Pretenţii. Decizia nr. 78/2015. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2015 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 78/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 78/2015
Ședința publică din 07 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G.
Judecător L. P. P.
Judecător G. B. P.
Grefier R. D.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de recurentul O. V. împotriva deciziei civile nr. 422/2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata P. A..
Obiectul cauzei pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în instanță avocat B. Armand cu împuternicire avocațială la dosar pentru contestatorul O. V. și avocat G. I. cu împuternicire avocațială la dosar pentru intimata P. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a atașat dosarul nr._ în care s-a pronunțat decizia contestată.
De asemenea se constată că recurentul contestator a depus la dosar chitanța privind plata taxei judiciare de timbru de 10 lei.
Mandatarii părților arată că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat împrejurare față de care instanța acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat B. Armand – mandatarul contestatorului solicită admiterea contestației, anularea deciziei atacate și pe cale de consecință reluarea judecării recursului în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În susținerea contestației arată că procedura de citare pentru ziua când s-a judecat recursul nu a fost legal îndeplinită. Susține că recurentul nu a primit citația prin care a fost înștiințat de data procesului și de obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru.
Avocat G. I. – mandatarul intimatei P. A., solicită respingerea contestației în anulare formulată și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală.
Susține că pentru termenul de judecată la care s-a judecat recursul ambele părți au fost citate procedura de citare fiind realizată prin afișare. Nu se poate reține lipsa de procedură.
Solicită obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat conform chitanței depusă la dosar
TRIBUNALUL
Asupra contestației în anulare formulată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 28 mai 2013 sub dosar nr._ al Judecătoriei Aiud, reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâtul O. V. a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul la plata contravalorii folosului de tras reprezentând chiria pe care ar fi putut-o încasa pentru imobil începând cu data de 01.11.2012 și până la predarea imobilului de către pârât și de asemenea plata contravalorii utilităților achitate de către reclamantă pentru apartamentul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 588/2014, Judecătoria Aiud a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâtul O. V..
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4376,37 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru lunile februarie 2013 – martie 2014.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei lunar suma de 338,9 lei până la eliberarea efectivă a imobilului.
A obligat pârâtul la plata contravalorii utilităților achitate de reclamantă în cuantum de 245,53 lei.
A respins restul pretențiilor.
A obligat reclamanta să achite în contul doamnei expert P. A. F. suma de 230 lei, diferență onorariu expert.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor judiciare în cuantum de 1704,65 lei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Din extrasul CF depus la dosar rezultă că proprietarii imobilului înscris în CF nr. 5589 Aiud sub nr. top 441/I/X II sunt numiții T. E. și T. S., în favoarea reclamantei P. A. fiind înscris un drept de uzufruct viager.
Față de aceste mențiuni, instanța a constatat că reclamanta are un drept de uzufruct asupra imobilului menționat. Corespunzător atributelor de posesie și folosință din conținutul dreptului său, uzufructuarul are dreptul exclusiv de a obține posesia bunului, de a o exercita pașnic și nestingherit și dreptul de a folosi exclusiv bunul și de a-i culege fructele în deplină proprietate în conformitate cu prevederile art. 709 și urm Cod civil.
De asemenea, instanța a constatat că imobilul este în prezent folosit în mod exclusiv de către pârâtul O. V., acesta neachitând niciun fel de sumă de bani reclamantei. Acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar a fost disjunsă din dosarul nr._ având ca obiect evacuare.
În susținerile sale pârâtul a afirmat că reclamanta i-a permis să locuiască în imobil; din răspunsul la interogatoriu reiese că acesta refuză să părăsească imobilul motivat de o . investiții făcute; martorul G. V. (fila 29) afirmă că reclamanta i-ar fi spus după decesul fiicei sale, fosta soție a pârâtului, că-i va permite acestuia să locuiască în imobil pe toată durata vieții. Celălalt martor încuviințat pârâtului, numita C. I. (fila 68) a arătat că din câte știe, precum și din auzite, reclamanta se înțelegea bine cu pârâtul și nu are cunoștință de vreo acțiune de evacuare promovată de aceasta.
Raportat la cele reținute mai sus instanța a constatat că dreptul de folosință asupra imobilului aparține reclamantei, că pârâtul nu are un titlu locativ care să-i permită folosința gratuită a imobilului respectiv dar cu toate acestea folosește acest imobil creând prin aceasta un prejudiciu evident în patrimoniul reclamantei aceasta fiind lipsită de folosința bunului său și de posibilitatea de a-i culege fructele.
Instanța a constatat prin urmare că, în ce privește primul petit, acțiunea reclamantei este întemeiată, însă doar în parte, și aceasta motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că anterior promovării acțiunii în evacuare care formează obiectul dosarului_ aflat pe rolul Judecătoriei Aiud, respectiv datei de 29 ianuarie 2013, i s-ar fi pus în vedere pârâtului să părăsească imobilul. Prin urmare instanța a considerat că anterior acestui moment, reclamanta a permis pârâtului folosința gratuită a imobilului
Instanța a constatat că pârâtul nu are și nici nu a avut un titlu valabil care să-i permită să folosească imobilul și nu a justificat prin urmare un drept locativ propriu, fiind doar tolerat, iar prin refuzul său de a părăsi acest imobil, în mod cert a creat reclamantei un prejudiciu.
În consecință instanța l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a folosului de tras, respectiv contravaloarea chiriei lunare pentru lunile februarie 2013 – martie 2014 și apoi lunar suma de 338,9 lei reprezentând chirie (cuantumul acesteia fiind determinat prin raportul de expertiză efectuat în cauză) până la eliberarea efectivă a imobilului.
Cu privire la cel de al doilea petit, văzând și dispozițiile art. 1345 și urm. Cod civil, având în vedere că în perioada pentru care au fost emise și achitate facturile depuse la dosar pârâtul folosea imobilul respectiv, sumele înscrise pe facturi fiind datorate folosinței imobilului de către acesta, văzând că pârâtul nu a dovedit în niciun fel că ar fi achitat reclamantei anterior această sumă și nici nu a dovedit că sumele ar fi fost achitate de reclamantă pentru a-i face o liberalitate a admis și al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 245,53 lei reprezentând contravaloarea utilităților achitate de reclamantă conform facturilor și chitanțelor atașate la dosar.
Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada achitării integrale a onorariului de expert, instanța a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 530 lei reprezentând diferență onorariu expert.
În baza art. 274 alin 1 Cod procedură civilă, având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții, instanța l-a obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1704,65 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și respingerea cererii intimatei; cu cheltuieli de judecată.
În expunerea de motive a arătat următoarele:
În fapt, prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, se solicită obligarea sa la plata folosului de tras reprezentând chirie pentru apartamentul în care locuiește și contravaloarea unor facturi vechi de plată a apei și a contravalorii ridicării gunoiului.
Acțiunea de față, a fost disjunsă ca sancțiune a nerespectării termenului până la care trebuia depusă, din dosarul nr._ al Judecătoriei Aiud, care la timpul de față este pe rolul acestei instanțe cu termen de judecată la data de 23.09.2014 și care are ca și obiect evacuarea sa, dar și judecarea cererii sale reconvenționale care vizează instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție până la despăgubirea sa pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut cu bunul în cauză, adică apartamentul în care locuiește și pentru care i se pretinde să plătească chirie.
La termenul de judecată din data de 19 iunie 2013 a solicitat suspendarea cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului nr._ al Judecătoriei Aiud, cu motivarea că în situația în care se admite instituirea unui drept de retenție în favoarea sa pentru imobilul asupra căruia poartă obiectul litigiului, această dispoziție exclude posibilitatea obligării sale la plata unei chirii pentru bunul respectiv.
Această rațiune nu a fost împărtășită de instanța de fond, care a continuat raționamentul greșit și care finalmente s-a concretizat în sentința atacată, sentință pe care o consideră netemeinică și nelegală.
Astfel, în doctrină, dreptul de retenție a fost definit ca fiind acel drept real care conferă creditorului, în același timp debitor al obligației de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui, în legătură cu lucrul respectiv. De asemenea, s-a arătat că de obicei creanța retentorului constă în sumele cheltuite cu păstrarea, întreținerea ori cu îmbunătățirile aduse lucrului.
Conform textului legal, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat (art. 2495 alin.(l) Cod civil).Este vorba despre un ius în re aliena, adică un drept exercitat asupra unui bun aparținând altei persoane, și în consecință, dreptul de retenție se stinge dacă retentorul va deveni proprietarul bunului.
Dreptul de retenție ia naștere prin efectul legii, odată sau, de regulă, ulterior nașterii raportului juridic principal, creditorul retentor exercitând-o chiar și în lipsa oricăror prevederi convenționale. În prezent, dreptul de retenție rezultă din lege, astfel, dacă condițiile sunt îndeplinite, instanța este obligată să recunoască acest drept (care operează ope legis), fiindcă nu se află în prezența unor favoruri judiciare supuse aprecierii judecătorului. Principalul efect al dreptului de retenție este facultatea creditorul de a refuza justificat restituirea bunului reținut, până momentul în care datoria nu este plătită în mod integral.
În considerația celor mai sus expuse, se află în prezenta unei situații disjunctive a două instituții juridice, două ipostaze, care se exclud ca opuse sau contradictorii, ceea ce în situația de față vizează dreptul de folosința al intimatei uzufructuare și dreptul său a reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea lui până când intimata, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina ei, în legătură cu lucrul respectiv.
Instanța de fond, leagă noțiuni care se exclud ca alternative, atunci când spune ca acțiunea reclamantei este întemeiată doar în parte (a susținut că este neîntemeiată) și aceasta motivat pe faptul că anterior promovării acțiunii în evacuare care formează obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Judecătoriei Aiud, nu i s-a pus în vedere să părăsească imobilul. Prin urmare instanța de fond a considerat că anterior acestui moment intimata a permis folosința gratuită a acestui imobil, acest aspect fiind corect reținut.
Greșeala majoră a instanței de fond constă în aceea că nu duce raționamentul până la capăt și nu observă că în momentul în care s-a tins să fie imposedat de imobil prin acțiunea în evacuare promovată împotriva sa, s-a opus celor care revendică bunul dreptul său de retenție.
Față de cele ce preced, a solicitat admiterea apelului ca întemeiat.
În drept a invocat dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.
Intimata, a formulat întâmpinare (filele 12-13) prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală; cu cheltuieli de judecată.
Referitor la calea de atac din prezenta cauză, a apreciat că aceasta este recursul și nu apelul în condițiile în care pricinii îi sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă 1865 dat fiind faptul că această acțiune formulată de reclamantă a fost disjunsă din dos nr._ introdus pe rolul Judecătoriei Aiud, anterior intrării în vigoare a NCPC calea de atac fiind stabilită prin prevederile art. 2821 Cod procedură civilă 1865, dat fiind faptul că valoarea litigiului este sub 100.000 lei. Față de această împrejurare a solicitat să se dispună sub aspectul stabilirii căii de atac.
Pe fond a solicitat respingerea căii de atac și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
A apreciat că instanța de fond în mod legal a stabilit în urma efectuării unei expertize tehnice de specialitate cuantumul folosului de tras reprezentând contravaloarea lipsirii de folosință a imobilului asupra căruia reclamanta are un drept de uzufruct viager drept real dezmembrământ al dreptului de proprietate această contravaloare fiind reprezentată de valoarea estimată a chiriei pe care ar putea să o încaseze și care a solicitat a fi stabilită în sarcina pârâtului O. V. care folosește imobilul în litigiu fără a avea vreun drept asupra imobilului.
Prin apelul formulat apelantul deși tinde la acest lucru nu poate din punct de vedere legal să înlăture dreptul său real de se bucura de folosințe imobilului în litigiu și a încerca opunerea față de dreptul său real de uzufruct viager un prezumtiv drept de creanță încă nedeterminat și nedovedit ce face obiectul acțiunii reconvenționale formulate în dosarul nr._ având ca obiect principal evacuarea pârâtului apelant O. V..
Faptul că acțiunea în pretenții care face obiectul prezentului apel a fost disjunsă din dosarul nr._ reprezintă efectul direct al opoziției formulate de către actualul apelant O. V. respectiv solicitarea directă a acestuia ca acea completare de acțiune formulată de reclamantă în cadrul dosarului_ să se disjungă și să se judece separat nu reprezintă în nici un caz culpa mea ci a părții litigante și a se invoca la acest moment aspecte legate de modalitatea de disjungere reprezintă o apărare ce nu poate fi luată în considerare ca de altfel nici solicitarea de suspendare a acțiunii în pretenții clamată de apelant în cadrul apelului formulat, în condițiile în care acesta exercită folosința, respectiv locuiește fără nici un temei legal în imobilul în litigiu. Dreptul de retenție invocat de apelant nu are nici o legătură cu obligația acestuia de plată a contravalorii chiriei stabilite de instanța de fond în sarcina apelantului O. V. din prezentul dosar acest drept de retenție putând fi eventual invocat în cadrul dosarului_ sau eventual în cadrul executării silite.
Reclamanta nu a înțeles să îi permit apelantului O. V. folosirea gratuită a imobilului asupra căruia are dreptul de uzufruct viager, în condițiile în care acesta nu numai că a refuzat eliberarea imobilului dar mai mult decât atât a pretins sume de bani pentru unele investiții pe care susține că le-a făcut la imobil prin acțiunea reconvențională formulată în dosarul_, împrejurare care a determinat-o să formuleze solicitarea de obligare a acestuia la folos de tras, contravaloarea chiriei determinate de folosința imobilului, ce face obiectul prezentului apel.
Prin decizia civilă nr. 422/2014 Tribunalul A. a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâtul O. V. împotriva sentinței civile nr. 588/2014 pronunțată de Judecătoria Aiud.
A fost obligat recurentul să plătească intimatei P. A. suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a reținut că instanța a stabilit în sarcina recurentului o taxa judiciară de timbru de 245 lei și timbru judiciar de 5 lei.
Măsura luată și cuantumul taxelor datorate au fost aduse la cunoștința recurentului odată cu citația dar, deși legal citat, acesta nu s-a conformat dispoziției instanței.
Recurentul avea posibilitatea să-și îndeplinească această obligație până la primul termen de judecată când a fost legal citat.
Potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materie, taxele de timbru se plătesc anticipat conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, iar neîndeplinirea acestei obligații până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.
În cauză, pârâtul recurent nu s-a conformat dispozițiilor legale, astfel încât recursul a fost anulat ca netimbrat.
Față de faptul ca pârâtul recurent nu a satisfăcut obligația de timbrare a recursului, analiza motivelor de recurs a fost de prisos a fi făcută.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul O. V., solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate și pe cale de consecință reluarea judecării recursului în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În expunerea de motive a arătat că prin decizia civilă atacată instanța a anulat recursul întrucât recurentul nu a achitat taxa judiciară de timbru și nu a depus timbru judiciar.
Procedura de citare a părții pentru ziua când s-a judecat procesul nu a fost legal îndeplinită.
Astfel, recurentul nu a primit citația prin care să fie înștiințat de data procesului și prin care să i se pună în vedere să achite taxa de timbru.
În drept s-a invocat disp. art. 317 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia atacată în raport de motivele expuse în contestația în anulare, Tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 317 al. 1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale.
Conform procesului verbal de îndeplinire a procedurii de citare existent la fila 11 din dosarul instanței de recurs, recurentul contestator a fost citat la adresa indicată în cererea de recurs cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 124 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei.
În aceste condiții, reținând că partea a fost legal citată pentru ziua când s-a judecat cauza, Tribunalul constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 317 al. 1 pct.1 Cod procedură civilă, astfel că prezenta contestație în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
În baza art. 274, Cod procedură civilă contestatorul va fi obligat la plata în favoarea intimatei a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat ales, justificat cu chitanța depusă la fila 15 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de recurentul O. V. împotriva deciziei civile nr. 422/2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
Obligă contestatorul să plătească intimatei P. A. suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07 Aprilie 2015
Președinte, D. G. | Judecător, L. P. P. | Judecător, G. B. P. |
Grefier, R. D. |
Re.d G.D
Tehnored.R.D. 8 mai 2015
Judecători recurs G. D, D. E, I. S.
Judecător fond: V. M.
| ← Acţiune posesorie. Decizia nr. 49/2015. Tribunalul ALBA | Grăniţuire. Decizia nr. 108/2015. Tribunalul ALBA → |
|---|
