Pretenţii. Sentința nr. 1049/2015. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1049/2015 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 10-06-2015 în dosarul nr. 1049/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1049/2015
Ședința publică de la 10.06.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. P. P.
Grefier D. M. A.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulate de reclamantul I. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul asistat de av I. R., consilier juridic C. C. cu delegație pentru pârât și martorul propus de reclamant O. M. F..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că:
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare inițială a pronunțării din data de 13.05.2015 cât și cele ulterioare din 27.05.2015 și respectiv 3.06.2015 care fac parte integrantă din prezenta decizie.
TRIBUNALUL
Asupra acțiunii civile de față
Prin acțiunea civilă formulată de reclamantul I. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE s-a solicitat:
-obligarea pârâtului să-i plătească suma de 8 835 lei daune materiale și suma de 600 000 lei daune morale;
Cu cheltuieli de judecată.
În expunerea de motive arată că reclamantul a fost cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în dosar penal nr. 72/P/2008 DNA A. I..
Prin Ordonanța din 14.01.2009 dată în acest dosar s-a dispus luarea măsurilor obligatorii în ceea ce privește pe reclamant, respectiv instituirea sechestrului asigurător până la concurența sumei de 8 milioane de euro asupra imobilului proprietatea reclamantului, sechestru notat în cartea funciară.
De asemenea, s-a dispus sechestru asupra autoturismului proprietatea reclamantului.
Prin decizia nr. 6/4.02.2010 a Directorului DGPP A. s-a dispus suspendarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, începând cu 5.02.2010, măsură menținută până la 30.03.2010, după care prin Decizia nr. 52/15.03.2011 s-a redispus suspendarea raporturilor de serviciu datorată începerii urmăririi penale și a trimiterii în judecată a reclamantului.
Reclamantul a fost achitat prin sentința penală nr. 324/17.06.2013 a Judecătoriei A. I., menținută prin Decizia penală nr. 1195/28.11.2013 a Curții de Apel A. I..
Prin Decizia nr. 4147/9.12.2013 a DGRPP B. s-a dispus încetarea efectelor Deciziei nr. 52/15.03.2011 începând cu 9.12.2013.
Pe durata efectuării urmăririi penale și apoi a judecății cauzei reclamantul a efectuat cheltuieli judiciare în sumă totală de 8 830 lei reprezentând onorariu avocat în fața instanței de fond și recurs, sumă ce este justificată prin contractele de asistență juridică depuse atașat cererii de chemare în judecată și chitanțe de plată a sumelor convenite.
În perioada 14.04.2008, data primei declarații a reclamantului la DNA – 28.11.2013 data pronunțării deciziei penale nr. 1195/2013, reclamantul susține că a suferit un prejudiciu moral estimat la suma de 600 000 lei.
În perioada 5.02.2010 – 23.02.2010 și apoi 15.03.2011 – 9.12.2013, când reclamantului i-au fost suspendate de drept raporturile de serviciu, acesta arată că nu a putut să desfășoare nicio activitate în sectorul public și privat, întrucât opera interdicția prev. de art 96 din L.161/2003. Reclamantul arată că a solicitat lămuriri de la autoritățile publice competente în această materie dar atât ANI cât și ANFP i-au comunicat că nu poate desfășura activități în sectorul privat.
În această perioadă reclamantul a fost nevoit să trăiască din ajutorul bănesc acordat de Sindicatul Liber Finanțe A., dar sumele împrumutate erau insuficiente atât față de obligațiile personale pe care reclamantul le avea cât și pentru a se deplasa la fiul său în Canada sau la fiica sa în Timișoara. Lipsa contactului direct cu familia i-a creat reclamantului suferințe psihice greu de cuantificat.
De asemenea, pe perioada suspendării raporturilor de serviciu reclamantului i-au fost cauzate suferințe psihice prin îngrădirea dreptului de a munci, fiindu-i adusă o gravă atingere onoarei și reputației de care s-a bucurat timp de 40 de ani.
Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu moral și material prin îngrădirea executării dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate, mai ales că a avut ofertă pentru vânzarea acestor bunuri și a fost nevoit să le refuze pentru că asupra bunurilor opera sechestrul și nu puteau fi înstrăinate.
În prezent prețul acestor imobile a scăzut, reclamantul suferind și un prejudiciu material din acest punct de vedere.
Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu psihic și prin mediatizarea excesivă a cazului său, atât în presa scrisă cât și în cea audiovizuală din județ și la nivel național, ceea ce a adus o gravă atingere onoarei și reputației sale.
Reclamantul a apreciat că în cauză este antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului R. pentru faptele ilicite ale autorității judecătorești reprezentate de Ministerul Public.
În acest sens a invocat prevederile art 1 art 5, art. 151 și art. 52 din Constituția României, texte de lege care consacră principiul separației puterilor în stat, obligativitatea respectării Constituției, organizarea instanțelor judecătorești și a Ministerului Public din care rezultă că Ministerul Public face parte din Autoritatea Judecătorească, una din cele trei puteri, ca modalitate de organizare a Statului R..
Potrivit art 52 alin 3 din Constituția României, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspunderea fiind stabilită în condițiile legii și fără a înlătura răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.
Potrivit art 25 din D.31/1954, în vigoare la data înregistrării dosarului 72/P/2008 S. este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, iar potrivit art 35 din același act normativ, S. răspunde pentru faptele ilicite săvârșite de organele sale dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției sale. În prezenta cauză S., are calitatea de comitent și răspunde pentru faptele prepușilor săi, respectiv Ministerul Public prin DNA – Serviciul Teritorial A. I..
Ministerul Public a acționat în numele Statului R., potrivit atribuțiilor care-i sunt conferite prin Constituție, precum și prin legile speciale ce reglementează activitatea Ministerului Public.
Fapta ilicită a Ministerului Public constă în trimiterea în judecată a reclamantului prin rechizitoriul întocmit în dosar 72/P/2008, ulterior instanțele de judecată constatând că fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reținută în sarcina reclamantului, nu există.
Fapta ilicită a Ministerului Public a fost săvârșită sub forma neglijenței sau imprudenței, iar în condițiile art 999 și 1000 alin 3 cod civil (1864) în prezenta cauză sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale:
Existența faptei ilicite care constă în trimiterea în judecată a reclamantului fără a exista fapta de abuz în serviciu contra persoanelor; existența unui prejudiciu care constă în prejudiciu material reprezentând cheltuielile judiciare și prejudiciul moral; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu în sensul că dacă reclamantul nu ar fi fost trimis în judecată, reclamantul nu ar fi suferit prejudiciul material și moral anterior expus prin prezenta cerere.
Reclamantul susține că în prezenta cauză nu sunt incidente disp. art 96 din L.303/2004 și ale art 504 Cod pr. penală (1968), ci ale disp. art 999 și art. 1000 alin 3 Cod civil (1864) și nu înțelege să se prevaleze în susținerea acțiunii de disp. art 504 Cod pr. penală.
Apreciază reclamantul că disp. art 504 Cod pr. penală și art. 96 din L.303/2004 au un caracter special și sunt incidente situațiilor expres reglementate de aceste texte în timp ce disp. art 999 și art 1000 alin 3 Cod civil au un caracter general și sunt aplicate tuturor cauzelor în care o persoană a suferit un prejudiciu din culpa altor persoane fizice sau juridice și are dreptul la repararea integrală a acestui prejudiciu.
Potrivit art 16 din Constituție cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. De asemenea, răspunderea Statului pentru daunele materiale este antrenată și în temeiul art 44 alin 1 și 2 din Constituția României care garantează dreptul la proprietate, iar în ceea ce-l privește pe reclamant, proprietarul sumelor de bani achitate cu titlu onorariu avocat în procesele penale, dreptul său de proprietate a fost încălcat prin trimiterea în judecată pentru comiterea unei fapte care nu exista .
Obligația pârâtului de a repara prejudiciul suferit de reclamant rezultă atât din art 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO prin care orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale, în cazul reclamantului dreptul la respectarea sumelor de bani deținute și cele obținute prin veniturile salariale precum și din art 6 paragraf 1 CEDO, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Reclamantul a mai arătat faptul că prin Codul de Procedură Penală atât în forma incidentă la data trimiterii sale în judecată cât și în forma actuală, nu există nicio reglementare privind suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpații trimiși în judecată, dar care au fost achitați de către instanță. S-a susținut că în lipsa acestor prevederi exprese numai o acțiune în repararea prejudiciului stabilit poate fi promovată de către persoana aflată în această situație.
De asemenea, reclamantul a arătat că, urmare a cercetării penale și trimiterii sale în judecată s-a îmbolnăvit de diabet, boală incurabilă a cărei apariție este determinată de stresul suferit.
Pârâtul, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului.
În principal s-a solicitat respingerea acțiunii ca tardiv formulată, având în vedere că hotărârea instanței de judecată pronunțată în dosar penal nr._ a rămas definitivă la data de 28.11.2013, iar prezenta acțiune a fost introdusă peste termenul legal prevăzut de art 541 alin. 2 din L. nr. 135/2010, respectiv peste termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
Pârâtul a mai solicitat respingerea acțiunii formulată de către reclamant și pentru următoarele considerente:
În mod greșit temeiul indicat de reclamant este art 504 alin 2 și 3 și art 506 din Vechiul cod de procedură penală întrucât potrivit art 104 din L.255/2013 temeiul legal de drept pe care ar fi trebuit să-l invoce este art 358 și urm. Cod pr. penală.
Acest text de lege reglementează expres situațiile în care o persoană poate să solicite repararea prejudiciului ca urmare a săvârșirii unei erori materiale sau ca urmare a unei privări nelegale de libertate. Reclamantul nu se găsește în niciuna din aceste situații și în concluzie nu se poate prevala de incidența acestui text de lege.
În cauză nu sunt întrunite nici cerințele art 998 și 999 Cod civil în ceea ce privește existența unei fapte ilicite și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cercetarea penală și trimiterea în judecată nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal și nu s-au încălcat normele de procedură penală.
În cauză nu se poate reține nici o eroare judiciară și nicio privare nelegală de libertate.
Reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție până în momentul pronunțării soluției în dosarul penal, astfel că nu se poate reține existența unei erori judiciare în ce-l privește pe reclamant, acesta nefiind nici condamnat și nici reținut sau arestat pe durata cercetării penale.
Pârâtul mai apreciază că prejudiciul solicitat de reclamant sub aspectul daunelor morale este nedovedit și nejustificat ca existență și ca valoare și a apreciat proba testimonială solicitată de reclamant ca fiind nerelevantă în soluționarea prezentei cauze.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea excepției tardivității introducerii acțiunii, întrucât nu se regăsește în situația prevederilor art 541 din L.135/2010 și nici nu a înțeles să invoce disp. art 504 și 506 din vechiul cod de procedură penală în promovarea acțiunii sale, așa cum pârâtul a susținut.
Analizând actele și lucrările depuse la dosarul cauzei se apreciază ca fondată prezenta acțiune numai în măsura și pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prin Încheierea de ședință din 11.03.2015 pronunțată de Tribunalul A., instanța a respins excepția tardivității introducerii acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, apreciind că prezenta acțiune este o răspundere civilă delictuală întemeiată pe normele generale ale dreptului civil, supusă termenul de prescripție general de 3 ani de la data pronunțării soluției de achitare a reclamantului, respectiv 28.11.2013.
De asemenea, instanța a reținut prin aceeași încheiere că acțiunea promovată de reclamant nu este întemeiată pe dispozițiile legale invocate de pârât, aspect ce rezultă atât din precizarea expresă a reclamantului în acțiunea introductivă cât și din reiterarea acestei susțineri prin răspunsul la întâmpinare formulat.
Pentru aceste motive prezenta cauză va fi analizată conform precizării în drept formulată de reclamant sub aspectul atragerii răspunderii civile delictuale întemeiată pe disp. art 999 și urm. Cod civil, incident la data cauzării prejudiciului.
Reclamantul a fost cercetat în dosar penal nr. 72/P/2008 al DNA – Serviciul Teritorial A. I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art 13 ind. 2 din L:78/2000, raportat la art 248 și art. 248 ind. 1 Cod penal.
Reclamantul a dat declarații în fața procurorului la data de 14.04.2008; 19.09.2008 .
Prin Procesul verbal din 19.09.2008 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, ulterior fiind întocmit rechizitoriul și acesta trimis în judecată.
În dosarul penal 72/P/2008 s-a dispus la 14.01.2009 luarea măsurilor asigurătorii prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile și autoturismului proprietatea reclamantului, măsuri ce au și fost puse în aplicare.
Ca urmare a începerii urmăririi penale și ulterior a trimiterii în judecată a reclamantului, acestuia i s-au suspendat raporturile de serviciu, prin Decizia nr. 26/4.02.2010 și ulterior prin Decizia nr. 52/15.03.2011.
Prin sentința penală nr. 324/17.06.2013 a Judecătoriei A. I., menținută prin Decizia penală nr. 1195/28.11.2013 a Curții de Apel A. I., reclamantul a fost achitat de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în esență stabilindu-se că fapta nu există.
Pe întreaga perioadă de derulare a cercetării și urmăririi penale cu certitudine reclamantul a suferit prejudicii de ordin material și moral .
Pentru repararea prejudiciului suferit trebuie însă să fie îndeplinite cerințele art 999 Cod civil, respectiv trebuie să se facă dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului statului – Ministerul Public – existența acestei fapte și prejudiciul suferit de către reclamant.
Nu se poate reține însă că prin cercetarea penală a reclamantului și ulterior trimiterea sa în judecată, Ministerul Public, în calitate de prepus al Statului R., a săvârșit o faptă ilicită, sau că prin modalitatea de cercetare a cauzei în care era implicat reclamantul s-au săvârșit abuzuri sau neglijențe care au condus la trimiterea în judecată a reclamantului și derularea unui proces penal pe o perioadă destul de mare, respectiv între 2008 și 2013.
Cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală, nefiind sesizate sau invocate încălcări ale acestor norme sau un abuz în serviciu contra intereselor reclamantului.
Reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, prezumție convertită în certitudine prin pronunțarea unei hotărâri de achitare de către instanța de judecată.
Fără a se contesta atingerea unui drept subiectiv al reclamantului, fapta cauzatoare de prejudiciu nu are însă un caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru că cercetarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a reclamantului s-au realizat în îndeplinirea unor prevederi legale, aceste fapte nu sunt imputabile celor care au derulat cercetarea penală și nu se poate reține că în speță o direcție din cadrul Ministerului Public a acționat cu vinovăție în efectuarea acestor operațiuni.
Măsurile intreprinse de Serviciul Teritorial A. I. DNA din cadrul Ministerului Public se circumscriu cadrului legal stabilit prin Codul Penal și Codul de Procedură Penală atât în ceea ce privește aspectul urmăririi penale și a trimiterii în judecată, cât și în ceea ce privește luarea măsurilor asigurătorii pentru repararea prejudiciului ce ar fi rezultat prin săvârșirea infracțiunii de către reclamant.
Din probele administrare în dosarul cauzei, respectiv copii ale actelor efectuate în dosarul penal inclusiv rechizitoriul, cât și declarațiile martorilor audiați nu se poate reține nicio faptă ilicită în sarcina organului de urmărire penală care să conducă la premisa îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru răspunderea civilă delictuală, respectiv ca fapta să fi fost săvârșită din culpă sau cu vinovăție.
Împrejurarea că în final reclamantul a fost achitat nu este de natură să conducă la concluzia că trimiterea sa în judecată a fost efectuată cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăție sau din culpă și că această faptă are un caracter ilicit sau că poate fi imputată într-un fel sau altul autorului ei.
Prin urmare se apreciază că în prezenta cauză nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței unei fapte ilicite a prepusului Statului R. în ceea ce privește cercetarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a reclamantului.
Nici sub aspectul prejudiciului pretențiile reclamantului nu sunt dovedite în sensul că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert, lichid și exigibil ce să rezulte din aplicarea măsurilor asigurătorii asupra averii reclamantului, starea sa de boală sau lipsa legăturilor cu familia pe această perioadă.
Din lecturarea articolelor de presă depuse în dosarul cauzei nu rezultă că se poate reține în sarcina prepușilor Statului R. săvârșirea vreunei fapte cu vinovăție . Din cuprinsul acestor articole nu rezultă că P. ar fi comunicat presei date eronate, denigratoare la adresa reclamantului, articolele fiind de fapt doar informative cu o prezentare clară și concisă a unei stări de fapt, a unei etape în care se afla dosarul penal care viza mai mulți inculpați alături de reclamant și fără nicio referire denigratoare sau echivocă la adresa reclamantului.
Sub aceste aspecte acțiunea reclamantului este nefondată.
Instanța apreciază că cererea reclamantului îndreptată direct împotriva Statului R. și întemeiată pe dispozițiile art. 999 Cod civil este întemeiată parțial în măsura și pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit art 41 din Constituția României dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
În aplicarea acestui principiu constituțional prin L. nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici rep. s-au prevăzut măsuri de protecție a funcționarilor publici împotriva abuzurilor în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, art 41 stipulând expres protecția legii pentru funcționarii publici.
Cu toate acestea în cuprinsul L. 188/1999 există inardventențe care conduc la aplicarea unor măsuri de suspendare a raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici cercetați penal sau trimiși în judecată fără ca însă corelativ să fie luate măsuri de protecție a acestora până la dovedirea vinovăției lor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de corupție sau abuz în serviciu.
Astfel, potrivit art 94 lit. m din lege suspendarea raporturilor de serviciu se dispune în cazul trimiterii în judecată pentru infracțiuni prevăzute de art 54 lit. h. (în esență infracțiuni de corupție și abuz în serviciu).
Potrivit art 54 din lege poate ocupa o funcție publică persoana care întrunește cerințele acestui text de lege, care la litera h prevede „nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni ………” ( corupție abuz în serviciu) .
Rezultă că, în temeiul art 54 o persoană ce nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, în speță de corupție, poate ocupa o funcție publică, iar în temeiul art 94 lit. m din aceeași lege, acesteia i se suspendă raporturile de serviciu dacă a fost trimisă în judecată pentru astfel de infracțiuni, ceea ce ar însemna că persoana trimisă în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție dar necondamnată definitiv poate ocupa o funcție publică pentru ca ulterior ocupării acestei funcții să-i fie suspendate raporturile de serviciu pentru că a fost trimisă în judecată.
Mai mult decât atât prin L. 188/1999 legiuitorul nu prevede măsuri concrete de protecție a funcționarilor publici împotriva cărora a început urmărirea penală și până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare definitivă pentru săvârșirea unor infracțiuni sau abuz/neglijență în serviciu, încălcând în principal principiul constituțional prevăzut de art 41 privind dreptul la muncă ce nu poate fi îngrădit.
În cazul de față, după suspendarea raporturilor sale de serviciu, reclamantul pentru asigurarea unor condiții decente de viață a făcut demersuri pentru a ocupa o altă funcție conform pregătirii sale profesionale și capacității sale de muncă.
Întrucât reclamantul știa că este nevinovat și avea încredere în justiție în sensul că nevinovăția sa va fi dovedită, dar și având în vedere pregătirea sa profesională și vârsta care nu-i permiteau să desfășoare alte activități decât cele de jurist consult, acesta s-a adresat Agenției Naționale de Integritate și Agenției Naționale Funcționarilor Publici. Din răspunsul dat de cele două instituții (filele 104 – 107) rezultă că reclamantul nu poate desfășura o activitate de jurist consult nici în sectorul public și nici în cel privat. În ceea ce privește sectorul privat s-ar fi constatat o incompatibilitate a reclamantului de a avea raporturi de muncă cu agenți privați supuși controlului din punct de vedere fiscal anterior, dar și după ce reclamantul ar fi revenit pe funcția pe care a ocupat-o. În concluzie reclamantul nu mai putea să presteze o activitate care să-i permită un nivel de trai decent, nici în sectorul public pentru aceleași motive reținute în decizia de suspendare a raporturilor de muncă și nici în sectorul privat, întrucât s-ar fi aflat în incompatibilitate.
Reclamantul ar fi putut să lucreze în sectorul privat în alt domeniu de activitate care nu au legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fișei postului, fără ca în concret și punctual cele două instituții ale statului să precizeze care ar fi aceste sectoare raportat la calificarea pe care reclamantul o avea.
În perioada suspendării raporturilor de serviciu s-a făcut dovada certă că reclamantul a apelat pentru ajutoare și împrumuturi de la Sindicatul Liber Finanțe A. al salariaților din cadrul DGFP A., sume pe care le-a și obținut și ulterior le-a și rambursat.
Împrejurarea că reclamantul a traversat o perioadă îndelungată de timp în care i-a fost îngrădit un drept constituțional, dreptul de a munci, determină existența unui prejudiciu atât de ordin material la momentul respectiv cât și de ordin moral. Prejudiciul moral suferit de reclamant rezultă din disconfortul acestuia de a solicita împrumuturi și ajutoare bănești de la colegii de muncă, atâta vreme cât acesta era apt de muncă, dorea să muncească, dar pentru a-și respecta statutul de funcționar public și pentru a respecta legislația în vigoare nu putea să-și exercite un drept fundamental.
Acest prejudiciu a fost cauzat prin fapta culpabilă a Statului R. care, prin legislația incompletă și uneori contradictorie a favorizat încălcarea dreptului constituțional al reclamantului de a desfășura o muncă plătită în perioada în care i-au fost suspendate raporturile de serviciu, dar fără a fi condamnat definitiv pentru o infracțiune de corupție.
S. nu și-a respectat obligația asumată prin art 41 din L.188/1999 privind protecția funcționarilor publici, mai mult decât atât prin același act normativ a creat o ambiguitate în ceea ce privește condițiile de suspendare a raporturilor de serviciu și condițiile de ocupare a unei funcții publice, la fel cum prin L. 161/2003 a stipulat incompatibilități care corelate cu L.188/1999 să conducă la concluzia că un funcționar public nu poate să desfășoare o activitate salarială conform pregătirii sale în domeniul public și privat pe parcursul derulării procesului penal, fără ca însă acestui funcționar public să-i fie asigurate condițiile de subzistență pentru această perioadă.
Prejudiciul suferit de reclamant pentru această perioadă și din aceste motive nu se poate raporta la salariul pe care reclamantul l-ar fi obținut ca și funcționar public, salariu ulterior plătit după achitarea sa de către instanța de judecată, ci se poate cuantifica la un venit pe care reclamantul l-ar fi realizat din muncă, de natură să-i asigure subzistența pe toată perioada derulării cauzei penale care a determinat suspendarea raporturilor sale de serviciu.
Instanța apreciază că în calculul prejudiciului suferit pentru acest motiv este rezonabil a fi avut în vedere salariul minim pe economie, rezultând suma totală de 25 000 lei formată din cumulul salariului minim lunar pe economie pe toată perioada suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantului.
Pentru considerentele expuse, acțiunea reclamantului va fi admisă în parte în ceea ce privește daunele morale.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant se constată că acestea provin din costul onorariului de avocat pe care reclamantul l-a suportat pe parcursul derulării procesului penal, dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei: contract de asistență juridică și chitanțe de plată.
Constituția României prin dispozițiile art. 24 garantează dreptul la apărare al fiecărui cetățean.
În aplicarea acestui principiu constituțional Codul de procedură penală a reglementat atât dreptul de asistență a învinuitului și inculpatului pe toată durata urmăririi penale și a judecății, cât și modalitatea în care cheltuielile necesare procedurilor judiciare sunt suportate de stat sau se recuperează de la părțile implicate.
Cauza penală în care reclamantul a fost inculpat s-a derulat sub incidența vechiului cod de procedură penală. Potrivit art. 171 reclamantul, în calitate de învinuit sau inculpat avea dreptul de a fi asistat de un apărător pe toată perioada urmăririi penale și a judecății cauzei, apărător care putea fi ales sau desemnat din oficiu în cazurile expres prevăzute de lege, tocmai pentru a asigura respectarea principiului constituțional anterior expus.
Dispozițiile art 189 Cod pr. penală reglementează cheltuielile judiciare, inclusiv cele pentru apărători, ca fiind suportate din sumele avansate de părți sau din sumele avansate de stat.
Potrivit art 192 Cod pr. penală, în situațiile în care nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, cheltuielile judiciare avansate de stat fie rămân în sarcina statului, fie sunt suportate de către părți, raportat la motivele încetării procesului penal, a clasării cauzei sau a achitării inculpatului pentru alte motive decât lipsa faptei.
Astfel, potrivit art 192 pct 1 Cod pr. penală în caz de achitare cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de partea vătămată în măsura în care au fost determinate de aceasta, de partea civilă căreia i s-au respins pretențiile, în măsura în care cheltuielile au fost generate de aceasta și de către inculpat, în cazul când, deși a fost achitat, a fost obligat la repararea pagubei sau a fost achitat în temeiul art 10 alin 1 lit.b/1 Cod pr. penală.
Coroborând dispozițiile legale în materie, rezultă că în situația achitării inculpatului în aplicarea dispozițiilor art 10 lit. a Cod pr. penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv cele pentru asigurarea apărării prin avocat desemnat din oficiu, rămân în sarcina statului. Legiuitorul însă, nu reglementează mai departe situația inculpatului achitat pe aceste temei de drept, dar care a suportat costul apărării în instanță, în condițiile art 189 Cod pr. civilă.
Se apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu real prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru un proces penal finalizat cu o soluție de achitare conform art 10 lit. a.
S. R. este cauzatorul acestui prejudiciu întrucât nu a finalizat în cuprinsul Codului de procedură penală modalitatea în care înțelege să asigure dreptul constituțional, dreptul la apărare, al fiecărui cetățean în cadrul procesului penal, în situația în care, acesta avansează sumele necesare asigurării dreptului la apărare, iar în final este achitat de învinuirea adusă.
În condițiile lipsei unei atare reglementări, instanța apreciază existența legăturii de cauzalitate între fapta Statului, care avea posibilitatea să reglementeze o atare situație și nu a făcut-o și prejudiciul suferit de reclamant.
Cu toate acestea apreciem că nu se poate imputa Statului costuri mai mari decât cele asumate în celelalte situații în care S. asigură apărarea persoanei trimise în judecată contra unor sume de bani clar stabilite.
Stabilirea onorariilor avocaționale sunt la îndemâna părților contractante, fără ca sumele astfel stabilite să poată fi imputate Statului, care și-a asumat obligația de a garanta dreptul la apărare al fiecărui cetățean, conform posibilităților de la momentul reglementării, fiind stabilite sumele pentru onorariile avocaților din oficiu prin Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și UNBR.
Pentru considerentele expuse, sub aspectul daunelor materiale acțiunea reclamantului va fi admisă în parte pentru suma de 600 lei, sumă pe care S. R. ar fi suportat-o în condițiile în care reclamantul ar fi beneficiat de un avocat desemnat din oficiu.
În temeiul art 453 Cod pr. civilă, pârâtul datorează reclamantului suma de 1000 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul I. N. CNP_ domiciliat în A. I., .. 6, jud. A. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5 reprezentat prin mandatul nr. 4868/27.01.2015 de ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. cu sediul în B. str. .. 7, jud. B. CF_ prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. cu sediul în A. I. ., jud. A. și în consecință:
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 600 lei daune materiale și suma de 25 000 lei daune morale.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 10.06.2015.
Președinte, L. P. P. | ||
Grefier, D. M. A. |
Red. P.L.
Tehn. D.A./6.ex
24.09.2015
| ← Uzucapiune. Hotărâre din 26-05-2015, Tribunalul ALBA | Fond funciar. Decizia nr. 311/2015. Tribunalul ALBA → |
|---|
