Acţiune în constatare. Sentința nr. 2505/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2505/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 20-05-2015 în dosarul nr. 2505/2015
R.
JUDECĂTORIA TÎRGU-M.
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2505
Ședința publică din data de 20 mai 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. D.
GREFIER: N. S.
Pe rol se află judecarea cererii formulată de reclamantul G. O., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.
În lipsa părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 06 mai 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta sentință, fiind amânată pronunțarea pentru data de astăzi, 20 mai 2015, când după deliberare a pronunțat următoarea hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.01.2015, sub nr._, reclamantul G. O. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună admiterea cererii și în consecință:
(I) săse constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale reprezentate de art. 5 lit. (a) din condițiile speciale respectiv art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/26.04.2007 privind instituirea obligației de plată a comisionului de risc;
(II)săse constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale reprezentate de art. 5 lit. (a) din condițiile speciale respectiv art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/26.04.2007;
(III)obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4872,16 CHF achitată de reclamant în perioada 18.05._15 (data introducerii cererii de chemare în judecată) cu titlu de comision de risc/administrare, sumă care să fie restituită la cursul valutar BNR de la data plății, precum și restituirea, în continuare, a sumelor aferente plăților efectuate cu același titlu de la introducerea cererii de chemare în judecată și până la data soluționării definitive a prezentei acțiuni, calculate la cursul valutar CHF al BNR la data plății, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente plății fiecărei rate, calculată de la data achitării fiecărei rate și până la data restituirii efective;
(IV) obligarea pârâtei de a nu mai percepe în viitor sume bănești cu titlu de comision de risc/comision de administrare;
(V) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în caz de opunere;
În motivare reclamantul a arătat că la data de 26.04.2007, între acesta și societatea V. R. SA a fost încheiată Convenția de credit nr._ contract prin care a fost împrumutat de instituția bancară cu suma de 58.500 franci elvețieni (CHF).
Reclamantul a susținut că în prevederile contractuale, respectiv în cadrul condițiilor generale (art. 3.5) și condițiilor speciale (art. 5 lit. „a”), au fost stipulate în sarcina acestuia o . obligații contractuale cu nerespectarea unor norme juridice imperative, de ordine publică, respectiv a prevederilor OG nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, a dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul Cod Civil. Prin respectivele dispoziții convenționale se instituia dreptul împrumutătorului de a percepere un comision de risc în valoare de 0,1 % calculat lunar la soldul creditor de restituit pe întreaga perioadă contractuală.
Reclamantul a solicitat să se constate nulitatea prevederilor contractuale atacate prin raportare la normele juridice generale prevăzute de legislația de drept comun reprezentată de Codul civil sub care convenția de credit a fost încheiată, respectiv, în ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actelor juridice, a solicitat să se observe că prin prevederile contractuale privind Instituirea comisionului de risc au fost încălcate dispozițiile art. 966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 1864, astfel, în principal consideră că obligația de achitarea a comisionului este lipsită de cauză juridică, fiind incidente dispozițiile art. 966 teza I C.civ. coroborate cu art. 948 pct. 4 C.civ.
În continuare a arătat că sub aspectul principiilor de drept civil încălcate de către această prevedere legală, este de reținut încălcarea principiului reciprocității și interdependenței obligațiilor părților în cadrul contractelor sinalagmatice.
De asemenea, reclamantul a considerat că sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. 970 C.civ. și anume principiul îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună-credință.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legea nr. 21/1992 și Codul civil de la 1864.
La data de 13.02.2015, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de restituire a sumelor reprezentând comision de risc achitate anterior datei de 07.01.2012, respingerea în rest a acțiunii ca nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul 2 pârâta apreciază că în mod just termenul de prescripție pentru cererea de restituire începe să curgă la momentul efectuării plătii fiecărei sume cu titlul de comision de risc/administrare iar nu la momentul constatării ulterioare (incert în timp) a caracterului abuziv al acestei clauze.
Reclamantul realizează această confuzie între momentul de la care începe sa curgă prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare (ca efect al nulității actului juridic civil) și momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție al cererii de restituire a prestațiilor succesive și care se împlinește periodic.
În ceea ce privește netemeinicia acțiunii pe fond, pârâta a menționat că astfel cum a arătat și dovedit reclamantul prin înscrisuri, în perioada septembrie 2010 - aprilie 2011 a existat o intensă corespondență între aceasta și reclamant pe marginea modificării contractului și costurilor acestuia. Toate aceste discuții s-au finalizat printr-un refuz categoric al reclamantului de modificare a contractului în baza OUG 50/2010, ceea ce a reprezentat, raportat la art. II al legii 288/2010, o inaplicabilitate a acestui act normativ în speță.
Cu toate acestea, argumentul pentru care reclamantul, în corespondența adresată acesteia, a apreciat nelegală perceperea comisionului de risc ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, este tocmai enumerarea limitativă a comisioanelor ce pot fi percepute într-un contract de credit din art. 36 al acestui act normativ.
Așadar, din moment ce reclamantul a refuzat practic aplicabilitatea OUG 50/2010 în ansamblul ei, nu se poate reține o argumentație în sensul aplicării selective a acestui act normativ, în funcție de necesitățile punctuale ale acestuia.
Totodată, cu prilejul corespondenței purtate în 2010-2011, a prezentat reclamantului o nouă ofertă de costuri, inclusiv de reducere a comisionului de risc de la 0.1% la 0.07%. Această ofertă a fost apreciată drept "jignitoare” de reclamant (adresa 740 din 28.02.2011), invocându-se prevederile imperative ale OUG 50/2010 care ar interzice perceperea acestui comision de risc.
Prezentarea acestei oferte și refuzul ei are o dublă semnificație: pe de o parte a acceptat poziția reclamantului de a refuza aplicabilitatea OUG 50/2010 iar pe de altă parte a inițiat o negociere a clauzei privind comisionul de risc, ceea ce răstoarnă practic prezumția legală reglementata de art. 4 din legea 193/2000.
Reclamantul a refuzat această ofertă și a ales calea unei reclamații la ANPC, care a generat un litigiu circumscris legii 193/2000, înregistrat la Judecătoria Tg. M. sub nr._ și finalizat irevocabil la data înregistrării prezentei acțiuni prin respingerea sesizării ANPC și anularea procesului verbal de contravenție prin care se constata prezența unor clauze abuzive.
Sub acest aspect apreciază că operează puterea lucrului judecat în privința petitului (I) al cererii de chemare în judecată, întrucât clauza privind comisionul de risc din convenția de credit dedusă judecății a mai făcut obiectul controlului instanței de judecată în dosarul sus menționat.
Obligația de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condițiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul să fie contrar bunei credințe și să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6).
Pornind de la aceste condiții, în accepțiunea pârâtei clauza contractuală ce reglementa dreptul de a percepe comisionul de risc, nu era o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 103/2000.
În primul rând comisionul de risc făcea parte din prețul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.
În al doilea rând clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convenția de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, între drepturile și obligațiile părților.
În privința cerinței negocierii, pârâta a arătat că se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică au clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilități, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.
Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic. Trebuie totuși subliniat că, în privința contractelor încheiate de pârâtă, această prezumție legală se aplică doar în privința condițiilor generale ale convenției, întrucât condițiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esență diferite de la un client la altul. S-a arătat astfel că prezumția de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea 193/2000 nu operează în privința condițiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamant.
Iar în analiza condiției privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca si condiție legală și lipsa intenției de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului.
Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamantului nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilității acestei negocieri, pentru ca prezumția lipsei negocierii să opereze.
În consecință și în al treilea rând perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil. În mod evident, analiza condițiilor prevăzute de art. 4 din - Legea 193/2000 și aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluția în timp a contractului ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Este concluzia ce se desprinde din analiza textului legal. Iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului și a existat totodată o posibilitate reală de negociere.
În ceea ce privește netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor și de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă, pârâta a arătat suntem in prezența unei veritabile excepții de la principiul restabilirii situației anterioare, ca principal efect al nulității actului juridic civil, excepție unanim acceptată în doctrină dar controversată in practica judiciara. Prestațiile executate în baza unui contract cu executare succesiva nu sunt supuse restituirii.
În drept, art. 32 lit. d, art. 33, 36, art. 40, art. 148, 193, 194, 196, 200, 205, 245- 248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277,_, 351-352 Cod Procedura Civilă, art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6, 12-13 din Legea 193/2000, art. 1, 7, și 12 din Decretul Lege 167/1058, art. 969, 977 Cod civil, art. II alin. 2 din Legea 288/2010 în probațiune, înscrisuri, interogatoriu.
În probațiune au fost depuse la dosarul cauzei: convenția de credit (f.13), grafic de rambursare (f.24-33), adresa nr. 223/27.01.2011 (f.34), adresa nr. 707/25.02.2011 (f.35), adresa nr. 740/28.02.2011 (f.369, adresa nr. 1207/25.03.2011 (f.37), adresa nr. 1387/07.04.2011 (f.38), adresa nr. 2185/26.05.2011 (f.39), adresa nr. 2192/27.05.2011 (f.40-42), Decizia nr. 276/R/12.11.2014 (f.61-85), act adițional nr. 1/27.08.2010 (f.93-99), sentința civilă nr. 1290/19.03.2014 (f.111-137), decizia nr. 276/R/12.11.2014 (f.138-162), decizia nr. 155/02.04.2013 (f.163-172).
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Raportat la excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile care decurg din contract și care ar excede termenului general de prescripție de 3 ani anterior datei introducerii cererii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată în considerarea faptului că prin acțiune se solicită obligarea pârâtei la restituirea unor sume plătite în baza unor clauze abuzive, cu privire la care s-ar impune în consecință și constatarea nulității absolute, context în care se constată că pretențiile în cauză sunt în fapt accesorii petitului privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. În acest caz, dreptul la acțiune este strâns legat de momentul în care instanța s-ar pronunța
cu privire la nulitatea clauzelor în discuție, motiv pentru care termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul respectiv. De altfel, chiar dacă în cauză nu sunt incidente reglementările în materia prescripției cuprinse în Noul Cod Civil, se constată că o interpretare în același sens este expres consacrată în cuprinsul art. 2525 NCC.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:
I.C. contractual
Între părți s-a încheiat la data de 26.04.2007 Convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 58.500 CHF pentru o perioadă de 300 luni. Potrivit art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției, s-a instituit printre alte comisioane un comision de risc reprezentând 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar.
La data de 27.08.2010, pârâta a emis Actul adițional nr. 1 la convenția de credit, prin care s-a vizat modificarea pct. 5 din Condițiile speciale ale convenției de credit, instituindu-se potrivit pct. 5.1 lit. b) un comision de administrare credit de 0,1% pe lună, care se prevede explicit că vizează administrarea de către Bancă a riscului de credit. Actul adițional nu a produs (sau nu ar fi trebuit să producă) efecte- prin raportare la prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori-, reclamantul notificând la data de 26.01.2011 refuzul acestuia de a îl semna (f. 34 dosar) și solicitând restituirea comisionului de risc încasat.
II. În privința sancțiunii ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor în discuție, instanța apreciază că aceasta este nulitatea absolută, în considerarea următoarelor argumente:
Este adevărat că potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, dar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea și nu inopozabilitatea.
Nulitatea relativă sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes particular, individual (a unei norme juridice de ordine privată), în timp ce nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes general (a unei norme juridice de ordine publică).
Instanța apreciază că art.6 din Legea nr.193/2000 stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive.
În primul rând, textul legal folosește sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulității relative. De asemenea, art.1 alin.(3) din Legea nr.193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive.
În al doilea rând, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a co-contractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, și nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.
În concluzie, instanța apreciază că prevederile Legii nr.193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.
De altfel, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
III.Analiza clauzelor privind comisionul de risc din perspectiva legislației în domeniul protecției consumatorilor
În privința susținerilor pârâtei privind puterea de lucru judecat raportat la soluția pronunțată în dosarul înregistrat la Judecătoria Tg. M. sub nr._, acestea sunt neîntemeiate. Este adevărat că respectiva cauză a fost soluționată irevocabil cu respingerea sesizării ANPC cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc inserate inclusiv în cuprinsul convenției de credit nr._/26.04.2007, însă motivul respingerii acestei sesizări a fost faptul că răspunderea contravențională este prescrisă (Decizia nr. 155/2013 a Tribunalului M.- f. 163-164 dosar), nefiind în consecință statuat cu putere de lucru judecat asupra caracterului abuziv/neabuziv al acestor clauze.
Analizând clauzele contractuale mai sus reliefate, instanța reține următoarele:
Banca a impus cu prilejul semnării convenției de credit un comision de risc și ulterior prin Actul adițional nr. 1/2010, a încercat să schimbe practic denumirea acestui comision în „comision de administrare”, înțelegând a-l defini ca fiind „costul pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a împrumutului”, comision ce urma să fie plătit în aceleași cuantum și condiții ca și comisionul de risc.
Potrivit art. 36 din OUG nr. 50/2010, cu modificările și completările ulterioare: „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.”
Așadar, comisionul de risc nu se regăsește între comisioanele exhaustiv enumerate de lege ca permise, iar în ceea ce privește comisionul de administrare, acesta este destinat monitorizării/înregistrării/efectuării de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului și în niciun caz administrării creditului din perspectiva riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a împrumutului. De altfel, modul în care banca definește comisionul de administrare prin actul adițional nr. 1/2010 este contrazis prin chiar prevederile Condițiilor generale ale convenției de credit – pct. 3.6- acest comision fiind perceput „pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului acordat și a îndeplinirii oricăror alte obligații stabilite de părți prin contract”.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerinței bunei credințe.
1. Cu privire la condiția negocierii clauzelor contractuale, pârâta nu a produs probe prin care să dovedească faptul că a negociat direct clauzele contractuale inițiale privind comisionul de risc, deși sarcina probei incumbă acesteia conform art. 4 alin 3 din Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În privința comisionului de administrare prevăzut de Actul adițional nr. 1/2010, o asemenea „negociere” (care s-a lovit de altfel de justificatul refuz al reclamantului) ar fi eludat oricum prevederile legale, în contextul în care destinația comisionului de administrare, astfel cum este reglementată de art. 36 din OUG nr. 50/2010, nu este în niciun caz de gestionare a riscului de credit. Astfel, în lumina prevederilor art. 36 din OUG nr. 50/2010, era direct aplicabilă teza II a alin. (3) al art. 40 din OUG nr. 50/2010, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căreia „se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.”
2. În ceea ce priveștedeteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației băncii de punere la dispoziție a creditului, o . de alte obligații și de contraprestații. Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ. Instanța reține că împrumutatul are în special obligația de a achita dobândă la suma de bani împrumutată, dar și că împrumutul a fost garantat în condițiile punctului 7 din Condițiile speciale cu garanție reală imobiliară și o poliță de asigurare aferentă pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției reale.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii pârâtei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului. Aceasta în primul rând și în mod suficient pentru că pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin polița de asigurare aferentă.
3. Dezechilibrul creat este rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe, banca inducând în eroare consumatorul pe de o parte cu privire la natura și explicația comisionului de risc, în contextul în care acesta nu a fost definit în convenția de credit încheiată (pct. 3.5 din Condițiile generale realizând practic o definire a acestui comision prin el însuși). Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită pozițiilor de negociere ale părților, pârâta având, la momentul contractării, o poziție de autoritate în negocierea dintre părți. În plus, faptul că în contract nu este prevăzută obligația corelativă a pârâtei de a restitui sumele percepute cu titlul de comision de risc/de administrare, în ipoteza în care riscul nu se produce iar împrumutul este integral restituit, este de natură atât a contraveni bunei-credințe cât și a deteriora echilibrul contractual.
4. În ceea ce privește o ultimă condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Raportat la efectul direct al Directivei 93/13/CEE, instanța va aplica din oficiu prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei. Rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul principal al contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile). Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisioanelor în costul total al creditului. Or, nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision (de risc/de administrare) constituie obiectul principal al contractului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, că la încheierea contractului de credit banca a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc/administrare.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, redenumit unilateral de pârâtă prin Actul adițional nr. 1/2010 comision de administrare, instanța va constata caracterul abuziv al respectivelor clauze și în consecință nulitatea absolută a acestora.
În ceea ce privește netemeinicia solicitării de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă, invocată de pârâtă în întâmpinare, se constată că nu este fundamentată și nu a fost reținută de instanță, în contextul în care acea excepție de la principiul restitutio in integrum ce operează ca efect al anulării- excepție care consacră menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă- nu vizează contractele de credit ci contractele în cazul cărora există imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare (ex. contractele de locațiune), tocmai această imposibilitate justificând excepția, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.
În considerarea celor anterior menționate, instanța va restituirea de către pârâta a sumei reprezentând comision de risc/comision de administrare de 0,1% aplicat la soldul creditului, în cuantum total de 4872,16 CHF- echivalent RON la cursul BNR din ziua plății-, încasat in perioada 18.05._15 în baza Convenției de credit nr._/26.04.2007, precum și a sumelor ulterior percepute cu acest titlu, calculate la cursul BNR din ziua plății, și totodată obligarea paratei la plata dobânzii legale asupra sumelor achitate de reclamant cu acest titlu, de la data achitării fiecărei rate și până la data restituirii efective.
În temeiul art. 453 C. pr. civ., va dispune obligarea paratei la plata către reclamant a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata compuse din onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Admite acțiunea civilă formulată de reclamantul G. O. în contradictoriu cu pârâta ..
Constată nulitatea absolută a clauzelor abuzive privind comisionul de risc (redenumit unilateral comision de administrare) care se regăsesc la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale Convenției de credit nr._/26.04.2007.
Dispune restituirea de către pârâta a sumei reprezentând comision de risc/comision de administrare de 0,1% aplicat la soldul creditului, în cuantum total de 4872,16 CHF- echivalent RON la cursul BNR din ziua plății-, încasat in perioada 18.05._15 în baza Convenției de credit nr._/12.06.2007, precum și a sumelor ulterior percepute cu acest titlu, calculate la cursul BNR din ziua plății.
Dispune obligarea paratei la plata dobânzii legale asupra sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de risc/comision de administrare, de la data achitării fiecărei rate și până la data restituirii efective.
Dispune obligarea paratei la plata către reclamant a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Cu drept de apel la Tribunalul Specializat M. în 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Tg. M..
Pronunțată în condițiile art. 396 alin. (2) C. pr. civ., azi 20.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
C. D. N. S.
Red. C.D
Tehnored. N.S.
4 ex./09.07.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2548/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 2510/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ → |
|---|
