Plângere contravenţională. Sentința nr. 214/2015. Judecătoria SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 214/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 214/2015
Dosar nr._ - plângere contravențională –
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SUCEAVA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 214
Ședința publică din data de 15.01.2015
Instanța constituită din:
Președinte: M. N.
Grefier: M. E. G.
La ordine, judecarea plângerii contravenționale formulată de petentul G. G. împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 13.02.2014 de intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Suceava.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile, apărătorul petentului, av. O. A. și martorul S. P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei, după care:
Instanța constată că s-a depus la dosar prin serviciul registratură, procesul verbal de executare a mandatului de aducere privind pe martorul S. P., din care rezultă că acesta din urmă este plecat în Germania. Față de acest aspect, văzând și dispozițiile art. 313 alin. 3 C.pr.civ., constată terminată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra plângerii contravenționale de față, constată următoarele:
Prin plângerea adresată Judecătoriei Rădăuți si înregistrată la data de 19.02.2014 sub nr._, petentul G. G., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Suceava, a formulat plângere contravențională împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 13.02.2014 de ag. constatator B. M. din cadrul IPJ Suceava – Poliția mun. Suceava - Biroul Rutier, în localitatea Suceava, județul Suceava, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 510 lei, 6 puncte-amendă și reținerea permisului de conducere potrivit art. 108 alin.1 lit.a pct.6, art.108 al.1 lit.a pct.3 și art.100 alin.3 pct.8 din OUG nr.195/2002 pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 54 al.1, art. 36 al.1 și art. 31 lit.a din OUG nr.105/2002, arătând că motivele plângerii le va depune ulterior.
La plângere a fost anexată copia procesului verbal de constatare a contravenției.
Ulterior, petentul a depus motivele plângerii contravenționale prin care a solicitat să se constate nulitatea procesului verbal de contravenție, arătând că în fapt, a fost sancționat cu amendă contravențională pentru faptul că ar fi condus autoturismul marca Audi A6 nesemnalizând intenția de a vira la dreapta, pentru faptul că nu purta centură de siguranță și pentru că nu a rămas în autoturism la indicațiile polițistului, nefiind conforme cu realitatea cele consemnate în procesul verbal de contravenție, sancționarea sa și reținerea permisului de conducere fiind un abuz din partea organelor de poliție. . de 13.02.2012, în jurul orei 15, se afla pe . Suceava, moment în care a fost oprit de organele de poliție, motivat de faptul că nu ar fi semnalizat intenția sa de deplasare. Având în vedere că respectă regulile de circulație și întotdeauna este corect și respectă legislația, știind că a semnalizat, „a avut curajul” să se contrazică cu agentul constatator care l-a oprit, acesta aplicându-i sancțiunile cuprinse în procesul verbal contestat. Faptul că n-ar fi stat în mașină la momentul contravenției este contrazis în primul rând de același agent care la rubrica „alte mențiuni”a consemnat că a plecat de la locul întocmirii procesului verbal, cu alte cuvinte agentul constatator a consemnat că deși a plecat de la locul întocmirii procesului verbal agentul l-a avertizat să rămână în mașină.
A mai arătat petentul că ulterior a mai fost sancționat contravențional pentru „abateri” la Legea nr.61/1991, întocmindu-se două procese verbale, fiind amendat practic de trei ori pentru că nu a înțeles de ce a fost oprit și i s-a reținut permisul de conducere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile OUG nr.195/2002 și OG nr.2/2001.
La plângere a fost anexată copia procesului verbal și a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru (f.6).
Conform art.201 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a comunicat intimatului plângerea formulată de petent pentru ca acesta să depună întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, în termen de 25 de zile de la comunicare.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare (f.13-14 dosar) prin care reiterează situația de fapt și solicită declinarea, conform competenței teritoriale, plângerii introduse de petentul G. G. către Judecătoria Suceava, competentă în soluționarea acesteia.
Prin sentința civilă nr. 1912 pronunțată la data de 11 iunie 2014 în dosar nr._ al Judecătoriei Rădăuți, jud. Suceava, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei civile privind plângerea formulată potrivit OUG nr. 195/2002 de către petentul G. G., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Suceava, împotriva procesului verbal de constatare a contravenției . nr._ încheiat la data de 13.02.2014 de ag. constatator B. M. din cadrul IPJ Suceava – Poliția mun. Suceava – Biroul Rutier, în localitatea Suceava, județul Suceava, în favoarea Judecătoriei Suceava, județul Suceava.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.07.2014, sub același nr. de dosar.
Instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților, proba cu înscrisurile depuse la dosar. Pentru petent instanța a încuviințat și proba cu declarația martorului S. P. însă în urma citării cu mandat de aducere acesta nu s-a prezentat în instanță făcându-se aplicarea art.313 alin.3 c.p.c.
Examinând piesele dosarului prin prisma plângerii contravenționale, astfel cum a fost formulată, instanța reține:
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ încheiat la data de 13.02.2014 de către intimatul I. Județean de Poliție Suceava, petentul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 170 lei și 2 punte penalizare, constatându-se că în data de 13.02.2014, ora 15.33, a fost depistat conducând auto marca Audi cu nr.de înmatriculare P1228BM pe . . către cartierul Ițcani și nu a semnalizat intenția de a vira la dreapta, fapte prevăzute de dispozițiile art.54 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 și sancționate potrivit dispozițiilor art. 108 alin.1 lit.a) pct.6 din O.U.G. nr. 195/2002. De asemenea, prin același proces verbal petentul a mai fost sancționat cu avertisment și 2 punte penalizare întrucât nu a purtat centura de siguranță, fapte prevăzute de dispozițiile art.36 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 și sancționate potrivit dispozițiilor art. 108 alin.1 lit.a) pct.3 din O.U.G. nr. 195/2002.Totodată, prin același proces verbal petentul a mai fost sancționat cu amendă în cuantum de 340 lei, precum și cu sancțiunea complementară constând în suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile întrucât nu a rămas în autovehicul la cererea îndreptățită a organului de poliție rutieră până la întocmirea procesului verbal, fapte prevăzute de dispozițiile art.31 lit.a) din O.U.G. nr. 195/2002 și sancționate potrivit dispozițiilor art. 100 alin.3 lit.f) din O.U.G. nr. 195/2002.
Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nu a fost semnat de către petent, acesta plecând de la locul întocmirii procesului verbal, fapt atestat de martorul asistent.
Verificând, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, instanța reține că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 16 și 17 din același act normativ, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
De asemenea, instanța apreciază că fapta reținută în sarcina petentului a fost descrisă suficient pentru a permite corecta încadrare juridică și aplicarea sancțiunii corespunzătoare, procesul-verbal contestat fiind de natură a răspunde cerințelor legale imperative.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, instanța reține că deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară, legea instituind o prezumție relativă de veridicitate cu privire la împrejurările constatate de agentul constatator.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța trebuie să analizeze, în fiecare caz în parte, în ce măsură fapta reținută în sarcina petentului reprezintă o ”acuzație în materie penală”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această analiză se realizează prin prisma a trei criterii alternative, respectiv natura faptei, caracterul penal al textului ce definește contravenția, conform legislației interne, și natura și gradul de severitate al sancțiunii aplicate.
Calificarea faptei ca ”acuzație în materie penală” are drept consecințe incidența în respectiva cauză a prezumției de nevinovăție de care se bucură petentul și a obligației autorităților statului de a proba faptele reținute în sarcina acestuia. Însă, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, hotărârea din 23 iulie 2002, paragraf 113).
Forța probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Potrivit dispozițiilor art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001, persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
În acest sens, se înscrie și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza I. P. contra României în care Curtea a observat că, în ceea ce privește dreptul la apărare al petentului din speța respectivă, analizând exclusiv datele cuprinse în hotărârile judecătorești pronunțate, instanțele i-au dat ocazia de a-ți prezenta punctul de vedere, în special în ce privește declarația privind faptul că mașina sa este diferită de cea din poze, de a depune la dosar memorii sau de a solicita administrarea probelor pe care le aprecia pertinente. Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamantul s-a limitat la expunerea unor motive de netemeinicie a procesului-verbal și afirmarea absenței identității dintre mașina sa și cea din planșele foto, fără a solicita administrarea vreunei probe în acest sens. Curtea a reamintit că admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune reglementată de dreptul intern și, ca regulă generală, cade în competența instanțelor naționale să se pronunțe asupra probelor pe care le administrează. Potrivit Convenției, rolul Curții nu este de a decide dacă declarațiile de martori au fost admise în mod corect ca probe, ci dacă întreaga procedură, incluzând modul în care proba a fost obținută, este echitabilă (a se vedea Doorson c. Țărilor de Jos, 26 martie 1996, par. 67; V. Mechelen și alții c. Țărilor de Jos 23 aprilie 1997, par. 50).
Ceea ce apare ca fiind esențial din punctul de vedere al instanței europene este faptul că instanțele naționale i-au oferit petentului cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părții responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.
Prin urmare, Curtea a constat că singurele probe pe baza cărora instanțele naționale puteau pronunța o hotărâre erau cele depuse de agentul constatator, reclamantului dându-i-se pe tot parcursul procesului posibilitatea de a-și dovedi afirmațiile, în special cele referitoare la lipsa de identitate dintre mașina condusă de el și cea din planșele foto.
Astfel, simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât acesta nu aduce probe sau nu prezintă o explicație rațională pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unor situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia ori nu invocă alte împrejurări credibile pentru a răsturna prezumția simplă de fapt născută împotriva sa.
Având în vedere aceste principii, instanța reține că procesul-verbal de contravenție beneficiază de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp petentului i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, atât timp cât contravenientului i se oferă posibilitatea reală, efectivă de a proba contrariul, prezumția de nevinovăție, astfel cum este conturată în jurisprudența CEDO nu este încălcată.
În speță, instanța reține că fapta contravențională pentru care a fost sancționat petentul a fost constatată direct de către agentul constatator.
Astfel, în cauza dedusă judecății, instanța constată că petentul nu a făcut dovada unei situații contrare celei reținute în procesul-verbal de contravenție, existând la dosar doar susținerile acestuia în contra prezumției de temeinicie a actului contestat.
În consecință, cu toate că petentul a contestat prin prezenta plângere situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către agentul constatator, instanța consideră că nu a fost făcută nicio dovadă care să răstoarne prezumția de legalitate și veridicitate a procesului-verbal contestat, deși îi revenea această obligație potrivit dispozițiilor art.249 și art.10 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanța apreciază că s-a realizat o corectă individualizare a sancțiunilor aplicate petentului.
Opinia instanței se fundamentează, pe de o parte, pe dispozițiile art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora sancțiunea trebuie să fie proporțională cu pericolul social al faptei săvârșite, iar, pe de altă parte, pe dispozițiile art. 21 alin. 3 din același act normativ, conform cărora, la aplicarea sancțiunii, trebuie să se țină cont de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului.
Din înscrisurile depuse la dosar, instanța reține că pericolul social al faptelor săvârșite de petent este unul ridicat, aducându-se atingere unor norme sociale de o importanță deosebită, respectiv cele privind desfășurarea circulației rutiere, menite a asigura protejarea populației.
În ceea ce privește posibilitatea de înlocuire a amenzii cu avertisment, față de împrejurările în care a fost săvârșită fapta - cu intenție, cel puțin indirectă – având în vedere că organul constatator a aplicat minimul amenzii prevăzute, instanța consideră că sancțiunea pecuniară este corespunzătoare, nejustificându-se înlocuirea acesteia cu avertismentul. De asemenea nu se poate susține că fapta nu prezintă pericol pentru siguranța rutieră instanța considerând că scopul educativ, dar și cel punitiv al sancțiunii poate fi atins doar prin aplicarea amenzii, în acest fel asigurându-se atât prevenția generală, cât și cea specială.
Instanța mai apreciază că aplicarea sancțiunii complementare suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile se impune pentru ca petentul să înțeleagă regulile de circulație pe drumurile publice, necesitatea nu numai legală, dar și morală de a respecta aceste reguli și de a nu fi un pericol cel puțin pentru ceilalți participanți la trafic.
Față de cele constatate, în temeiul art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanța va respinge plângerea contravențională formulată, ca neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea contravențională formulată de petentul G. G. CNP-_, cu domiciliul ales la cabinet de avocat „O. A.” din mun. Rădăuți, Piața Unirii nr. 70, ._, jud. Suceava, împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 13.02.2014 de intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Suceava cu sediul în mun. Suceava, .. 9, cod poștal_, jud. Suceava, ca nefondată.
Menține dispozițiile procesului-verbal de contravenție . nr._ din 13.02.2014 emis de intimat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Suceava.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.01.2015.
Președinte,Grefier,
Red: M.N./Tehnored: M.E.G./5 ex./27.01.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 216/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 221/2015.... → |
|---|
