Pretenţii. Sentința nr. 4536/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4536/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 4536/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4536
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect anulare act - clauze abuzive, formulată de reclamanții O. M. și O. D. în contradictoriu cu pârâtele . IFN SA și . ROMANIA SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, s-au prezentat reclamanții, prin avocat cu delegație la fila 10 din dosar, și pârâtele, prin avocat cu delegație la fila 46 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale.
Reclamanții, prin avocat, apreciază că Judecătoria sectorului 6 București este competentă să soluționeze cauza.
Pârâtele, prin avocat, de asemenea, apreciază că Judecătoria sectorului 6 București este competentă să soluționeze cauza.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 19.03.2015, sub nr._, reclamanții O. M. - și O. D. - în contradictoriu cu pârâtele . IFN SA, și . ROMANIA S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr._ din data de 21.03.2008, respectiv articolele: art. 4.4, art. 5.1 litb), c) și d), art. 5.2, art. 6.1, art. 8.14 și art. 8.15; obligarea pârâtelor să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, aferente contractului de facilitate de credit și garanție nr._ din data de 21.03.2008, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încheierii convenției de credit și până la restituirea efectivă; obligarea pârâtelor să opereze conversia creditului din moneda CHF în LEI, la cursul de schimb chf/leu de la data semnării contractului de împrumut sau în subsidiar, să se constate că riscul creșterii cursului francului elvețian în raport cu leul (riscul valutar), aparține atât reclamanților cât și pârâtei și drept consecință diferența de curs L./CHF prevăzută de B.N.R. de pe parcursul derulării contractului față de momentul semnării acestuia, să fie suportată în mod egal de către părți, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod nelegal, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au calitatea de împrumutat si respectiv codebitor în baza încheierii cu pârâta a contractului de facilitate de credit și garanție nr._/21.03.2008, prin care aceștia au contractat un împrumut pentru achiziție imobil, garantat cu ipotecă imobiliară de prim rang asupra imobilului apartament situat în C., ., ., .> Potrivit art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților", "o clauza contractuala fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv"
De asemenea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilește faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr. 193/2000 prevede că "orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții:
1) nu a fost negociată direct cu consumatorul;
2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe;
3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapropunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit si de garanție nr._ din 2008 încheiat cu C. E. Ipotecar IFN SA de către reclamanți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate:
• între reclamanții aflați în nevoia obținerii unei sume de bani și pârâte, acestea din urma deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primilor, există o evidentă poziție de inegalitate economică;
• clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectiva și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții;
• clauzele contractuale simt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții manifestându-și doar voința de a încheia convenția.
Reclamanții consideră că negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege" moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contactule oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conținutul si numărul clauzelor. În acest sens solicită ca pârâta să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții ar fi avut și alte opțiuni decât pe aceea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.(2) din Legea nr. 193/2000.
Conform celor arătate mai sus, reclamanții au solicitat să se constate că nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept "speciale" doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.), iar faptul că reclamanții au acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Clauza 4.4 din condițiile generale ale contractului este una abuzivă, deoarece acorda în mod unilateral si abuziv dreptul comerciantului de a revizui nivelul dobânzii. Mai mult decât atât, în cazul în care reclamanții nu restituie în totalitate creditul, comisioanele si orice alte sume datorate în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, creditorul va considera acceptat tacit noul nivel de dobânda.
Față de acesta clauză, este evident dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. În speța, creditorul va avea dreptul de a modifica rata dobânzii după bunul plac, fără însă a se specifica în contract un motiv pentru care această modificare ar fi necesară.
Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind si cea care dă dreptul comerciantului de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia. De asemenea, art. 1 alin.(l) din lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Într-adevăr, dobânda este inclusă în prețul contractului, însă, potrivit art. 1 alin.(l) din Legea nr. 193/2000 și din art.4 alin.(2) din Directiva nr.903/ 13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil", ceea ce nu este cazul în speța de față.
Clauza 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale contractului, care vizează „comisionul de acordare de 1900 CHF, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat este abuziv.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar și neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute si motivația, tocmai în prevenirea ipotezei în care o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Consideră că acest comision de acordare nu a fost negociat între părți, deoarece negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință" a existenței comisionului, iar perceperea acestuia (reprezentând 2 % din valoarea creditului) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, el fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.
Clauza contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta a perceput 2 % din valoarea creditului pentru motive necunoscute de reclamanți.
De asemenea consideră că acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului deoarece atât denumirea cât și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. Mai mult, caracterul echivoc al clauzei face inaplicabil art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE.
Clauza de la art.5.1 lit.c) din condițiile speciale ale contractului, care vizează comisionul de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a", este abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, conferă acestei clauze un caracter neclar și echivoc. De asemenea, așa cum s-a menționat anterior, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute si motivația și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Comisionul de administrare nu a fost negociat între părți, deoarece negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință" a existenței comisionului. Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speța nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei.
Prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei - credințe în condițiile în care pârâta a perceput 0,15% din valoarea creditului pentru motive necunoscute.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.
Clauza 5.2 din condițiile speciale ale contractului este abuziva deoarece da dreptul comerciantului de a modifica clauzele contractuale fără a avea un motiv întemeiat specificat clar în contract. Aceasta clauza contravine în mod evident prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru toate motivele invocate anterior.
Clauzele 8.14 si 8.15 din condițiile generale ale contractului sunt abuzive, deoarece acordă în mod unilateral si abuziv dreptul comerciantului de a declara scadent anticipat creditul pentru neîndeplinirea oricăror obligații din contract altele decât neplata ratelor la termen.
Și aceste dispoziții contractuale au un caracter neclar, echivoc, dând pârâtelor posibilitatea („CEI își rezerva dreptul) de a declara soldul scadent anticipat, cu toate consecințele unei rezoluțiuni din culpa reclamanților (declanșarea procedurii de executare silită, etc.) în situații lăsate la aprecierea exclusivă a băncii. De altfel, potrivit lit. g a Anexei la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale ".
Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamanților, acesta fiind expus riscului declarării scadenței anticipate a creditului din motive care nu au legătura cu neplata ratelor, contrar bunei - credințe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale și au așadar un caracter abuziv, potrivit art.4 alin.(l) din Legea nr. 193/2000.
Pârâtele nu au respectat dispozițiile O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21,06.2010, și în special art.95 potrivit căruia: "(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale
Art. 40 alin. (3) din OUG 50/2010 arată că „ în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept".
Reclamanții consideră clauza prevăzută la art.6.1 prin care se instituie obligația de a restitui creditul în moneda contractată (CHF) ca fiind abuzivă, întrucât plasează în sarcina consumatorilor - reclamanți întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare.
Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanții, pârâtele încălcându-și obligațiile de informare care le reveneau potrivit dreptului comun și potrivit legislației din domeniul protecției consumatorului.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtelor să opereze conversia creditului din moneda CHF în LEI la cursul de schimb chf/leu de la data semnării contractului de împrumut iar în subsidiar, să se constate că riscul creșterii cursului francului elvețian în raport cu leul aparține atât reclamanților cât si pârâtei si drept consecință diferența de curs L./CHF prevăzută de B.N.R. de pe parcursul derulării contractului față de momentul semnării acestuia, să fie suportată în mod egal de către părți, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod nelegal, s-a arătat următoarele:
În perioada contractării creditelor în CHF, nivelul de informare al consumatorului era foarte slab, prețul imobilelor creștea semnificativ de la o zi la alta, consumatorul avea încredere totală în instituțiile de credit, consumatorul era încurajat frenetic să se împrumute, iar instituțiile de credit manifestau lejeritate maximă (ba chiar agresivitate) în acordarea creditelor și astfel în dobândirea unei cote de piață cât mai mare. În acest context merită amintită o practică aproape neverosimilă în prezent ’’credit doar cu buletinul”.
Transparența totală (impusă sub sancțiuni grave de către legislația europeană) și Informarea completă a consumatorilor, precum și acordarea unui timp suficient de reflecție înainte de încheierea contractelor de credit constituie obligații prevăzute de legislația națională în vigoare la momentul de referință, care au fost total ignorate de către bănci, întrucât veneau în contradicție cu politicile de marketing, promovare și vânzare a produselor de creditare, astfel încât consumatorii erau dezinformați și influențați să aleagă un anume produs de creditare.
Printr-o manipulare grosolană a regulilor și a statisticii, pârâta, asemenea altor bănci, a făcut în așa fel încât acei clienți (în speță reclamanții) care nu se calificau pentru credite în lei sau în curo, să se califice totuși pentru creditul în CHF. Dacă se consideră că a existat o alegere a creditului în CHF, atunci o astfel de alegere nu poate fi imputată clientului, ci băncii.
Instanța investită cu soluționarea prezentei cauze trebuie să analizeze dacă în contextul expus mai sus, pârâtele au avut un comportament onest față de reclamanți, dacă produsele acesteia de creditare au fost transparente, dacă reclamanți au luat decizia de a se împrumuta în CHF în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului si previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului.
Consideră că pârâtele au indus în eroare în mod deliberat atât pe reclamanți cât și pe alți consumatori, prezentând într-un context favorabil (publicitatea și promovarea agresivă a produselor de creditare în CHF) contractarea acestui produs de creditare ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat ca fiind o monedă foarte stabilă.
Prezentarea ca adevărate a unor împrejurări false sau ascunderea unor informații pe care, dacă le-ar fi cunoscut, reclamanții nu ar fi contractat împrumutul, face ca pârâtele să fie culpabile nu numai de încălcarea obligațiilor de transparență și informare dar chiar de inducere în eroare a consumatorilor în scopul determinării acestora de a contracta, deoarece:
1) chiar dacă dobânda era mai mică raportat la alte produse de creditare, creditele în CHF au costuri ascunse sau variabile în funcție de voința băncii
2) suma mai mare acordată înseamnă o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile reclamanților, rezultând un grad mai mare de îndatorare
3) reclamanții nu au fost informați despre volatilitatea cursului leu/chf si nu aveau cum să anticipeze riscurile aferente unui contract de credit denominat în CHF, raportat la nivelul de informare al unui consumator mediu.
Astfel: euro si leul sunt puternic corelate din moment ce BNR protejează rata de schimb valutar împotriva euro, în timp ce francul elvețian fluctuează în mod deliberat pe piața bancară internațională;- francul elvețian este o monedă puternică însă foarte instabilă din cauza fluctuațiilor de capital valutar pe timp de criză;- Fondul Monetar Internațional a avertizat 90 de țări asupra investirii de capital în CHF- Franța a interzis autorităților locale să contracteze credite în această monedă;- profesioniștii din sistemul financiar-bancar cunosc faptul că în perioadele de criză francul elvețian se apreciază brusc, ca efect al creșterii ofertei de cumpărare de monedă și de tezaurizare în băncile elvețiene;- reclamanții nu realizau și nu realizează venituri în această monedă, nu utilizau această monedă și nu cunoșteau aproape nimic despre aceasta.
Riscul valutar, definit de art.3 alin (1) lit 1 din Norma BNR nr. 17/2003, este acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.
Riscul de piață este definit în art.3 alin (1) lit j din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării de profituri estimate, care apare în fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar”
Intervenția instanțelor în contractele încheiate între bănci si consumatori are la bază ideea de echilibrare a prestațiilor. Reclamanții au investit instanța de judecată cu un asemenea capăt de cerere deoarece consideră că s-a creat o dezechilibrare majoră a balanței în dezavantajul reclamanților prin faptul că de la momentul contractării și până la momentul achitării integrale a creditului, cursul CHF raportat la L. a crescut cu peste 100%.
Cum nu există o clauză specială, expresă în contract referitoare la suportarea riscului creșterii cursului L./CHF ulterior încheierii contractului, iar acesta nu are caracter aleatoriu, consideră că diferența de curs apărută ulterior semnării contractului trebuie să fie suportată în mod egal de către părțile contractante și nu de către reclamanți în mod exclusiv.
Așa cum în contractele comerciale internaționale, unde apare riscul valutar, există metode de evitare sau diminuare a efectelor acestuia (alegerea valutei de contract, înscrierea în contract a unei clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a preturilor, contractarea unor credite paralele, recurgerea la operațiuni termen, hedging valutar si operații de acoperire pe piețele derivate), la fel și pârâtele trebuia să prevadă această posibilitate să își ia măsuri prin care să nu îngreuneze excesiv situația debitorului relativ la creșterea semnificativă a cursului L./CHF.
Solidarismul contractual înseamnă legătură contractuală intrinsecă și profundă pe care o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument în negocierea si executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea lui, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celalalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin realizarea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor și presupune o justa repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor si profiturilor contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele părților, contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității si principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.
În situația în care pârâta nu are niciun interes să facă acest lucru, preferând realizarea unui extra - profit neechitabil, reclamanții au solicitat admiterea prezentului capăt de cerere și stabilirea unui echilibru just și legal între prestație și contraprestație în contractul de credit semnat de către părți.
Temeiul legal al capătului de cerere formulat în completarea acțiunii inițiale, este reprezentat de art. 970 C.civ. de la 1864, care asimilează echitatea cu legea, din moment ce convențiile între particulari nu obligă numai la ceea ce este expres stipulat („ceea ce este expres într-însele”, în limbajul expresiv al Codului civil de la 1864), ci și la urmările (efectele) pe care echitatea le dă obligației după natura ei. Așadar, echitatea (ca și practicile statornicite între părți, uzanțele sau legea) este o clauză implicită în contract. Prevederile legale au fost păstrate și de Noul cod civil la art.1272.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, contractul de facilitate de credit si de garanție nr._ din 2008 si art. 1341 si următoarele, art. 1635 si următoarele din Codul Civil, precum si celelalte dispoziții în materie reglementate de Codul civil, OUG 50/2010, Legea 363/2007, Legea 296/2004, Legea nr.190/1999, art.194 și urm. Cod proc.civ.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus în copie următoarele înscrisuri: contract de facilitate de credit și de garanție nr._/21.03.2008 cu anexă, plan de rambursare credit.
La data de 24.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâte, în temeiul art. 451 C.proc.civ.
În fapt, în data de 21.03.2008, a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, între instituția de credit, C. E. Ipotecar IFN SA si reclamanți, O. M., în calitate de împrumutat și O. D., în calitate de codebitor. Prin acest contract i s-a pus la dispoziție reclamantului O. M. suma de 95.000 CHF.
În data de 31 martie 2009, toate drepturile de creanța decurgând din contractul nr._ au fost cesionate de către C. E. Ipotecar IFN SA în favoarea C. E. Bank NV.
Acțiunea introdusa este nelegală și netemeinică.
Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului si de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voința, noțiuni si principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentala.
De aici s-a dedus ca o persoana nu poate fi supusa niciunei alte legi decât aceea pe care si-a dat-o sieși, iar unica sursa a obligației contractuale este voința părților.
Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda îsi găsește justificarea în libertatea contractuala care se exprima prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează si de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel:
(i)decizia de a intra într-un contract de credit,
(ii)decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului si
(iii)stabilirea conținutului contractului.
În raporturile ce implica un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi pretul, însă de cele mai multe ori, producția de masa, fie ca e vorba de produse, fie ca e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie .
Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implica un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numesc reclamanții contract de adeziune nu este altceva decât o oferta de contract, acceptata de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.
Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul ca produsul în sine (dreptul de a primi si utiliza sumele de către Banca) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie sa returneze aceste sume).
Contractele de credit ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar si poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de banca, implicând negociere.
Odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei convenții de credit, instanța va observa că modalitatea de încheiere a contractelor respecta obligațiile legale instituite de legislația protecției consumatorilor.
Art.1 al legii 193/2000 prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei, în contractele cu consumatorii: (A) obligația pozitiva de transparenta si (B) de a nu stipula clauze abuzive.
Cea dintâi obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fara echivoc pentru care nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar si inteligibil consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor și să fie lizibile.
Prin rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor, îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite si finanțare, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie națională si comunitară asupra importantei creării unui cadru instituționalizat de informare si educare financiara a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază că „10. recunoaște rolul important al sectorului privat și instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși ca educația financiara ar trebui să fie corectă, echidistantă si transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului, si că trebuie sa se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate...; 13. recomanda ca programele în materie de educație financiara să se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de baza legate de economii, datorii, asigurări și pensii”.
Prin urmare, rolul si sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În rezoluția menționată mai sus, Parlamentul European menționează chiar faptul că încurajează statele membre să includă educația financiara în programa generală a ciclului primar si secundar elaborata de instituțiile competente, menită să dezvolte competentele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu;"
Din aceste extrase reiese că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretata ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundata obligația de transparență cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.
Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul sau la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere si banca în cazul particular sa fie la rândul său la adăpost de abuzuri, de aceasta data din partea consumatorului oportunist.
Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparenta de cristal nu trebuie sa se transforme într-o transparenta de șicana”.
Clauzele criticate care instituie dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare precum si comisionul de acordare sunt clauze clare si precise care nu presupun cunoștințe de specialitate.
Pârâtele apreciază că reclamanții au avut reprezentarea faptelor sale, fiind conștienți de faptul că urmează să contracteze un credit în CHF, urmând sa efectueze restituirea acestuia în aceeași moneda, asumându-și (ca si pârâta, de altfel) riscul ca moneda să crească sau sa scadă. Nu sunt necesare cunoștințe de specialitate financiar-bancara ca o persoana să cunoască faptul că moneda (CHF,), este fluctuantă.
Nu se pot reține argumentele conform cărora banca este obligată să consilieze consumatorii și să îi informeze cu privire la un așa-zis risc de hipervalorizare a CHF, cât timp este de notorietate fluctuația monedei străine, chiar în acest sens instituțiile bancare acordând o dobândă considerabil mai mică creditelor acordate în CHF - cazul de față, decât celor acordate în lei. Acesta a fost si motivul pentru care reclamanții au ales să încheie un contract de credit în aceasta moneda.
Nu se pot reține nici argumentele cu privire la neîndeplinirea obligației de informare de către bancă având în vedere ca reclamanții au ales să încheie un contract de credit în moneda străină - CHF iar clauza cu privire la restituirea creditului în aceeași moneda a fost adusa la cunoștința sa, încă dinainte de semnarea contractului, fiind acceptată de aceasta.
Având în vedere aceste aspecte, nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea obligațiilor de informare și de transparență în relația cu reclamanții.
Obligația de a nu stipula clauze abuzive este reglementată prin art. 1 si explicata prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
O clauza contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.
(2) O clauza contractuala va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerata abuziva sunt:
(a)sa nu se refere la obiectul principal al contractului(art. 4 pct.6dinLegea 193/2000) ;
(b)sa creeze un dezechilibru semnificativ intredrepturilesi obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere ;
(c)dezechilibrul creat sa fie contrar bunei-credințe ;
(d)sa nu fi fost negociata.
Pârâtele au reiterat încă o dată faptul că atât Legea 193/2000, cât și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acorda caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativa a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulari contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, si eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.
Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumita modalitate de stabilire a acelui conținut.
În completarea criteriilor, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei 93/13 o lista gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive.
Pârâtele au solicitat să se constate ca în cauza dedusă judecății nu sunt întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca clauzele atacate sa fie considerate abuzive.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabilește criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauza pentru a fi considerata abuzivă sunt:
a)Clauzele cu privire la comisioane si moneda împrumutului sa nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din legea 193/2000)
O clauza abuziva este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzelor cu privire la moneda în care s-a stabilit rambursarea creditului, precum și a comisioanelor aferente acestuia, nu se află într-o astfel de situație deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
Această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 a Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul si prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează:
„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei 93/13 care specifica: „...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate;...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze...".
Clauzele referitoare la dobânda, comisioane precum și moneda în care s-a stabilit restituirea prețului contractului sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreuna cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urma reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit.
În acest sens, pârâtele apreciază că instanța trebuie să țină cont și de interpretarea data de CJUE în cauza Kasler (C-26/13) potrivit căreia „clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect al principal al contractului, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează."
Astfel, dobânzile si comisioanele, precum și moneda în care creditul a fost acordat, respectiv va fi rambursat, sunt elemente care țin de costul creditului deci, firesc este ca și clauzele referitoare la acestea să fie considerate esențiale în raport cu obiectul principal al contractului.
Prețul contractului este elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurentei între bănci.
Concluzionând ca prevederile referitoare la dobânda, comisioane si moneda în care s-a stabilit prețul contractului sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii 193/2000 si va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se refera la componente sau caracteristici ale prețului.
Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6:
„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.
Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.
În plus, pârâtele au solicitat să se constate că aceste clauze atacate au un caracter clar si inteligibil.
Clauzele cu privire la comisioanele de acordare si de administrare au fost redactate în mod clar, astfel încât chiar din denumire rezultă scopul acestora - de a acoperi costurile băncii în legătură cu acordarea, respectiv administrarea creditului, fiind exprimate într-un procent matematic în cuprinsul contractului și în cuantum fix (de ex, comisionul de acordare este exprimat în cuantum fix, plătibil o singura data, iar comisionul de administrare este exprimat procentual în cuprinsul contractului si în cuantum fix în cadrul graficului de rambursare însușit de părți), astfel încât consumatorul să aibă încă de la încheierea contractului reprezentarea obligațiilor pe care și le asumă.
Clauza cu privire la restituirea creditului în aceeași moneda în care a fost acordat reprezintă expresia principiului nominalismului prevăzut de art. 1578 din Codul civil în vigoare la momentul semnării contractului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
În acest context, având în vedere că dispozițiile contractuale atacate se referă la costul creditului, intră în sfera obiectului principal al contractului și sunt exprimate clar și inteligibil, pârâtele au solicitat să se țină cont de faptul că, în aceasta situație, potrivit jurisprudenței europene (cauza Kasler), clauzele atacate urmează a fi excluse de la caracterul abuziv, nemaifiind susceptibile de examinare nici din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directiva si de lege.
Clauzele atacate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru ca un dezechilibru sa poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi si obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor si obligațiilor părților.
În cadrul contractelor, aceasta analiza comparativa ar trebui sa ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauza prin care se restabilește echilibrul contractual, dar si obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o suma importanta ce urmează a fi achitata într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul si dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importanta ce urmează a fi achitata într-o perioada lunga de timp. Totodată, trebuie menționat faptul ca banca si-a îndeplinit obligația asumata prin contract, prin urmare, a acordat împrumutatului suma conform contractului, așadar, are dreptul de a solicita părtii adverse îndeplinirea propriei obligații, anume, aceea de plata a prețului în moneda agreata contractual.
Îndată ce în analiza dezechilibrului sunt introduse si obligațiile Băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce Banca își executa obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o data cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator. În plus, acest risc este imposibil de cunoscut deoarece contractele conțin termene de plata foarte lungi.
Contractul de credit presupune o executare succesiva a prestațiilor din partea împrumutatului, însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumata, remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia, născut la data încheierii contractului, de a primi de la împrumutat prețul format din dobânda și comision, în moneda agreată prin contract.
Clauzele atacate sunt perfect legale fiind negociate si aduse la cunoștința reclamanților.
Anterior încheierii convenției de credit, reclamantul s-a prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior, cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.
Totodată, anterior încheierii contractului a fost pusa la dispoziția reclamantului o oferta de credit în care au fost redate elementele esențiale ale contractului, inclusiv cuantumul comisioanelor de acordare si de administrare, oferta valabila pentru o perioada de 30 de zile. Legea vizând protecția consumatorilor urmărește protejarea unor consumatori diligenți, care aveau posibilitatea de a studia condițiile de credit iar atât timp cat aceștia au optat pentru semnarea contractului în aceeași zi, rezulta că și-au însușit dispozițiile contractuale.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4. din Contract s-a arătat că în niciun caz nu se poate admite teoria reclamanților conform căreia în baza acestei clauze, „dobânda ar fi fost stabilita în mod unilateral de către banca, iar clauza a fost inserată în contract cu rea-credința", nefiind negociata de parți, cat timp, așa cum a arătat, variația dobânzii nu este arbitrara, ci depinde de un indice de referința, la care se adaugă un procent fix de 4%, aspecte aduse la cunoștința reclamanților, încă dinaintea semnării contractului, aspecte în concordanță cu legislația aplicabila în vigoare.
Prin urmare, variația dobânzii a fost încă de la momentul semnării contractului legata de indicele de referința LIBOR la care s-a adăugat o marja fixa, dispoziție contractuala în deplin acord cu prevederile Legii 190/1999 aplicabile în cauza. Totodată, pârâtele au învederat că formula de calcul respecta si prevederile OUG 50/2010, act normativ care a transpus în Romania prevederile Directivei 48/2008/CE si care a impus dispoziții mult mai dure instituțiilor de credit.
Mai mult decât atât, așa cum rezulta din evidentele băncii, rata dobânzii în perioada în care aceasta a avut caracter variabil, calculată potrivit formulei de mai sus, a înregistrat o scădere de-a lungul perioadei contractuale.
Față de aceste considerente, pârâtele au solicitat să se constate că instituția de credit a respectat prevederile legale, fluctuațiile eventuale ale dobânzii (în sens descrescător) fiind legate exclusiv de variațiile indicelui minimal prevăzut în contract, si ca, ținând cont de scăderea ratei dobânzii variabile fata de cea fixa, dobânda aplicată începând cu cel de-al doilea an contractual, este evident ca nu se poate retine ca s-ar fi adus vreun prejudiciu reclamantului prin modificarea dobânzii care, de altfel, potrivit înțelegerii părtilor, este variabila.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de acordare, art. 5,1. lit.b) din contract s-a arătat că acest comision este datorat, așa cum rezulta si din denumirea sa, pentru activitățile pe care banca le prestează în legătură cu activitatea de acordare a unui credit, verificarea documentelor solicitantului, puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate, verificarea gradului de îndatorare etc.
Acest comision este prevăzut atât în suma fixa cât si ca fracție matematică în cuprinsul ofertei de credit prezentate reclamanților anterior semnării convenției de credit, precum si în cuprinsul contractului de credit. În mod neîntemeiat susțin reclamanții ca acest comision nu este exprimat printr-o clauza clară și inteligibilă.
În continuare, pârâtele au menționat că si dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 justifica perceperea acestui comision. Potrivit art. 15 din lege, „in sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecilor si garanțiilor aferente prin urmare costurile percepute de către instituția de credit.
Pârâtele au solicitat să se constate că OUG nr.50/2010 a confirmat legalitatea acestui tip de comision schimbându-se doar denumirea acestuia în comision de analiza dosar.
De altfel, legiuitorul a menținut prin OUG 50/2010 si compensația ce se datorează în cazul rambursării anticipate precum si costurile aferente asigurărilor si după caz dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți precum și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor, (art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010).
Prin urmare, atât timp cât legea a permis anterior intrării în vigoare a OUG nr.50/2010 iar ulterior a confirmat legalitatea comisionului de acordare prin acest normativ, clauza criticata nu poate fi considerată ca fiind abuziva, astfel încât a solicitat respingerea acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de administrare, art. 5.1. lit. c) din contract. S-a arătat că această clauză nu poate fi sancționata de către instanța de judecata, acesta fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.
Acest tip de comision este prevăzut si în cuprinsul OUG nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului.
Dispozițiile Directivei 2008/48/CEE prevăd ele însele posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total ai creditului, definiție reglementata la art. 3 lit. g, conform căruia:
„ costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv, dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebui sa le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit si care sunt cunoscute de consumator"
Dispoziția naționala corespondenta celor de mai sus cuprinsă în OUG nr. 50/2010 prevede:
Art.36 pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent; compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor"
Prin urmare, atât timp cat legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea pârâtă, nu poate fi opusă acesteia nicio culpă în reglementarea contractuala a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cat acest comision a fost prevăzut de la început în contract în cuantum de 0,15% calculat la soldul facilitaților de credit (art. 5.1. lit. c) coroborat cu art. 6.1. din contract).
Clauza prin care a fost reglementată contractual obligația reclamanților de plata a comisionului de administrare nu este o clauza abuziva în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 având în vedere ca aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor si obligațiilor părțile în contractul de credit.
Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații față de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.
Nu este acesta cazul în speța de fata. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului.
Pârâtele au solicitat să se constate că, comisionul de administrare este perceput potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului care nu interziceau perceperea unui astfel de comision. Totodată, nici OUG nr.50/2010 intrată în vigoare ulterior semnării contractului nu cuprinde interdicția de a percepe comisionul de administrare, ci prevede doar obligația de a menționa în contract faptul că acesta este perceput, precum și cuantumul sau.
Comisionul de administrare a fost evidențiat în oferta de credit (acceptata de reclamanți), în contractul de credit si în graficul de rambursare (ambele înscrisuri fiind însușite de aceștia prin semnătură).
Procentul de 0,15% se aplica la soldul lunar, aspect care rezulta din art. 6-1. din contract în care menționează din ce este compusă rata lunara si din graficul de rambursare în care se specifica suma fixa care trebuie plătita lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost încă de dinaintea semnării contractului;
În cuprinsul contractului de credit, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost redactata în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculata chiar la momentul încheierii convenției, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.
Pe de alta parte, nici susținerea potrivit căreia comisioanele percepute ar reprezenta o dobânda mascata nu poate fi primita întrucât cele doua costuri sunt percepute din rațiuni diferite. Astfel, dobânda reprezintă echivalentul folosinței banilor, pe când comisionul de administrare reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.
Pentru aceste considerente, pârâtele au solicitat respingerea capătului de cerere ca neîntemeiat.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită anularea clauzei cuprinsa la art. 5.1. lit. d) din contract s-a arătat că, deși aceasta dispoziție nu era interzisa de legislația în vigoare la data încheierii contractului (anul 2008), nu mai este aplicabila, cât timp OUG 50/2010 a prevăzut expres ca, în cazul rambursării anticipate a creditelor cu dobânda variabila, comisionul de rambursare anticipata este 0.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita anularea clauzei cuprinsa la art. 5.2. din contract, pârâtele au menționat ca aceasta nu a produs niciodată efecte, astfel cum se poate observa din cuprinsul graficului de rambursare, singurul comision perceput de banca fiind comisionul de administrare.
La momentul inserării acestei prevederi în contract, legislația în vigoare nu interzicea o astfel de clauza în mod expres.
Atât timp cât aceasta dispoziție nu produs niciodată efecte între părți, stabilind doar o situație ipotetica, nefiind niciodată în intenția sa să modifice costul contractul într-un alt mod decât în cadrul permis de legislația în vigoare, este în măsura să achieseze la pretențiile reclamanților, fiind de acord cu modificarea, respectiv excluderea din contract a acestei prevederi.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în 8.14. si 8.15 din contract., pârâtele au solicitat să se constate că aceste clauze nu pot avea un caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul Cod Civil (aplicabil spetei conform art. 3 din Legea 71/2011) si Codul de procedura civila prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul nestatornic nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuala (art. 1025 C.civ) sau al termenului de gratie în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești .
Astfel potrivit art. 1025 C.civ. din 1864, „debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului când este căzut în deconfitura, sau când, cu fapta sa, a micșorat siguranțele ce prin contract dăduse creditului sau", ceea ce echivalează cu declararea soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, astfel cum prevede art. 8.14 din contractul de credit.
Clauzele Invocate ca fiind abuzive nu sunt altceva decât o aplicație speciala a articolelor menționate, motiv pentru care nu pot fi analizate din prisma caracterului abuziv. S-a decis ca instanța nu poate analiza / stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale care reda o dispoziție legala.
Totodată, o clauza contractuală nu poate fi apreciata ca fiind abuziva, doar pentru ca în fapt s-ar putea imagina o ipoteza excepționala, în care acela căruia clauza îi recunoaște un anumit drept subiectiv, înțelege să-i exercite cu rea-credința, săvârșind pe aceasta cale un veritabil abuz de drept.
Pactele comisorii nu reprezintă, în esența, decât clauze contractuale prin care părtile convin să rezolutioneze/rezilieze contractul fără intervenția judecătorului atunci când debitorul nu executa sau executa în mod necorespunzător si din culpa obligația asumată contractual.
În toate situațiile, însă, indiferent ca este vorba despre rezoluțiune/reziliere convenționala sau judiciara, desființarea contractului nu se poate produce decât cu îndeplinirea condițiilor de acțiune ale acestor sancțiuni de drept substanțial, în speța existenta unei neexecutări a obligației contractuale, culpa debitorului, chiar si cea mai ușoara si caracterul grav al acestei neexecutări.
Așadar, în toate cazurile de activare a pactelor comisorii, indiferent de grad, este obligatoriu ca debitorul sa nu fi executat o obligație contractuala în mod grav, caracterul grav urmând a fi apreciat în caz de nevoie de instanța judecătoreasca investita cu analiza faptei care i se imputa debitorului consumator.
În toate cazurile, prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive întrucât ele sunt permise de legislația aplicabila în materie, neputând fi considerate, așadar, ca fiind abuzive.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita anularea clauzei prevăzute la art. 6.1. din contract, pârâtele au solicitat să se constate că acea clauză care impune reclamanților obligația de plata a ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditul nu reprezintă o clauza abuziva.
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de acordare a creditului, reclamanții au fost cei care au optat pentru produsul de creditare oferit la acel moment de instituția de credit, denominat în CHF.
Pârâtele au solicitat să se constate că acest capăt de cerere este în vădita contradicție cu principiul nominalismului monetar reglementat în Codul Civil la art. 1578, aplicabil la momentul încheierii contractului: „Art. 1578 (1) Obligația ce rezultă dintr- un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași suma numerica arătata în contract.
Întâmpinându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."
Prin urmare, conform principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 Cod Civil, în cazul împrumutului de bani, la scadenta trebuie sa fie restituita suma împrumutata, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.
Astfel, executarea obligațiilor reclamanților afectata de variația cursului de schimb își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cat si în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut.
Pârâtele au solicitat să se constate că riscul valutar a fost asumat de ambele părți având în vedere ca s-a agreat contractarea unei sume în CHF, nimeni nu a obligat reclamanții sa opteze pentru aceasta moneda, respectiv pentru acest produs de creditare.
Nu pot fi primite susținerile reclamanților din cuprinsul cererii de chemare în judecata în sensul ca nu s-a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar întrucât calitatea băncii de profesionist nu instituie o prezumție de cunoaștere sau o posibilitate de prevedere a evoluției cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine o împrejurare care sa determine caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei în CHF.
De altfel, nu banca influențează cursul CHF, fiind absurd sa consideram ca acest creditor ar fi previzionat cursul monedei.
Cursul legal este afirmarea unei echivalente între instrumentul oferit efectiv în plata si unitățile ideale datorate. Legea da curs instrumentului monetar pentru o valoare care reprezintă valoarea sa nominala, faciala (înscrisa pe fata piesei sau pe spatele biletului). Valoarea nominala se opune valorii comerciale care rezulta dintr-o estimare a puterii de cumpărare conținuta într-un instrument monetar. Cursul legal contribuie la aplicarea principiului nominalismului: creditorul nu poate pretinde sa primească mai multe unități monetare sub motivul ca unitatea monetara s-a depreciat după nașterea obligației (un leu înseamnă un leu), variațiile care pot afecta moneda nu aduc nicio consecință. Corespondența acestui principiu în dreptul obligațiilor se manifesta prin refuzarea teoriei impreviziunii .
Prin urmare, atât timp cat creditorul nu poate solicita mai mult în cazul deprecierii monedei, apare doar echitabil ca nici debitorul sa nu poate restitui mai puțin. Așadar, nu pot fi primite susținerile reclamanților potrivit cărora banca ar obține un câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echitații si bunei- credințe, cu atât mai mult cu cat, așa cum a arătat, dobânda perceputa împrumuturilor în CHF este considerabil mai mica decât cea perceputa celor în lei.
În ceea ce privește neîndeplinirea de către bancă a obligației de informare, a solicitat să se constate că însăși jurisprudența Curții Europene de Justiție statuează că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționari a pieței. Cantitatea si conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optima a mecanismelor pieței (Hotararea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Confinoga Merignan SA/Sylvain Sachithanathan). Tot din perspectiva obligației de informare dar si a puterii de negociere, pârâtele au arătat faptul ca, în cauza dedusa judecații, reclamanții au avut posibilitatea de a alege intre oferte în raport de interesele lor si de posibilitatea de a-si asuma obligațiile contractuale, în acord cu prevederile art. 18 din OG nr. 21/1992 „Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite de către operatorii economici", astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raționala, în conformitate cu intereselor lor, între produsele si serviciile oferite si să fie în măsura să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplina securitate."
Aceasta clauza care prevede restituirea creditului în aceeași moneda în care a fost acesta acordat nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerata abuziva, întrucât, așa cum arătat si mai sus:
a) Face parte din obiectul principal al contractului - precizarea în mod clar si inteligibil a faptului ca împrumutatul va restitui lunar creditul în aceeași moneda în care acesta a fost acordat este stabilita clar si inteligibil, fiind o prestație esențiala a contractului si care, ca atare, il caracterizează ;
b) Nu se poate vorbi de existenta unei disproporționalități între drepturile si obligațiile asumate de către părți cât timp clauza de risc valutar poate fi suportată de oricare dintre părți, în funcție de creșterea sau scăderea monedei în care a fost contractat creditul. În ce privește o așa-zisa contraprestație, tocmai respectând principiul echitații, banca a perceput o dobânda mai mica la creditele acordate în CHF față de cele în lei ;
c)Clauza a fost adusa la cunoștința reclamanților, aceștia având posibilitatea de a negocia, de a face o contraoferta.
În concluzie, pârâtele apreciază că, în cazul creditelor acordate în valuta nu se află în prezența unei clauze abuzive, pentru ca nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului ci, însuși legiuitorul. Așadar, chiar daca în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauza de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.
De altfel, chiar CJUE s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu si dispozițiile legale. Astfel, Curtea a rețin t ca „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum si cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora(Barclays contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, C 280/1.
În consecință, pârâtele apreciază ca, în aceasta situație, riscul valutar este suportat de consumator - în aceasta situație, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării principiului nominalismului consacrat de lege.
Cu privire la capătul de cerere cu privire la denominarea creditului în Iei, la cursul de schimb de ia data semnării contractului de credit sau, în subsidiar, constatarea faptului ca riscul valutar aparține ambelor părți, cu consecința obligării pârâtei restituirea sumelor percepute în mod nelegal, pârâtele au solicitat să se țină cont de faptul ca, în virtutea principiului pacta sunt servanda prevăzut în art. 969 C.civ., ca nimeni, nici măcar instanța, nu se poate substitui voinței părților modificând în mod unilateral un contract.
În acest sens a statuat si Curtea de Justiție a Uniunii Europene, apreciind, într-o cauza soluționata recent, că nu se poate interveni pe cale judiciara într-un contract, suplinindu-se voința părților pentru a redimensiona sau suplimenta drepturile sau obligațiile uneia dintre ele, altminteri, principiul libertății de voința ar fi grav afectat: „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze(Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, C 618/10)
Prin urmare, fata de prevederile cuprinse în legislația naționala raportate la prevederile europene implementate în legislația româneasca, capătul de cerere formulat de reclamanți cu privire la solicitarea adresata instanței în sensul de a modifica contractul încheiat între părți si de a micșora prețului convenției este neîntemeiat.
Pe de alta parte, în ceea ce privește invocarea impreviziunii în susținerea pretențiilor reclamanților, pârâta a solicita să se țină cont de faptul ca, sub imperiul Codului Civil din 1864 aplicabil având în vedere data încheierii contractului (2007), din perspectiva forței obligatorii a contractului si a principiului nominalismului monetar, s-a negat dreptul instanței de a interveni în contract pentru ca, ținând cont de fluctuația valorii monetare, sa modifice suma prestației la data plații.
S-a considerat, totodată, ca stabilitatea unei monede este un element care nu tine de voința părților, ci depinde de alte elemente extrinseci, de exemplu, politica economica a unui stat, evoluția relațiilor comerciale internaționale, fenomene de criza economica si politica internaționala etc.
Așadar, revizuirea judiciara a prestațiilor pe temeiul impreviziunii nu era admisa sub imperiul Codului Civil din 1864 iar dispozițiile noului Cod Civil care reglementează expres instituția impreviziunii, ca excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor (art. C.civ.) se aplica doar contractelor încheiate ulterior intrării în vigoare a noului Cod (art 107 din Legea 71/2011).
S-a invocat hotărârea pronunțata de Curtea Europeana în cauza Kasler (c26-13), în contextul existentei unui litigiu aflat pe rolul instanțelor maghiare, cu privire la un împrumut acordat în moneda naționala (forinti) evidențiat la momentul eliberării în raport de cursul practicat de banca la cumpărarea de CHF, si care urma a fi restituit în rate lunare a căror contravaloare se calcula în funcție de cursul de practicat la CHF de banca respectiva, pentru ziua anterioara scadentei fiecărei rate.
Prin urmare, problema supusa discuției a fost aceea de a determina daca poate face obiect al verificării caracterului abuziv o clauza contractuala care permite băncii sa evidențieze un împrumut la contravaloarea cursului practicat pentru cumpărarea valutei în care a fost acordat creditul, dar să încaseze ratele (restituirea împrumutului) la o contravaloare a cursului practicat pentru vânzarea respectivei valute. Răspunzând acestei probleme CJUE nu s-a pronunțat cu privire la caracterul clauzei analizate, ci doar cu privire la posibilitatea verificării caracterului acestei clauze de către instanța naționala.
Referitor la modul de redactare a unei astfel de clauze, CJUE a statuat în sensul ca o astfel de" dispoziție contractuala trebuie să fie redactata clar atât din punct de vedere gramatical, cât și din perspectiva ilustrării mecanismului de funcționare.
În ceea ce privește posibilitatea continuării derulării contractului pentru cazul anularii unei astfel de clauze, CJUE a decis faptul ca dispozițiile art. 6 (1) din Directiva 93/13/CEE nu se opun unei reglementari interne care sa permită judecătorului național sa remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Cu alte cuvinte, în funcție de dispozițiile dreptului intern si de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, instanța naționala poate dispune încetarea sau continuarea derulării unui contract de credit ale cărui clauze privitoare la valuta acordării si instituirii împrumutului au fost anulate.
Decizia pronunțata nu se refera la diferența dintre cursul unei valute existent la momentul acordării împrumutului si cursul existent în prezent sau în viitor, deci nu vizează chestiunea si efectele riscului valutar.
Pornind de la realitatea faptului ca valoarea cursului de cumpărare este mai mica decât valoarea cursului de vânzare a unei valute, s-a pus problema de a se stabili daca poate forma obiect al verificării caracterului abuziv o clauza contractuala care permite băncii să elibereze un împrumut la contravaloarea cursului de cumpărare, dar sa încaseze ratele la contravaloarea cursului de vânzare. Cu alte cuvinte s-a pus problema verificării caracterului veniturilor obținute de banca ca urmare a diferențelor existente între cursul practicat la cumpărare si cursul practicat la vânzarea unei valute.
Având în vedere faptul ca, în Romania, legislația permite consumatorilor sa restituie împrumutul în valuta în care a fost contractat, hotărârea pronunțata de CJUE în cauza C~ 26/13 nu este de natura a produce un impact major asupra contractelor de credit încheiate de băncile care operează pe piața internă. În cauza dedusă judecății reclamanții au obligația, conform art. 6.1.1 de a depune în numerar în valuta creditului, valoarea ratei.
Prin urmare, în pofida speculațiilor, hotărârea pronunțata de CJUE în cauza C-26/13 nu privește si nu tranșează chestiunea riscului valutar.
În întrebările formulate sau în răspunsurile formulate de CJUE, nu se pune problema folosirii cursului de la data acordării creditului, toate referirile sunt la "curs de cumpărare" sau "curs de vânzare".
Astfel că, într-un mod nu foarte clar, CEJ spune ca ar putea fi considerata abuziva folosirea cursului de vânzare în locul celui de cumpărare.
Față de aceste considerente, pârâtele au solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea instituției de credit la plata dobânzii legale, pârâtele au arătat că acest contract supus analizei a fost stabilit în euro, or prevederile legale care reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei.
În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecata, restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil La data restituirii, iar acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de dauna moratorie ce nu poate fi cumulata cu cea principala.
Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dubla reparație a aceluiași eventual prejudiciu, dobânda legala nefiind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.
Având în vedere considerente de fapt si de drept expuse, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata si obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art.205 și urm.
La întâmpinare, pârâtele au anexat, împuternicire avocațială, tabel vizând evoluția dobânzii, practică judiciară.
La data de 20.05.2015, prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat să se ia act de faptul că pârâtele sunt de acord cu admiterea parțială a acțiunii, astfel ca la fila 12 a întâmpinării afirmă ca sunt în măsura să achieseze la pretențiile reclamanților fiind de acord cu modificarea, respectiv excluderea din Contractul de Facilitate de C. si Garanție nr._/21.03.2008 a clauzei de la art.5.2.
În al doilea rând, deși pârâtele nu recunosc în mod clar caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului care face obiectul prezentei cauze, invocând faptul ca acelea nu au produs oricum nici o consecința juridica si sunt pur ipotetice (clauza de la art 5.1 lit d)). Consideră că atâta timp cât ele sunt prevăzute în contract si între timp nu a intervenit niciun act adițional care sa consfințească vreo modificare, ele sunt abuzive, active si pot produce oricând efecte juridice.
În ce privește restul aserțiunilor invocate de parate pentru a susține respingerea cererii (în totalitate, deși sunt de acord cu admiterea cererii pe anumite aspecte), reclamanții au menționat următoarele:
a)Pârâtele recunosc caracterul preformulat, de adeziune, al Contractului de Facilitate de C. si Garanție nr._/21.03.2008 dar susțin ca acesta este un contract “ales” de către reclamanți, fără însă a prezenta vreo probă referitoare la ce alte oferte li s-au mai făcut reclamanților de către pârâte si pe care aceștia să le fi refuzat în detrimentul acceptării contractului în cauza.
b) Deși se susține contrariul, pârâtele nu si-au respectat obligația de transparenta prevăzută de lege, deoarece nu le cerea nimeni sa se erijeze în “avocații” clienților, ci trebuia sa conștientizeze reclamanții asupra posibilelor si realelor riscuri ale contractării unui credit într-o monedă exotică, cu risc mare de fluctuație a cursului în sensul creșterii acestuia în mod dramatic.
c) Clauza 4.4 din condițiile generale ale contractului este una abuzivă, deoarece acorda în mod unilateral si abuziv dreptul comerciantului de a revizui nivelul dobânzii. Mai mult decât atât, în cazul în care reclamanții nu restituie în totalitate creditul, comisioanele si orice alte sume datorate în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, creditorul va considera acceptat tacit noul nivel de dobânda. Față de acesta clauză, este evident dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. în speța, creditorul va avea dreptul de a modifica rata dobânzii după bunul plac, fără însă a se specifica în contract un motiv pentru care aceasta modificare ar fi necesară.
d)Pârâtele fac propria interpretare, contrara spiritului legii si a logicii elementare data de semantica limbii romane, în ce privește perceperea comisionului de acordare. În opinia paratelor acest comision este același cu cel de analiza dosar, dar susținerea pârâtelor este fundamental greșită deoarece comisionul de analiza dosar privește un moment anterior momentului de acordare a creditului si nu are cum sa se confunde cu acesta.
e) În ce privește comisionul de administrare, așa cum pârâtele l-au inserat în contractul de credit supus analizei instanței, acesta este foarte sumar descris, nefăcându-se o descriere clara cum se calculează. Faptul că pârâtele susțin ca modul de calcul al acestuia poate fi dedus din graficul de rambursare nu este de natura sa schimbe caracterul echivoc al clauzei care îl conține.
f) Clauzele 8.14 si 8.15 din condițiile generale ale contractului sunt abuzive, deoarece acorda în mod unilateral si abuziv dreptul comerciantului de a declara scadent anticipat creditul pentru neîndeplinirea oricăror obligații din contract, altele decât neplata ratelor la termen. În formularea apărărilor, pârâtele fac vorbire despre ipoteze “excepționale” de prezumtive abuzuri, însă exact asta face clauza solicitata de reclamanți a fi declarata abuzivă, lasă loc la abuzuri din partea băncii, fapt interzis de lege.
g)Amintirea cauzei Kasler împotriva Ungariei are un caracter superfluu ,deoarece solicitările referitoare la modul în care instanța de judecata ar urma să soluționeze problematica cursului CHF/L. nu este întemeiata nicicum pe aceasta hotărâre a Curții Europene.
F. de cele expuse mai sus, reclamanții au solicitat admiterea cererii așa cum a fost formulată si respingerea apărărilor pârâtelor ca neîntemeiate.
În privința excepției necompetenței materiale, instanța reține următoarele:
Potrivit art.99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În speță reclamanții au formulat mai multe capete principale de cerere, prin unele dintre acestea solicitând constatarea nulității, pentru caracter abuziv, al unor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/21.03.2008.
Instanța constată că unele capete de cerere nu au obiect evaluabil în bani, având în vedere obiectul clauzelor contractuale contestate, respectiv punctele 8.14 și 8.15 privind dreptul băncii de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor la termenele și în condițiile prevăzute în contract.
Chiar și în eventualitatea în care s-ar aprecia că respectivele cereri ar avea un caracter evaluabil, instanța constată că valoarea clauzelor privind dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul depășește suma de 200.000 lei prevăzută de art.94 pct.1 lit.k Cod procedură civilă, având în vedere că suma împrumutată este de 95.000 CHF. Depășirea pragului stabilit de lege pentru determinarea competenței operează chiar și în situația în care instanța s-ar raporta la împrumutul rămas de plată la momentul introducerii acțiunii – 19.03.2015, calculul matematic efectuat în baza graficului de rambursare existent la dosar permițând formularea unei astfel de concluzii.
Aceste din urmă concluzii se impun a fi reținute și în ceea ce privește valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității clauzei cuprinsă în art. 6.1.(”rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul”).
Mai mult, se consideră de către instanță că și valoarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor să opereze conversia creditului depășește suma de 200.000 lei, având în vedere valoarea totală a obligațiilor de plată (împrumut în sumă de 95.000 CHf, la care se adaugă dobânda și comisioanele), astfel cum rezultă aceasta din graficul de rambursare, și cursul de schimb la data încheierii contractului (2,3891 LEI/CHF).
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale .
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții O. M., CNP_ și O. D., CNP_, ambii cu domiciliul în jud. Constanta, Mun. Constanta, ., ., . domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de Avocat ’’P. L. F.” - București, Sector 5, Splaiul Independenței nr.8 A, scara 1, . cu pârâtele C. E. BANK ROMÂNIA SA, cu sediul în București, Sector 6, B.dul Timișoara nr.26Z, Anchor Plaza, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/1993, cod unic de înregistrare_ și C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, Sector 6, B.dul Timișoara nr.26Z, Anchor Plaza, Corp C, . Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având cod unic de înregistrare_, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi 11.06.2015.
P. GREFIER
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4526/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 4587/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
