Pretenţii. Sentința nr. 548/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Judecătoria TÂRGU MUREŞ - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 548/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 548/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA TÎRGU-M.

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 548

Ședința publică din data de 11 februarie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: C. D.

GREFIER: N. S.

Pe rol se află judecarea cererii formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul B. I. R., având ca obiect pretenții.

În lipsa părților.

Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta sentință, fiind amânată pronunțarea pentru data de astăzi, 11 februarie 2015, când după deliberare a pronunțat următoarea hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 10.04.2014 sub nr._ reclamanta . a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. I. R. să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 12.586 lei, reprezentând sume acordate pentru asigurarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente de lucru în perioada ianuarie 2011 - iunie 2012.

În motivare reclamanta a arătat că prin art. 7 și 11 din Contractul/acordul colectiv de muncă nr. 9739/06.12.2010, încheiat între Primăria comunei S. de M., reprezentată prin primar și funcționarii publici, personalul contractual care face parte din aparatul de specialitate al primăriei comunei și aleșii locali care exercită o funcție de autoritate publică, contract înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă M. sub nr. 259/15.12.2010, s-a prevăzut acordarea aleșilor locali a unor drepturi reprezentând contravaloarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente.

Astfel, la art. 7 s-a prevăzut acordarea, pentru asigurarea ținutei decente, a unei „sume de reprezentare” echivalentă cu media salariului de bază pe instituție din luna precedentă celei în care se face plata, iar la art. 11 s-a stabilit obligația comunei de a asigura în fiecare zi lucrătoare o masă caldă servită în incinta instituției, iar în măsura în care această obligație nu poate fi îndeplinită în natură, s-a stabilit obligația plății sumei de 15 lei, sumă netă, pentru fiecare zi lucrată.

Acest contract colectiv de muncă, încheiat în decembrie 2010 și înregistrat la I.T.M. M. la data de 15.12.2010, nefiind anulat sau reziliat - continua să își producă efectele juridice până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat și obliga părțile contractante la respectarea acestuia.

În aceste condiții, pârâtului B. I. R., în considerarea funcției sale publice de viceprimar al comunei S. de M., i-au fost achitate drepturi în cuantum de 12.586 lei, reprezentând sume acordate pentru asigurarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente de lucru în perioada ianuarie 2011 - iunie 2012.

Ulterior, prin Decizia nr. 1309/2012 emisă de Directorul Camerei de Conturi a județului M. s-a constatat că prin acordarea acestor drepturi au fost încălcate prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în vigoare la data încheierii contractelor colective analizate, care stabilesc că pentru salariații instituțiilor bugetare, prin contractele colective nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. In același sens, s-a reținut și încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. 2 și ale art. 72 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și ale art. 25 din HG nr. 833/2007 (acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot excede sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu).

În consecință, prin Decizia nr. 1309/2012 a Camerei de Conturi M. s-a dispus, la Capitolul I pct. 1 lit. a, b și c - suspendarea plății unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă - indemnizația de hrană, sume pentru asigurarea unei ținute decente, precum și, la Capitolul II pct. 1,3 și 4 - stabilirea și recuperarea prejudiciului creat bugetului local prin angajarea și efectuarea unor cheltuieli nelegale, constând în plata sumelor arătate mai sus.

Reclamanta a arătat că a formulat contestație împotriva acestor dispoziții din decizie.

În ceea ce privește acordarea unor sume cu titlu de indemnizație de hrană și pentru asigurarea unei ținute decente, Acordul/Contractul colectiv de muncă a avut la bază la încheierea sa prevederile Legii nr. 130/1996, cu modificările ulterioare - în vigoare la data încheierii, la baza negocierii clauzelor sale situându-se principiul egalității părților, precum și cel al libertății contractuale, în cadrul unor asemenea acte, angajatul și angajatorul fiind singurii în măsură să poată analiza în mod obiectiv, în raport cu specificul activității și cu nevoile lor obiective care sunt acele măsuri a căror reglementare contractuală să conducă la rezultatul urmărit prin încheierea actului - cel al eficientizării activității personalului în scopul îndeplinirii obiectivelor angajatorului, al performanței la locul de muncă, etc. In același timp, la încheierea actului juridic au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, neexistând la data încheierii contractului prevederi legale care să interzică cuprinderea unor asemenea clauze în contractul colectiv de muncă, singura necesitate pentru ca acesta să se răsfrângă în mod firesc asupra părților contractante este existența resurselor financiare aprobate în condițiile legii cu această destinație. In acest sens a arătat că aceste sume au fost cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli la capitolul cheltuieli materiale.

Prin urmare, odată înregistrat la I.T.M. M. contractul/acordul colectiv de muncă a devenit obligatoriu și își răsfrânge efectele asupra tuturor subiecților de drept, fiind opozabil și față de autoritățile publice (prefect, curte de conturi, etc.)

Pe cale de consecință, măsura suspendării acordării acestui drept vine în contradicție totală cu un alt titlu executoriu - irevocabil de data aceasta punând autoritatea administrației publice locale auditate în postura de a nesocoti hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Cu toate acestea, contestația formulată a fost respinsă prin încheierea nr. 1401/03.09.2012 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Camerei de Conturi a județului M..

De asemenea, prin Sentința nr. 2938 pronunțată la 10 iulie 2013 de Tribunalul M. - secția contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, a fost respinsă în primă instanță și cererea de anulare a deciziei și încheierii mai sus referite.

Cu ocazia soluționării cauzei instanța a reținut că un aspect esențial care trebuie avut în vedere îl constituie principiul că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt stabilite expres prin lege. Acest principiu este prevăzut și de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform căruia începând cu data intrării în vigoare a acestei legi (1 ianuarie 2010), drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar „ sunt și rămân exclusiv cele prevăzute în prezenta lege

În art. 3 lit. c se prevede că sporurile sau adaosurile salariale, majorările, indemnizațiile cu caracter general sau special, precum și alte drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a legii, prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități, se regăsesc în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația lunară de încadrare.

Din aceste dispoziții rezultă că este nelegală acordarea altor drepturi de natură salarială - sporuri sau adaosuri la salariu - decât cele prevăzute de legea de salarizare, care se regăsesc în salariul de bază sau în indemnizația de încadrare. Dispozițiile ce vizează stabilirea doar prin lege a drepturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar, inclusiv a sporurilor, primelor și a altor adaosuri sunt reluate de Legea nr. 284/2010.

Pentru aceste motive, instanța a respins cererea de anulare a Deciziei nr. 1309/2012 emisă de Directorul Camerei de Conturi a județului M. și a încheierii nr. 1401/03.09.2012 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Camerei de Conturi a județului M..

În consecință, reclamanta a arătat că a pus în vedere pârâtului, inclusiv prin notificarea expediată, restituirea sumelor de care a beneficiat ani la rând, însă acesta refuză achitarea lor.

în cauză sunt incidente în aceste condiții prevederile legale ce reglementează plata nedatorată.

Astfel, sumele achitate pârâtului reprezintă executarea din partea comunei a unei obligații la care nu era ținută și pe care a facut-o fară intenția de a plăti datoria altuia.

Potrivit art. 1341 alin. (3) cod civil “Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie."

Iar potrivit art. 1341 alin. (1) Cod civil “ Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”.

Prin efectuarea unei plăți nedatorate se naște un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiași obligații.

După cum dispune și art. 1635 Cod civil: “Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fară drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.”

La data de 20.06.2014 pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare pârâtul a arătat că prin art 7 si 11 din Contractul/acordul colectiv de muncă nr. 9739/06.12.2010, încheiat într Primăria comunei S. de M., reprezentată prin primar și funcționarii publici și personalul contractual care fac parte din aparatul de specialitate al primăriei comunei, înregistrat la ITM M. sub nr. 259/15.12.2010, s-a prevăzut acordarea salarilaților drepturi reprezentând contravaloarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente.

Astfel, la art. 7 s-a prevăzut acordarea către salariați trimestrial, pentru asigurarea ținutei decente, a unei „sume de reprezentare” echivalentă cu media salariului de bază pe instituție din luna precedentă celei în care se face plata, iar la art. 11 s-a stabilit obligația angajatorului de a asigura în fiecare zi lucrătoare, pentru fiecare salariat, o masă caldă servită în incinta instituției, iar în măsura în care această obligație nu poate fi îndeplinită în natură, s-a stabilit obligația plății sumei de 15 lei, sumă netă, pentru fiecare zi lucrată, fiecărui angajat.

De asemenea, prin sentințe judecătorești irevocabile s-a stabilit dreptul salariaților și la acordarea indemnizației de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază.

În aceste condiții, pârâtul a arătat că, in calitate de viceprimar, a beneficiat în perioada arătată de drepturile care fac obiectul cererii de chemare în judecată însă apreciază că acordarea acestor drepturi s-a făcut în mod legal, situație în care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cel puțin pentru următoarele considerente:

În ceea ce privesc sumele de care a beneficiat cu titlu de spor de dispozitiv acest drept a fost confirmat și acordat salariaților reclamantei prin hotărâri judecătorești irevocabile și învestite cu formulă executorie: Sentințele nr. 477/2007, nr. 1361/2007, nr. 194/2008 și nr. 281/2008, care statuează acordarea acestui drept și în continuare după pronunțarea ei - deci și pentru viitor.

De remarcat este faptul că pentru salariații: B. (fostă N.) C., S. Sanfora, K. E., M. D., S. A., prin Sentința civilă nr. 477/2007, rămasă irevocabilă, acest drept salarial a fost statuat și pentru viitor, astfel:

„Obligă pârâtul să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând^ indemnizația de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data angajării « fiecăruia, începând cel mai devreme cu data de 1.07.2007. Sumele se vor acorda si în continuare pe durata cât reclamanții vor fi salariați ai Primăriei S. de M.” (sublin. n.).

Pentru ceilalți salariați ai entității auditate, hotărârile judecătorești invocate au statuat acordarea acestui drept salarial „și în continuare, pe toată durata în care reclamanții sunt încadrați în muncă la pârâtă, până la schimbarea condițiilor legale de acordare a acestei indemnizații

Or, în luna decembrie 2009 această indemnizație era cuprinsă în salariul angajaților primăriei.

Legea - cadru nr. 330/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, precum și O.U.G. nr. 1/2010 statuează foarte clar că în anul 2010 personalul își va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, cuprinzând și sporurile prevăzute în anexele la lege.

Or, cum sporul de dispozitiv a fost prevăzut în mod expres în anexa 1/3 la Legea nr. 330/2009, era evident că trebuia acordat.

În Decizia nr. 1309/2012 emisă de Directorul Camerei de Conturi a județului M., act care sta la baza cererii de chemare în judecată, se precizează în mod total nejustificat că se încalcă prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 lit. a) și b), art. 22, art. 30 alin. (1) și (2) din Legea - cadru nr. 330/2009. însă aceste texte legale nu sunt incidente în speță.

De asemenea, se invocă faptul că se încalcă prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 1/2010; Or, potrivit textului legal invocat:„în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”.

Și în acest sens, opinia cuprinsă în decizia atacată este complet eronată, textul respectiv nefiind aplicabil în cazul de față în privința indemnizației/sporului de dispozitiv. Două sunt condițiile cumulative impuse de norma invocată: drepturile salariale pe care legea - cadru nu le ia în considerare să fie stabilite prin contracte colectiv de muncă încheiate cu nerespectarea prevederilor legale ori prin acte administrative și să exceadă prevederilor Legii - cadru nr. 330/2009. Or, chiar la o simplă privire asupra actelor juridice în temeiul cărora a fost acordat acest drept, rezultă iară putință de tăgadă că nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative: sporul nu a fost acordat salariaților prin contract colectiv de muncă ori act administrativ, ci prin hotărâri judecătorești irevocabile si el nu excede dispozițiilor Legii - cadru nr. 330/2009, fiind reglementat tocmai de aceasta.

Se susține în decizie și încălcarea unor prevederi din Legea - cadru nr. 284/2010- prevederi cu caracter general ce vizează obiectul de reglementare, sistemul de salarizare, care nu au nicio legătură cu speța ( art. 1, art. 3), art. 20 care face trimitere la anexele la lene în privința sporurilor. Or, în mod cu totul nepermis, auditorii publici rețin numai anumite texte de lege, care, de altfel, nici nu au relevanță, ignorând totalmente, voit ori nevoit, alte texte din aceleași actul normativ citat, incidente în speță.

Pârâtul apreciază că fi trebuit să fie luate în considerare și prevederile art.7 din aceeași Lege - cadru nr. 284/2010, potrivit cu care, aplicarea prevederilor acestei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază și a îndemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare, iar pentru anul 2011 se face trimitere clară la „legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice” - Legea nr. 285/2010.

Legea nr. 285/2011, prin art. 1 stabilește: „cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%”, principiu după care s-au stabilit drepturile salariale pentru personalul din aparatul de specialitate al primarului comunei Corunca la reîncadrarea operată la data de 1 ianuarie 2011.

Deși este de notorietate și de necontestat faptul că cele două legi - cadru de salarizare nu au instituit decât un sistem unitar în această materie, că ele prevedeau o aplicare etapizată, de altfel, a sistemului de salarizare, că ele nu s-au aplicat efectiv decât parțial - datorită crizei economice -, în sensul că așa cum stipulau la anumite articole, salariile erau raportate la luna decembrie 2009, respectiv la luna octombrie 2010, prin actul atacat se face o interpretare eronată și lacunară a lor, numai pentru a se da aparența unei temeinicii a măsurilor dispuse. Un act normativ, o lege se citește, se interpretează și se aplică în litera și spiritul său privite ca un ansamblu, ca un tot, nu doar ca niște texte disparate pe care le scoatem din context, deoarece, în caz contrar se denaturează chiar litera și spiritul acelei legi; or, aceasta au făcut, de fapt, auditorii publici ai Camerei de Conturi M. prin controlul finalizat cu decizia atacată.

A corobora în anul 2012, an în care sunt în vigoare dispozițiile Legii nr. 283/2011, prevederile Legii finanțelor publice locale nr. 273/2006 cu prevederile ABROGATE ale Legii - cadru nr. 330/2009, este de neacceptat, este o anomalie ce se impunea a fi corectată de către comisia de soluționare a contestațiilor.

In contextul celor arătate, consideră legală acordarea dreptului salarial în discuție, ceea ce impune anularea actelor atacate.

În ceea ce privește sumele acordate pentru asigurarea unei mese calde și pentru asigurarea unei tinute decente de lucru, măsura recuperării drepturilor contractuale acordate pe baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, dispusă prin Decizia nr. 1309/2012 emisă de Directorul Camerei de Conturi a județului M., act care sta la baza cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului, apare ca o obligație imposibilă în sarcina ordonatorului principal de credite, ce trebuie îndeplinită într-un termen prestabilit - sub sancțiunea legii penale, după cum se afirmă în decizia atacată, este o dată în plus nelegală din perspectiva prevederilor Legii nr.84/2012 „privind unele măsuri referitoare la drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice”, care exonerează beneficiarii unor astfel de drepturi de la restituirea sumelor încasate în baza unui contract colectiv de muncă înregistrat la I.T.M. - sub rezerva ca ele să fi fost stabilite înainte de . Legii-cadru nr.284/2010 (ianuarie 2011), cum este și cazul în speță.

Această lege a intrat în vigoare în ianuarie 2011, iar Contractul colectiv de muncă- izvor al acordării drepturilor criticate pentru anul 2011- a fost încheiat în decembrie 2010 și înregistrat la I.T.M. M. la 15.12.2010 - dată la care începe să producă efecte juridice-, deci drepturile respective au fost stabilite înainte de . Legii - cadru nr. 284/2010.

De asemenea, alocarea sumelor necesare punerii în aplicare a prevederilor contractuale a fost făcută de autoritatea deliberativă, Consiliul local S. de M. prin hotărârea de aprobare a bugetului de venituri si cheltuieli pe anul 2011, act administrativ necontestat de Instituția Prefectului M. pe calea exercitării tutelei administrative.

Acordul/Contractul colectiv de muncă, a avut la bază la încheierea sa prevederile Legii nr. 130/1996, cu modificările ulterioare - în vigoare la data încheierii, la baza negocierii clauzelor sale situându-se principiul egalității părților, precum și cel al libertății contractuale, în cadrul unor asemenea acte, angajatul și angajatorul fiind singurii în măsură să poată analiza în mod obiectiv, în raport cu specificul activității și cu nevoile lor obiective care sunt acele măsuri a căror reglementare contractuală să conducă la rezultatul urmărit prin încheierea actului - cel al eficientizării activității angajaților în scopul îndeplinirii obiectivelor angajatorului, al performanței la locul de muncă, etc. În același timp, la încheierea actului juridic au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, neexistând la data încheierii contractului prevederi legale care să interzică cuprinderea unor asemenea clauze în contractul colectiv de muncă, pârâtul apreciază că singura necesitate pentru ca acesta să se răsfrângă în mod firesc asupra părților contractante este existența resurselor financiare aprobate în condițiile legii cu această destinație. În acest sens, a precizat că aceste sume au fost cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli la capitolul cheltuieli materiale.

Din perspectiva celor mai sus arătate, se reține în mod greșit, în urma unei analize sumare, faptul că, clauzele contractului/acordului colectiv de muncă exced cadrului legal, raportat la prevederile legale invocate, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă ) constatarea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă este atributul exclusiv al instanței de judecată specializată, orice încercare de arogare a acestor competente de către altă instituție - fie ea și Curtea de Conturi, venind în evidentă contradicție cu dispozițiile art.126 din Constituția României, potrivit cărora justiția se înfăptuiește de către instanțele de judecată.

Pârâtul a aratat că într-adevăr, existența și cuantumul acestor drepturi nu sunt stabilite prin dispoziții legale, dar nici nu au fost prohibite la data instituirii lor, perspectivă din care au putut forma obiect de negociere în raport de prevederile art. 12 din Legea nr. 130/1996, respectiv ale art.3 alin. (2) al Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, chiar dacă ne-au fost achitate prin echivalent bănesc și sub acest aspect calificate implicit ca fiind venituri salariale.

Din perspectiva celor mai sus arătate, odată reglementat prin lege cadrul - limitele negocierii pe domenii prestabilite, conținutul concret al clauzelor stipulate prin acordurile colective încheiate în aceste limite nu poate fi decât atributul exclusiv al părților care închei acordul, numai acestea fiind în măsură a cunoaște exact și în concret care anume condiții se circumscriu în categoria celor ce sunt de natură să îmbunătățească condițiile la locul de muncă în funcție de specificul acestuia.

De asemenea pârâtul a arătat că s-a invocat în conținutul deciziei atacate, în ceea ce privește așa zisa prevedere „fară temei legal” în Contractul colectiv de muncă nr. 9739/06.12.2010 a drepturilor reprezentând sume de reprezentare și contravaloare masă caldă, că au fost încălcate dispozițiile 37 alin. (1) din Legea - cadru nr. 284/2010, respectiv dispozițiile art. 132 alin. (1), ale art. 138 alin. (1), (3), (4) și ale art. 142 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pârâtul a învederat faptul că legea nu dispune decât pentru viitor, principiul fiind statuat de legea fundamentală a țării - Constituția României revizuită; ca atare, în privința contractului colectiv de muncă nu sunt incidente aceste texte de lege, care nu pot retroactiva.

În concluzie, drepturile prevăzute de lege sunt imperative, ele nu pot fi negociate, dar dacă nu s-ar putea negocia alte categorii de drepturi, s-ar lipsi de conținut prevederile constituționale privind dreptul la negociere, întrucât ne aflăm totuși pe un tărâm expres și imperativ protejat de lege, de constituție și de tratatele intenaționale în materie - cel al negocierilor colective.

Mai mult decât atât, în domeniul raporturilor de muncă, în afară de dispozițiile legale cuprinse în legi speciale și în legea generală - Codul muncii, contractele individuale și colective de muncă constituie izvoare de drepturi și obligații recunoscute de lege. În acest sens dispune și art.969 din fostul Cod civil - în vigoare la acea dată, statuând: „convențiile legal făcute între părți au putere de lege”. Pornind de la acest principiu, Legea nr. 130/1996 - în vigoare la data încheierii contractului, prin art., alin.(2), stabilea: „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”, reglementând totodată că executarea contractului este obligatorie pentru părți, iar atunci când o parte se face vinovată pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, în sarcina acesteia poate fi atrasă răspunderea conform art.30, alin. (1) și (2) din același act normativ.

În același spirit este și actuala reglementare a noului Cod civil - în vigoare începând cu 01 octombrie 2011, care prin art.1270 reglementează: ’’Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”; or, valabilitatea încheierii contractului a fost verificată pe cale administrativă și actul nu a fost invalidat pentru nelegalitate de către vreo instanță judecătorească, singura de altfel îndrituită a stabili acest aspect.

În probațiune au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: hotărârea nr. 5/03.07.2008 (f.5), sentința nr. 2938/2013 (f.6-10), notificare (f.11), confirmare de primire (f.12, invitație (f.14), adresa nr. 7374/18.03.2014 (f.15), certificat de informare (f.16), tabel nominal (f.24-46), Decizia nr. 1309 din 09.08.2012 (f.71-81), Decizia nr. 2708/2014 (f.82-95).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Prin Decizia nr. 1309/09.08.2012 a Camerei de Conturi M. s-a reținut, printre altele, că în perioada ianuarie 2011-iunie 2012 reclamanta a efectuat cheltuieli nejustificate din fonduri alocate de la bugetul local, prin achitarea fără temei legal a unor sume persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, fiind estimat un prejudiciu de 10.170 lei pentru indemnizație de hrană și 15.092 lei- sume de reprezentare pentru asigurarea unei ținute decente (pct. 10 constatări). Prin urmare, s-au dispus suspendarea plății unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă - indemnizația de hrană, sume pentru asigurarea unei ținute decente, precum și stabilirea și recuperarea prejudiciului creat bugetului local.

Decizia în cauză a făcut obiectul controlului în contencios administrativ, acțiunea de anulare a acesteia inițiată de reclamantă fiind irevocabil respinsă prin Decizia nr. 2708/07.05.2014 a Curții de Apel Tg. M., pronunțată în dosarul nr._ .

Astfel, s-a reținut cu putere de lucru judecat nelegalitatea acordării către pârât a sumelor cu titlu de normă de hrană și indemnizație pentru asigurarea ținutei, fiind analizate inclusiv argumentele invocate de pârât în întâmpinarea depusă în prezentul dosar, argumente de altfel prezentate de reclamantă cu prilejul atacării în contencios administrativ a deciziei Camerei de Conturi.

Cu privire la puterea de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în Decizia Secției a II a civilă nr. 4160/2011 că „existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată cu putere de lucru judecat când se invocă obligativitatea sa fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză. Este adevărat că, în general, partea din hotărâre care interesează lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta cuprinde soluția și dispozitivul se execută, însă, în anumite situații, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele, atunci când sunt avute în vedere acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. Doctrina și practica judiciară au statuat că acest tip de considerente reprezintă considerente decisive, adică acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta. Cu alte cuvinte, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele unei hotărâri judecătorești care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta”.

Mai mult, potrivit art. 435 alin. 2 C. pr. civ., hotărârea este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face în condițiile legii dovada contrară, astfel încât instanța reține că Sentința nr. 2938/10.07.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul M., irevocabilă prin Decizia nr. 2708/07.05.2014 a Curții de Apel Tg. M., este opozabilă pârâtului din prezenta cauză.

Referitor la faptul că pârâtul se prevalează de dispozițiile Legii nr. 84/2012, instanța reține că aceasta a intrat în vigoare la 18.06.2012 (în contextul în care Decizia Camerei de Conturi a fost emisă ulterior, la 09.08.2012), iar prin această lege s-a aprobat exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetartrebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.Astfel, legea se aplică doar în ipoteza existenței unor decizii de impunere emise de angajatori (ceea ce nu este cazul) și prin raportare la niște obligații de plată ce se înregistrau la data intrării în vigoare a acestei legi, nu și la orice alte constatări ulterioare ale Curții de Conturi.

În privința aserțiunilor din întâmpinare privind sporul de dispozitiv, acestea nu au legătură cu obiectul cauzei, pârâtul fiind chemat să restituie doar sumele acordate pentru asigurarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente de lucru.

Pe de altă parte, deși legalitatea măsurilor dispuse de Camera de Conturi este mai presus de orice discuție, prezenta acțiune apărând ca întemeiată la momentul formulării acesteia, instanța constată că ulterior, la data de 20.10.2014, a intrat în vigoare Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit art. 1 lit. a) din actul normativ menționat, acesta “se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităților administrativ-teritoriale județene și locale, cu modificările și completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit art. 2 alin. (1), s-a aprobat exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii.

Se constată în cauză deplina aplicabilitate a actului normativ citat, cele două categorii de sume de care pârâtul a beneficiat și a căror restituire se solicită prin prezenta acțiune fiind venituri salariale, astfel cum însuși Tribunalul M. a reținut în considerentele Sentinței nr. 2938/10.07.2013 pronunțată în dosarul nr._ („Drepturile salariale au fost prevăzute la momentul în care era în vigoare Legea nr. 330/2009”- fila 4 a sentinței), pârâtul regăsindu-se în categoria personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza Legii nr. 330/2009, iar obligația de restituire derivând din Decizia nr. 1309/09.08.2012 a Camerei de Conturi M., astfel încât toate condițiile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 124/2010 sunt îndeplinite.

În consecință, instanța constată că, deși obligația sa de restituire a sumelor pretinse prin acțiunea introductivă derivă printr-un act administrativ legal, iar potrivit art. 1314 NCC cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire, totuși pârâtul este beneficiarul unei măsuri de amnistie fiscală reglementată de Legea nr. 124/2014, context în care strict prin raportare la acest act normativ acțiunea va fi respinsă.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate de pârât potrivit la art. 453 C. pr. civ., instanța va respinge ca neîntemeiată cererea tocmai pentru că reclamantei nu i se poate reține vreo culpă procesuală, singurul considerent al admiterii acțiunii fiind . sesizării instanței, a actului normativ de amnistie fiscală anterior menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge cererea formulată de reclamanta ., C._, cu sediul procesual ales la Primăria comunei S. de M., ., jud. M., în contradictoriu cu pârâtul B. I. R., CNP_, domiciliat în S. de M., nr. 484 B, jud. M., având ca obiect pretenții.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata sumei de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cererea de apel depunându-se la Judecătoria Tg-M..

Pronunțată în condițiile art. 396 alin. (2), astăzi, 11.02.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

C. D. N. S.

Red. C.D

Tehnored. N.S.

24.02.2015

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 459/2015....		Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... →

Pretenţii. Sentința nr. 548/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 548/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ