță, clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000
Astfel, contractul a fost încheiat în luna mai 2008, la acel moment contractele de credit pentru investiții imobiliare fiind reglementate de Legea nr. 190/1999.
Or, prevederile legii sus-menționate nu prevăd vreo regulă care să interzică băncii adaptarea clauzei referitoare la rata dobânzii la variațiile semnificative ale pieței monetare/financiare.
Procedând la menținerea ratei dobânzii la nivelul din anul 2008, Banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale, evoluția condițiilor de pe piața monetară/financiară impunând acest lucru.
Alegerea unui tip de contract cu dobândă variabilă a fost făcută de către reclamant în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare. Caracterul variabil al dobânzii a presupus anumite elemente contractuale diferite față de cele existente în situația aplicării unei dobânzi fixe, acestea reprezentând la momentul încheierii Contractului de credit avantaje pentru împrumutat sau, cel puțin, elemente definitorii în alegerea făcută de acesta.
Sub un al doilea aspect, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" [definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13].
Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credințe; clauza prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un
dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
Față de cele indicate, pârâtele au învederat că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.
Cu privire la condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul, au arătat că în definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin.(1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. ”
S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului. În măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. în consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.
Pârâtele au considerat că nu poate fi reținută critica reclamațiilor referitoare la modificarea în mod discreționar a dobânzii, perceperea comisionului de acordare, administrare și rambursare având în vedere că la solicitarea acestuia banca a modificat de trei ori condițiile de creditare, in funcție de cererile repetate ale reclamantului.
Aceste costuri fac parte din prețul creditului și au fost aduse la cunoștința reclamantului prin oferta de creditare, prin contractul de credit și prin cele trei acte adiționale și sunt consecința operațiunilor pe care banca le întreprinde ca urmare a derulării creditului și ca urmare a celor trei modificări aduse contractului.
Referitor la condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, pârâtele au învederat că în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.
Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință:
Criteriul bunei-credințe
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
În cazul concret, persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.
Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite in cuprinsul Contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale.
În concluzie, reclamanții au cunoscut de la data încheierii Contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația acestora este una cu executare succesivă.
Perceperea comisionului de administrare, acordare este clară si fără echivoc și a fost
însușită de reclamant prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamantul avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca.
Criteriul echilibrului contractual
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea sociala și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat ar trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potrivit legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
De asemenea, banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale liber agreate. Perceperea comisionului de administrare și a dobânzii (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ., conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
Pârâtele au solicitat instanței să constate că anularea clauzelor invocate de reclamant nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a preciza însă în mod concret de unde rezultă aceste sume, însă admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.
Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la aceste comisioane.
În situația în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”. Deoarece reclamantul nu a solicitat desființarea Contractului de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu.
În drept, au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007.
În susținerea întâmpinării, pârâtele au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București invocată din oficiu la termenul din data de 25.03.2015, instanța reține că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j din codul de procedură civilă judecătoria judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, iar potrivit art. 95 pct. 1 din codul de procedură civilă tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.
De asemenea, sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. 1 și 2 cod procedură civilă potrivit cărora competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.
Reclamanții au solicitat în cauză constatarea clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. c, privind comisionul de administrare și art.8.16 din convenția de credit nr._ din data de 19.09.2008 ca fiind abuzive, obligarea băncii la restituirea contravalorii comisionului de administrare în cuantum de 6369 CHF, respectiv_ lei, calculat de la data de 30.10.2008 și până la data eliminării acestui comision din contract, obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente sumei de bani încasate cu titlu de comision de administrare.
Prin urmare, instanța a fost învestită cu 2 capete principale de cerere (constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. c și art. 8.16) și cu două capete accesorii de cerere (acordarea dobânzii legale asupra sumelor a căror restituire se solicită, acordarea cheltuielilor de judecată)
Capetele principale ale cererii vizează nulitatea clauzelor privind perceperea comisionului de administrare și declarația împrumutatului că a citit, înțeles și acceptat clauzele contractului și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000, pretențiile solicitate prin capetele accesorii reprezentând efectul repunerii părții în situația anterioară în caz de admitere a capetelor de cerere principale, ca atare, în determinarea valorii capătului principal de cerere instanța trebuie să se raporteze la valoarea clauzelor contractuale a căror nulitate se solicită.
Astfel, instanța reține că singurul element obiectiv de calculare a valorii capetelor principale de cerere la data sesizării instanței este graficul de rambursare atașat contractului de credit nr._/19.09.2008, din care rezultă cuantumul total al comisionului de administrare până la finalul perioadei de creditare este de 17.909,09 CHF.
Convertind suma din valută în lei la data înregistrării cererii pe rolul instanței (22.09.2014), dată la care 1 CHF=3,64 lei conform arhivă www.bnr.ro), rezultă că valoarea clauzei privind comisionul de administrare este de 65.188,76 lei, iar în ce privește clauza prevăzută la art. 8.16 care vizează declarația împrumutatului că a citit, înțeles și acceptat clauzele contractului și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000, instanța apreciază că această clauză nu este evaluabilă în bani, însă chiar dacă am aprecia scopul economic care rezidă în cauza acestui capăt de cerere, evaluarea acestei clauze se raportează la valoarea întregului contract – 130.018,35 CHF, respectiv 473.266,794 lei.
Potrivit art. 101 alin. (2) rap. la alin. (1) NCPC, în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății. (2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Potrivit art. 99 alin. (2) NCPC, În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
În cauză, raportat la valoarea fiecărui capăt principal de cerere, privit individual, instanța reține că pentru capătul de cerere principal care vizează constatarea nulității absolute a clauzei privind declarația împrumutatului că a citit, înțeles și acceptat clauzele contractului și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 prevăzută la art. 8.16 din contract, este competent Tribunalul București, având în vedere că valoarea acestui capăt de cerere depășește suma de 200.000 de lei, în privința celorlalte capete principale de cerere fiind incidente dispozițiile art. 99 alin. 2 din codul de procedură civilă.
În consecință, în temeiul art. 129 alin. 2 pct. 2 cod procedură civilă raportat la art. 132 alin. 3 cod procedură civilă, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 6 și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția civilă, în privința cererilor accesorii fiind incidente prevederile art. 123 cod procedură civilă raportat la art. 30 alin. 4 din codul de procedură civilă care stabilesc competența de soluționare a cererilor accesorii în favoarea instanței competente pentru cererea principală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 6.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții D. M. și D. B. F., ambii prin Asociația de Consiliere a Clienților Bancari și a Asiguraților din Romania, cu domiciliul ales în Timișoara, Bastion Office, .. 2, et. 3, ., în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A și C. E. BANK ROMÂNIA SA, ambele cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, ., în favoarea Tribunalului București-secția a VI a civilă.
Nesupusă niciunei căi de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2262/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3612/2015. Judecătoria... → |
|---|
