Cereri. Sentința nr. 1194/2015. Judecătoria SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1194/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 1194/2015
Dosar nr._ - alte cereri -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SUCEAVA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1194
Ședința publică din data de 27.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte: T. R.
Grefier: S. M.
La ordine, judecarea acțiunii având ca obiect „alte cereri” formulată de reclamantul pârât U. C. în contradictoriu cu pârâta reclamantă G. C. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Balațchi M. pentru reclamantul pârât și avocat N. L., pentru pârâta reclamantă, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Instanța invocă din oficiu excepția necompetenței instanțelor române și acordă cuvântul asupra excepției invocate.
Avocat Balațchi M., pentru reclamantul pârât, consideră că Judecătoria Suceava este competentă să soluționeze prezenta cauză, având în vedere că domiciliul părților este în Suceava, faptul că pârâta s-a aflat temporar în Portugalia nu atrage necompetența Judecătoriei Suceava.
Avocat N. L., pentru pârâta reclamantă, consideră că Judecătoria Suceava este competentă să soluționeze prezenta cauză, având în vedere că domiciliul stabil al părților se află pe raza mun. Suceava, în prezenta cauză se solicită modificarea unor măsuri date printr-o hotărâre a instanțelor române, nu ar fi posibil ca o instanță străină să dispună modificarea acestor măsuri și solicită respingerea excepției.
Avocat Balațchi M. mai arată că reclamantul pârât este în țară doar că nu este prezent astăzi.
Instanța rămâne în pronunțare cu privire la excepția necompetenței instanțelor române.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 17.07.2014, sub nr._, reclamantul pârât U. C. în contradictoriu cu pârâta reclamantă G. C. M. a solicitat reducerea pensiei de întreținere la care a fost obligat în favoarea minorului U. D. A. conform veniturilor pe care le realizează, stabilirea unei modalități de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu cei doi minori prin fixarea unui drept de vizită, obligarea pârâtei G. C. M. la aducerea în țară a minorului U. D. A. la locuința stabilită de instanță prin sentința civilă nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava și obligarea pârâtei G. C. M. de a nu modifica locuința minorului fără acordul reclamantului.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava a fost desfăcută căsătoria părților, iar locuința minorului U. D. A. a fost stabilită la locuința pârâtei, cu obligarea în favoarea minorul la plata unei pensii de întreținere de 1350 lei începând cu data de 11.07.2014 și până la majoratul acestuia.
La scurt timp după pronunțarea divorțului, parata l-a indus în eroare spunând ca ar vrea ca minorul sa vina la reclamant in Franța si l-a determinat sa îi dea o declarație notarială prin care minorul să poată pleca în străinătate. Reclamantul a acceptat să dea acea declarație autentică si i-a comunicat-o paratei însă, după acel moment, parata nu i-a mai răspuns la telefon si nici minorul. Din informațiile pe care le are, pârâta a plecat in Portugalia în jurul datei de 16-17 iunie 2014 pentru a-si lua căuta un loc de muncă si a luat si minorul cu ea, fără acordul reclamantului, folosind în mod fraudulos acea declarație notarială, modificând fara acordul reclamantului si fără încuviințarea instanței adresa locuinței minorului.
Reclamantul consideră că pârâta își exercită în mod abuziv drepturile sale în dauna drepturilor reclamantului, deși prin sentința de divorț s-a dispus ca autoritatea părinteasca cu privire la minor sa fie exercitata, în comun, de către ambii părinți, parata încălcând si dispozițiile imperative ale art. 503 alin. 1 cod civil .
Având in vedere încălcarea de către parată a dispozițiilor legale în această materie, reclamantul a solicitat obligarea paratei G. C. M. la aducerea în tară a minorului U. D. A. la locuința stabilită de instanță prin hotărârea de divorț si obligarea paratei G. C. M. de a nu modifica locuința minorului fără acordul lui.
De asemenea, întrucât prin sentința de divorț nu s-a stabilit nimic cu privire la modalitățile de exercitare a drepturilor reclamantului de avea legături personale cu minorul reclamantul a solicitat să fie stabilită o modalitate de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul prin fixarea unui drept de vizită, putând lua minorul în vacanta de iarnă (de pe 24 decembrie pana pe 3 ianuarie) si în vacantă de vară (de pe 15 iulie pană pe 15 august) din fiecare an pana la majoratul acestuia.
Cu privire la pensia de întreținere la care a fost obligat, reclamantul a menționat faptul că, cu ocazia divorțului a acceptat să plătească o pensie de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 1350 de lei, însă aceasta este deosebit de împovărătoare pentru reclamant si nu are posibilitatea de a o plăti, motiv pentru care a solicitat reducerea acesteia într-o cotă de pană la 1/4 din venitul net, adică din suma de 636 de lei conform adeverinței nr. 215/27.06.2014 emisă de angajatorul . GROUP SRL.
În drept, au fost invocate art. 403, art. 529 Cod civil, art. 401 Cod civil, art. 486,art.496 alin.4, art. 497 alin. Cod civil.
În dovedire, reclamantul a depus înscrisuri (f. 5-11).
Acțiunea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 60 lei.
Pârâta reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că este de acord în parte cu acțiunea reclamantului și a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat să fie stabilită locuința minorului D. A. la reședința ei actuală din Portugalia, iar pe viitor autoritatea părintească față de minor să fie exercitată în mod exclusiv de către ea.
În motivare, a arătat că sub aspectul situației de fapt dedusă judecății, s-a învederat faptul că prin sentința civilă nr. 587 din 12 februarie 2014 a Judecătoriei Suceava, rămasă definitivă, a fost declarată desfăcută căsătoria prin acordul părților, s-a dispus exercitarea în comun a autorității părintești față de minorul D. A., născut la 14 octombrie 2000, a fost stabilită locuința minorului la pârâtă iar în sarcina reclamantului a fost stabilită obligația de plată a unei pensii de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 1350 lei lunar. Așa cum rezultă din considerentele sentinței nr. 587 din 12 februarie 2014 a Judecătoriei Suceava, la data pronunțării hotărârii pârâta locuia împreună cu minorul într-un imobil tip garsonieră proprietatea mamei mele din mun. Suceava, . A, . și realiza venituri din activitatea de coafeză pe care o presta în salonul propriu.
Ulterior însă, veniturile pe care reușea să le realizeze au devenit tot mai mici, fiind insuficiente pentru acoperirea tuturor nevoilor traiului zilnic, motiv pentru care a decis să merg în căutarea unui loc de muncă în Portugalia, unde mai locuise câțiva ani în timpul căsătoriei sale cu reclamantul. L-a luat cu ea și pe minorul D. A. motivat, pe de o parte, de faptul că el și-a dorit să o însoțească și, pe de altă parte, de faptul că acesta era familiarizat cu mediul de viață din Portugalia, unde a locuit împreună cu părțile și unde a frecventat cursurile școlare până în clasa a II-a.
Pârâta mai arată că reclamantul a fost anunțat despre intenția ei de a pleca în Portugalia împreună cu minorul, cât și despre posibilitatea să-și stabilească reședința acolo în măsura în care și-ar fi găsit un loc de muncă, astfel încât prin procura specială autentificată sub nr. 704 din 18 aprilie 2014 acesta și-a exprimat consimțământul ca fiul părților să obțină pașaport individual și să călătorească în străinătate pe o perioadă de trei ani.
Pârâta a mai arătat că a reușit să își găsească în Portugalia un loc de muncă stabil, pentru care este remunerată la un nivel superior veniturilor pe care le obținea în România, a închiriat o locuință și l-a înscris pe fiul său la școala gimnazială din localitatea de reședință, întocmind totodată, atât pentru ea cât și pentru minor, toate documentele de ședere legală în această țară. Copilul s-a adaptat rapid noului mediu de viață, nu a întâmpinat nici o dificultate în comunicare și nici în frecventarea cursurilor școlare, și-a format un cerc de prieteni și dispune de tot confortul material și psihic necesar unei dezvoltări armonioase.
În ceea ce privește relația reclamantului cu minorul, pârâta a precizat că nu l-a împiedicat niciodată pe fostul soț să păstreze legătura cu fiul, să îl viziteze, să petreacă timpul alături de el sau să comunice telefonic, dar modalitatea în care reclamantul a înțeles să uzeze de drepturile și prerogativele sale părintești a fost de natură să afecteze în mod iremediabil relația sa cu minorul.
Sub acest aspect pârâta a precizat că și înainte de desfacerea căsătoriei reclamantul a lucrat mult timp în străinătate și că revenea foarte rar în România, astfel încât modalitatea principală de comunicare între tată și fiu a constat în conversații telefonice. După divorț, reclamantul a venit în țară în perioada vacanței de P., însoțit de actuala lui concubină, o persoană foarte tânără, care este cu doar câțiva ani mai mare decât fiul meu. Pe toată perioada șederii în țară, reclamantul și copilul au vorbit la telefon, s-au întâlnit, au ieșit în fiecare seară în oraș, pârâta neintervenind în nici un mod în relația dintre ei. Reclamantul însă, în loc să valorifice în mod optim și în interesul copilului timpul petrecut cu acesta, 1-a dus în diferite restaurante si chiar în camera de hotel în care locuia cu concubina sa, a consumat în mod excesiv băuturi alcoolice în prezența minorului după care a condus autoturismul în stare de ebrietate, expunând în mod conștient copilul unor situații periculoase. De asemenea, reclamantul a manifestat un comportament vulgar în prezența copilului, vorbind indecent și folosind remarci cu tentă sexuală, a denigrat-o pe pârâtă, criticând principiile și modul de viață al pârâtei, i-a indus băiatului ideea că școala nu ar trebui să fie o prioritate pentru el, că numai afacerile îi pot asigura o situație materială bună și a încercat să îl tenteze cu promisiunea unor bunuri materiale de valoare. Pe fondul acestui comportament al tatălui, minorul a devenit timorat și dezorientat, a început să plângă în mod frecvent și și-a schimbat atitudinea față de pârâtă în sensul că a devenit distant, reticent și mult mai puțin comunicativ. Influența negativă a tatălui s-a manifestat și pe planul educației școlare întrucât, sub imperiul ideilor insuflate de reclamant, copilul a început să neglijeze pregătirea pentru școală .
Și după terminarea vacanței și revenirea sa în Franța, reclamantul a păstrat aceeași linie de conduită în relația cu minorul, încercând în continuare să îl instige împotriva pârâtei și să îl influențeze în mod negativ.
Atunci când a aflat de intenția pârâtei de a-și găsi un loc de muncă în Portugalia, copilul i-a solicitat să îl ia cu ea și i-a cerut tatălui consimțământul în acest sens, acordul notarial al reclamantului pentru plecarea în străinătate fiind obținut în urma demersurile inițiate de minor însuși.
După stabilirea reședinței în Portugalia minorul s-a stabilizat din punct de vedere emoțional și afectiv, a redevenit sociabil și comunicativ, și-a recăpătat interesul față de pregătirea școlară și, realizând că tatăl nu reprezintă un element de echilibru în viața sa, a început să îl evite.
Referitor la situația actuală a reclamantului pârâta a învederat faptul că acesta se află în Franța dar că nu cunoaște unde si cu cine locuiește în mod efectiv si nici de ce condiții materiale dispune.
Pârâta arată că, în ceea ce privește cererea de reducere a pensiei de întreținere la plata căreia a fost obligat reclamantul prin sentința civilă nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava, este de acord ca această pensie să fie stabilită la nivelul cotei de ¼ din veniturile reclamantului.
În ceea ce privește pretenția de stabilire a unei modalități de exercitare a dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minorul D. A., pârâta arată că nu se opune acestei pretenții însă solicită ca modalitatea de păstrare a legăturilor dintre tată și fiu să fie individualizată în acord cu interesul superior al copilului.
În raport de situația de fapt, de împrejurarea că de la data divorțului și până în prezent s-a făcut resimțită influența negativă a reclamantului asupra minorului, dar și de faptul că minorul se află la o vârstă critică, pârâta apreciază că este în interesul superior al copilului ca păstrarea legăturilor cu tatăl său să se realizeze prin vizitarea minorului la actuala sa reședință din Portugalia, iar nu prin luarea copilului la domiciliul reclamantului pe perioada vacanțelor școlare de iarnă și de vară.
In considerarea celor arătate și având în vedere faptul că, potrivit art. 2 alin. 4 și 5 din Legea nr. 272/2004, în toate demersurile și deciziile care privesc copiii trebuie să prevaleze principiul interesului superior al acestora, iar în determinarea interesului superior se au în vedere, printre altele, nevoile de securitate, stabilitate, apartenență la familie, situațiile anterioare de abuz ( inclusiv emoțional) și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor, capacitatea părinților de a răspunde nevoilor concrete ale copilului, pârâta apreciază că modalitatea optimă de păstrare a legăturilor reclamantului cu minorul D. A. constă în vizitarea copilului de către tată la reședința actuală a pârâtei.
In ceea ce privește solicitarea având ca obiect readucerea minorului în țară, la locuința stabilită prin sentința civilă nr. 587/2014 și instituirea în sarcina pârâtei a interdicției de a modifica locuința minorului fără acordul reclamantului, pârâta consideră că această solicitare este nefondată și solicită a fi respinsă.
Sub un prim aspect, readucerea minorului la locuința indicată în considerentele sentinței civile nr. 587/2014 și păstrarea acestei locuințe este în mod obiectiv imposibilă deoarece imobilul respectiv este proprietatea mamei pârâtei iar în prezent a fost închiriat unei alte persoane pe o durată de un an, cu posibilitate de prelungire.
Sub un al doilea aspect, în condițiile în care pârâta are o locuință și un loc de muncă stabil în Portugalia iar reclamantul locuiește în Franța, readucerea copilului în România ar presupune ca acesta să fie despărțit de ambii părinți și să locuiască împreună cu bunica maternă. Deși mama pârâtei este atașată de minor și are întreaga disponibilitate de a se ocupa de creșterea și educarea sa, aceasta nu constituie o opțiune prioritară în contextul în care ea, în calitate de părinte, are de asemenea capacitatea, posibilitatea și disponibilitatea de a-și exercita în mod nemijlocit îndatoririle părintești, iar condițiile pe care i le oferă copilului la actuala reședință, precum și preocuparea de care dă dovadă în ceea ce privește creșterea și educarea sa oferă certitudinea unei dezvoltări armonioase. Totodată, simplul fapt că reclamantul, deși nu a avut niciodată și nu are nici în prezent capacitatea de a se ocupa de îngrijirea și educarea minorului, dorește ca acesta să locuiască în România nu este de natură să justifice măsura solicitată, care ar afecta în mod grav atașamentul existent între mine și minor și care ar constitui un factor de dezechilibru și de traumatizare emoțională pentru copil.
Față de aceste aspecte, consideră pârâta că este în interesul superior al copilului ca acesta să locuiască în continuare cu ea, motiv pentru care, în conformitate cu disp. art. 209 cod procedură civilă, a formulat cerere reconvențională prin care, în temeiul art. 497 cod civil, a solicitat să fie stabilită locuința minorului D. A. la reședința pârâtei din Portugalia, Rúa A Frojectada a Calcada dos Moinhos, 9 1, 2790-456, Queijas. De asemenea, a solicitat în temeiul art. 403 alin. 1 cod civil, să se dispună ca pe viitor autoritatea părintească față de minor să fie exercitată în mod exclusiv numai de pârâtă.
Pârâta apreciază că există motive temeinice pentru modificarea măsurii referitoare la exercitarea în comun a autorității părinți întrucât ulterior pronunțării sentinței civile nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava comportamentul reclamantului a dovedit că modul în care acesta înțelege să își exercite drepturile părintești nu respectă principiul interesului superior al copilului, fiind de natură să afecteze dezvoltarea acestuia, să îl expună unor tulburări emoționale și să îi pericliteze echilibrul socio- afectiv.
Mai arată pârâta faptul că reclamantul nu a dat dovadă de responsabilitate în relația sa cu minorul în contextul în care în timpul pe care l-au petrecut împreună în vacanța de P. acesta a consumat băuturi alcoolice în prezența minorului, 1-a expus unor situații de risc, conducând mașina în care se afla copilul în stare de ebrietate avansată, a încercat să îl familiarizeze cu un limbaj vulgar și indecent, l-a implicat în conversații și situații cu tentă sexuală, a încercat să îl îndepărteze de pârâtă și să îi inoculeze ideea că își poate făuri un viitor nu prin educație, ci prin specularea unor oportunități conjuncturale. Pe fondul vârstei critice a copilului, acest comportament al reclamantului poate avea consecințe ireversibile, fiind de natură a-i crea o imagine distorsionată asupra principiilor și liniei de conduită pe care urmează să le adopte în viață, dar și de natură a afecta atașamentul și buna comunicare existente între mine și copil.
De altfel, împrejurarea că reclamantul nu este interesat de buna dezvoltare a copilului și de nevoile specifice vârstei sale rezultă din însuși faptul că el solicită readucerea minorului în țară la fosta locuință a părților, solicitare formulată în contextul în care reclamantul are reprezentarea foarte clară a faptului că acea locuință nu îi aparține și nu mai este disponibilă, că veniturile pe care le-ar realiza în România sunt neîndestulătoare pentru nevoile actuale ale copilului și că o eventuală despărțire a minorului de ea nu ar aduce nimic bun în viața copilului, ci i-ar produce doar traume afectiv emoționale inutile.
Așa fiind, având în vedere faptul că reclamantul nu înțelege să coopereze în luarea deciziilor care ar putea satisface în cea mai bună măsură interesele minorului, dar și faptul că, raportat la situațiile concrete expuse anterior, este evidentă existența unor viziuni diferite asupra priorităților, nevoilor și intereselor copilului, consideră pârâta că există motive temeinice pentru a fi modificată măsura dispusă anterior în privința autorității părintești și a se dispune ca pe viitor aceasta să fie exercitată de către ea în mod exclusiv.
Pentru toate aceste motive, pârâta a solicitat să fie admisă acțiunea numai în parte, în sensul de a reevalua pensia de întreținere stabilită în sarcina reclamantului în raport de nivelul real al veniturilor sale actuale și de a stabili modalitatea de păstrare a legăturilor sale cu minorul prin vizite efectuate la actuala reședință a copilului și de a respinge capătul de cerere privind readucerea minorului la locuința stabilită prin sentința civilă nr.587/2014 și la instituirea în sarcina pârâtei a interdicției de a modifica locuința minorului fără acordul reclamantului.
De asemenea, a solicitat admiterea cererii reconvenționale în sensul de a dispune exercitarea autorității părintești față de minorul D. A. de către ea, în mod exclusiv și de a stabili locuința minorului D. A. la reședința ei actuală din Portugalia, Rua A Projectada a Calcada dos Moinhos, 9 1, 2790-456, Queijas.
În drept, a invocat disp. art. 201 alin. 1, art. 205, art. 209 cod procedură civilă, art. 529 alin. 2 cod civil, art. 398, art. 403, 404 codd civil, art. 2 din Legea nr. 272/2004, art. 453 cod procedură civilă.
La termenul din data de 27.02.2015, instanța a invocat excepția necompetenței instanțelor române și a rămas în pronunțare pe excepția invocată.
În temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțieinecompetenței instanțelor române, invocată din oficiu.
În fapt, reclamantul pârât solicită prin prezenta cerere ca instanța să stabilească o modalitate de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul U. D. A. prin fixarea unui drept de vizită, obligarea pârâtei reclamante G. C. M. la aducerea în țară a minorului U. D. A. la locuința stabilită prin sentința civilă nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava, obligarea pârâtei reclamante G. C. M. să nu modifice locuința minorului fără acordul reclamantului pârât și reducerea pensiei de întreținere la care a fost obligat reclamantul pârât în favoarea minorului U. D. A..
În cauză, instanța reține că domiciliul pârâtei reclamante G. C. M. este în Portugalia, Rua A Projectada a Calcada dos Moinhos, 9 1, 2790-456, Queijas la această locuință fiind stabilită pârâta reclamantă împreună cu minorul U. D. A.. Totodată, conform înscrisului aflat la fila 32 dosar minorul U. D. A. urmează cursurile unei instituții de învățământ din Portugalia – Consorțiul Școlar din L. a Velha și Queijas fiind elev în clasa a VIII-A B-JAL, cu nr. 8.
De asemenea, instanța reține că domiciliul reclamantului pârât este în Franța, acest lucru fiind menționat chiar de reclamantul pârât care în cererea dedusă judecății arată că „lucrează la o firmă din Suceava, ca salariat detașat în Franța”.
În continuare, instanța reține că prin sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta U. C. M. în contradictoriu cu pârâtul U. C., s-a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 12.09.1998 și înregistrată în registrul stării civile a Primăriei municipiului Suceava sub nr. 557 din aceeași dată, prin acordul părților, s-a dispus ca reclamanta va purta numele dinaintea căsătoriei, acela de G., s-adispus ca autoritatea părintească cu privire la minorul U. D.-A. născut la data de 14.10.2000, să fie exercitată, în comun, de ambii părinți, s-a stabilit locuința minorului la actuala locuință a reclamantei și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, în favoarea minorului, o pensie de întreținere lunară în cuantum de 1350 lei, începând cu data introducerii acțiunii, 11.07.2013 și până la majoratul acestuia.
Din considerentele acestei sentințe reiese că la data pronunțării acesteia pârâta reclamanta împreună cu minorul U. D.-A. locuiau în mun. Suceava, ., ..
Având în vedere susținerile reclamantului pârât și înscrisul de la fila 38 dosar instanța reține că minorul U. D. A. a ajuns în Portugalia alături de mama sa, pârâta reclamantă, în baza unei procuri date de reclamantul pârât. Prin această procură reclamantul pârât a împuternicit-o pe pârâta reclamantă să îndeplinească formalitățile în vederea obținerii unui pașaport pentru minor și să semneze pentru reclamantul pârât declarația autentificată de acord călătorie pentru minorul U. D. A. în vederea călătoriei acestuia în străinătate în țările Uniunii Europene în perioada 18.04._15.
Instanța reține că potrivit art. 129 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești. De asemenea, conform art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.
În continuare, instanța reține că potrivit art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, iar conform alin. 2 din același articol materiile prevăzute la alineatul 1 litera b cuprind, printre altele - încredințarea și dreptul de vizită.
Potrivit art. 2 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 „răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită. „Încredințarea” înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință, iar„dreptul de vizită” înseamnă în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.
Instanța apreciază că cererile formulate de către reclamantul pârât întemeiate pe dispozițiile art. 401, art. 486, art. 496 alin. 4 Cod civil, respectiv: stabilirea unei modalități de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul U. D. A. prin fixarea unui drept de vizită, obligarea pârâtei reclamante G. C. M. la aducerea în țară a minorului U. D. A. la locuința stabilită prin sentința civilă nr. 587/2014 a Judecătoriei Suceava și obligarea pârâtei reclamante G. C. M. să nu modifice locuința minorului fără acordul reclamantului pârât, sunt cereri în materia „răspunderii părintești”, așa cum este definită această noțiune în Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003.
Fiind cereri formulate în materia „răspunderii părintești”, față de dispozițiile art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 competența de soluționare a acestor cereri revine instanțelor judecătorești din Portugalia, statul în care își are reședința obișnuită minorul U. D. A..
Instanța reține că, față de temeiul de drept pe care reclamantul pârât și-a întemeiat cererile anterior menționate, este competentă instanța de la locul unde minorul U. D. A. își are reședința obișnuită, respectiv instanța din Queijas, Portugalia, nefiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 9, 10 și 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 pentru a fi competente instanțele despre care se face vorbire în aceste articole.
Instanța arată că pentru definirea noțiunii de reședință obișnuită a avut în vedere faptul că potrivit art. 2570 alin. 1 din Noul Cod civil reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.
Instanța apreciază că atâta timp cât minorul U. D. A. urmează cursurile unei școli din Portugalia și locuiește efectiv în Portugalia, Rua A Projectada a Calcada dos Moinhos, 9 1, 2790-456, Queijas, alături de pârâta reclamantă, care lucrează în Portugalia, reședința obișnuită a minorului U. D. A. este în Queijas, Portugalia. Mai mult, din înscrisurile depuse la filele 31, 33 dosar reiese că atât pârâta reclamantă, cât și minorul U. D. A. sunt înregistrați cu domiciliul în R.A. proj. a Cc dos Moinhos, 9-1 Dto Queijas, Portugalia.
În continuare, raportat la susținerile părților, cu privire la faptul că ar fi competente instanțele române, instanța arată că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când (a) cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și (b) competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Cu toate acestea, la alin. 2 lit. a din art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 se arată că, competența acordată la alineatul (1) încetează de îndată ce (a) hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei dobândește autoritate de lucru judecat.
Instanța reține că sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, care a avut ca obiect divorțul părților, a rămas definitivă la data de 30.04.2014, dată la care a dobândit și autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, în condițiile în care sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, privind divorțul părților, a rămas definitivă la data de 30.04.2014, iar reședința obișnuită a minorului U. D. A. este în Queijas, Portugalia, față de dispozițiile art. 12 alin. 2 lit. a din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 instanțele române nu sunt competente, prin prorogare de competență, cu privire la cererile în materia răspunderii părintești formulate de reclamantul pârât.
Instanța apreciază neîntemeiată susținerea pârâtei reclamante, prin apărător, în sensul că, față de sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, instanțele române sunt competente pentru că se solicită modificarea unor măsuri dispuse printr-o sentință pronunțată de instanțele române. Astfel, prin cele trei capete de cerere, anterior menționate, formulate de reclamantul pârât nu se solicită modificarea unei măsuri dispuse printr-o sentință pronunțată de instanțele române.
În continuare, pe capătul de cerere privind reducerea pensiei de întreținere la care a fost obligat reclamantul pârât în favoarea minorului U. D. A. prin sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ instanța reține că potrivit art. 1 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 regulamentul nu se aplică în materia obligației de întreținere.
Cu toate acestea, pe capătul de cerere privind reducerea pensiei de întreținere la care a fost obligat reclamantul pârât în favoarea minorului U. D. A. prin sentința civilă nr. 587/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ instanța reține incidența în speță a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză. În continuare, instanța reține că potrivit art. 5 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: în materia obligației de întreținere, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere este domiciliat sau își are reședința obișnuită.
Conform art. 59 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, aceste instanțe aplică legislația lor internă.
Prin urmare, pentru a determina dacă pârâta reclamantă și minorul U. D. A. au domiciliu, în sensul noțiunii de domiciliu prevăzută de art. 2 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003, pe teritoriul României instanța are în vedere noțiunea de domiciliu, în sens procesual, astfel cum este definită aceasta de legislația română.
Instanța reține că prin decizia nr. 210/2014 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr._/300/2013 s-a arătat că noțiunea de domiciliu, în sens procesual, trebuie interpretată întru-un sens larg, respectiv domiciliul reprezintă „adresa unde pârâtul locuiește efectiv”.
În cazul de față instanța reține că la momentul introducerii acțiunii minorul U. D. A., creditorul obligației de întreținere, și pârâta reclamantă locuiau efectiv în Portugalia, Rua A Projectada a Calcada dos Moinhos, 9 1, 2790-456. Astfel, cum s-a arătat anterior în cuprinsul hotărârii din înscrisurile depuse la filele 31, 33 dosar reiese că atât pârâta reclamantă, cât și minorul U. D. A. sunt înregistrați cu domiciliul în R.A. proj. a Cc dos Moinhos, 9-1 Dto Queijas, Portugalia, pârâta reclamantă este angajată pe o perioadă nedeterminată în Portugalia (f. 35-36), iar minorul frecventează cursurile unei școli în Portugalia.
Față de cele arătate, instanța apreciază că la momentul introducerii cererii pârâta reclamantă și minorul U. D. A. nu aveau domiciliu, astfel cum este definit acesta de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000, pe teritoriul României. Simplul fapt că aceștia au în cartea de identitate domiciliu menționat în Suceava nu înseamnă că pot fi acționați în instanță pe teritoriul României atâta timp cât pârâta reclamantă și minorul U. D. A. locuiesc efectiv în Queijas, Portugalia.
Instanța reține că în cazul de față pârâta reclamantă G. C. M., dar și creditorul obligației de întreținere minorul U. D. A., își au domiciliul și reședința obișnuită în Portugalia astfel încât față de dispozițiile art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000, cererea reclamantului pârât de reducere a pensiei de întreținere la care a fost obligat în favoarea minorului U. D. A. este de competența instanțelor din Portugalia.
În considerarea celor arătate, instanța va admite excepția necompetenței instanțelor române, invocată din oficiu și va respinge cererea formulată de reclamantul pârât U. C. în contradictoriu cu pârâta reclamantă G. C. M. ca nefiind de competența instanțelor române.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței instanțelor române, invocată din oficiu.
Respinge cererea formulată de reclamantul pârât U. C., CNP_, cu domiciliul în mun. Suceava, ., ., ., cu domiciliul ales în mun. Suceava, .. 11, jud. Suceava, în contradictoriu cu pârâta reclamantă G. C. M., CNP_, cu domiciliul în mun. Suceava, ., .,., cu domiciliul ales în mun. Suceava, ., nr. 47, ., . de avocat N. L., ca nefiind de competența instanțelor române.
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs se depune la Judecătoria Suceava.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.02.2015.
Președinte, Grefier,
R. T. S. M.
Red. T.R./Tehn. S.M. /2 ex. –
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1091/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 1139/2015. Judecătoria... → |
|---|
