Pretenţii. Sentința nr. 2275/2014. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2275/2014 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 3837/55/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.896/A
Ședința publică din data de 07 octombrie 2014
Președinte L. L.
Judecător Ș. O. S.
Grefier L. K.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelantul-reclamant A. G., împotriva sentinței civile nr. 2275 din data de 13.05.2014, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M. A., P. M. A. și M. A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta apelantului Cogerean V. din Baroul A. și reprezentantul intimaților – consilier juridic I. O., lipsă fiind apelantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este legal timbrat cu suma de 639 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta apelantului depune la dosar chitanța nr. 336/10.07.2014 reprezentând onorariu avocat. Reprezentantul intimaților depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică.
Reprezentanta apelantului solicită încuviințarea probei privind audierea celor doi martori propuși prin cererea de apel, pentru probarea prejudiciului material, dovedind cu aceștia că, apelantul avea nevoie de autoturism, dar nu avea posibilități financiare.
Reprezentantul intimaților solicită respingerea probei privind audierea celor doi martori, arătând că apelantul avea posibilitatea să solicite încuviințarea acestei probe prin cererea de chemare în judecată, respectiv la prima instanță.
Instanța, având în vedere probele existente la dosarul cauzei, apreciază ca inutilă încuviințarea probei privind audierea celor doi martori, sens în care respinge proba testimonială solicitată de reprezentanta apelantului.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul reține dosarul spre soluționare și acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.
Reprezentanta apelantului solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată la fond și în apel.
Reprezentantul intimaților solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la rolul Tribunalului A. la data de 28 iulie 2014, constată că prin sentința civilă nr. 2275 din 13 mai 2014, pronunțată de Judecătoria A. în doaarul nr._, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A. G., în contradictoriu cu pârâții P. M. A., P. M. A. și M. A..
Pentru a pronunțat această hotărâre prima instanță a reținut că autovehiculul proprietatea personală a reclamantului, marca Dacia, înmatriculat sub nr._, a fost ridicat în data de 22.11.2012 din parcarea aparținătoare imobilului în care locuiește reclamantul, fiind calificat ca abandonat, întocmindu-se în acest sens procesul verbal de ridicare a autovehiculului nr. 121/1821/22.11.2012, iar ulterior, s-a întocmit de către agenții constatatori din cadrul Primăriei A. și un proces verbal de contravenție nr. 131/7.01.2013, reclamantul fiind sancționat cu o amendă în cuantum de 1000 lei.
Împotriva actelor administrative întocmite de P. M. A., cu ocazia ridicării autoturismului, sub forma dispoziției nr. 1/27.03._, respectiv dispoziția nr. 3113/22.11.2012, reclamantul a formulat concomitent o acțiune în baza căreia a solicitat anularea lor, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5834/19.09.2013 Tribunalul A. a admis acțiunea dispunând anularea celor două dispoziții cu obligarea pârâților de a-i pune la dispoziție reclamantului autoturismul ridicat fără plata vreunei taxe și obligarea acestora la cheltuieli de judecată, hotărârea rămânând irevocabilă prin nerecurare.
În baza procesului verbal de predare-primire . nr. 104/16.01.2014 autoturismul a fost pus la dispoziția reclamantului.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, prima instanță, raportat la prevederile art. 36 din noul Cod de procedură civilă, a considerat că aceasta aparține M. A., întrucât actele în baza cărora reclamantul a fost privat de folosința autovehiculului au fost întocmite de funcționari angajați în instituțiile aparținând unității administrativ teritoriale.
În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a considerat acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată, conform art. 1357 din noul cod civil potrivit căruia pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu și între fapta ilicită și prejudiciul produs să existe o legătură de cauzalitate.
Or, reclamantul nu a făcut dovada că prejudiciul suferit de el prin privarea de folosința autoturismului se ridică la suma care ar reprezentau valoarea închirierii unui autovehicul similar de către o societate comercială care are ca obiect de activitate de închirierea autoturismelor, conform prevederilor art. 249 din noul Cod de procedură civilă.
Totodată pentru stabilirea întinderii prejudiciului prima instanță a avut în vedere disp. art. 1385 din noul Cod civil, reținând că, astfel după cum rezultă din susținerile reprezentantei reclamantului, acesta nu a închiriat vreodată autoturismul vreunei persoane, nu a închiriat pe perioada în care a fost lipsit de folosința autoturismului, un alt autoturism în locul celui proprietate personală. De asemenea nu s-a făcut dovada că, pentru deplasările ocazionale, ar fi fost plătite sume de bani sau prestate alte servicii unor terțe persoane care l-ar fi transportat pe reclamant.
Astfel, prima instanță a considerat solicitarea reclamantului ca evaluarea prejudiciului suferit de el să fie raportat la sumele pretinse de o societate comercială care are ca obiect de activitate închirierea autovehiculelor este contrară prevederilor art. 1385 alin. 3 din noul Cod civil, atâta timp cât reclamantul nu obținea venituri similare din închirierea autoturismului, anterior ridicării acestuia, considerând că se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A. G. solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii apelata, iar in urma rejudecarii pe fond a cauzei admiterea acțiunii introductiva de instanța asa cum a fost formulata si precizata ulterior, cu cheltuieli de judecata la ambele grade de jurisdicție.
În motivare apelantul consideră că a probat faptul ca, ne aflam sub jurisdicția răspunderii civila delictuala si ca potrivit autorilor Noului Cod civil, dovedind faptul că, prin faptele culpabile ale agenților din cadrul Primăriei A. dar si prin faptele reprezentanților instituției publice, i s-a creat un prejudiciu material așa cum a rezultat el din calculul dreptului de folosința de care a fost vitregit prin faptele ilicite ale intimatei.
Apelantul consideră nelegală hotărârea primei instanțe care a apreciat că nu a probat prejudiciul material atâta vreme cât nu s-au depus la dosar înscrisuri din care să fi rezultat închirierea în această perioadă a unui autoturism, cu atât mai mult cu cât la alin. 1 a art. 1349 NCC se reglementează obligația generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, dispunându-se ca „orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate” fiind obligat la repararea integrală.
Apelantul apreciază că sunt întrunite condițiile impuse imperativ pentru antrenarea răspunderii civilă delictuală și prin urmare repararea prejudiciilor create prin faptele ilicite săvârșite de pârâți, probând prejudiciul sigur, atâta vreme cât a depus la dosar un calcul al pretențiilor echivalente cu contravaloarea închirierii unui autoturism similar al său și care i-a fost confiscat pe nedrept.
Față de această situație, apelantul consideră că nici nu se impunea să probeze faptul că, în această perioada a închiriat un autoturism încheind în acest sens înscrisuri, atâta vreme cât ne aflam sub incidența noilor reglementari ale Cod civil care în art. 1385 alin 4 introduce o noutate, respectiv că ne aflăm în prezența unor prejudicii și atunci când acestea sunt create prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă.
De asemenea, și prin modificările aduse Noului cod civil, legiuitorul a prevăzut angajarea răspunderii persoanei vinovată de fapta ilicită și a prejudiciului moral care nu trebuie probat, el rămâne doar la latitudinea judecătorului în funcție de gravitatea faptelor săvârșite. Ori, apelantul apreciază că în prezenta cauză sumele pretinse sunt cu mult sub valoarea unui prejudiciu moral care poate fi acordat de judecător în funcție de perioada în care partea vătămată a fost lipsită de bunul sau dar și de gravitatea faptelor delictuale care au existat în două dosare civile formate pe două fapte delictuale distincte ale pârâților.
Totodată apelantul arată că Noul Cod civil a legiferat opiniile doctrinare, cât si jurisprudența în materie, prevăzând în art. 1349 alin 1, obligația generală a oricărei persoane, de a nu aduce atingere drepturilor si intereselor legitime ale celorlalte persoane, iar la art. 1359 din noul Cod civil se prevede care este consecința nerespectării obligației generale de a nu aduce atingere, în sensul că „autorul faptei ilicite este obligat sa repare prejudiciul cauzat și când aceasta este urmare atingerii aduse unui interes al altuia, daca interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”.
Față de aceasta, apelantul consideră că, chiar dacă nu a probat cu acte scrise închirierea unui autoturism în această perioadă a confiscării, a apelat la serviciile prietenilor, cunoștințelor, mai cu seama când trebuia sa se deplaseze pe distante mai mari, arătând că nu întotdeauna cel prejudiciat poate să-și permită să închirieze un autoturism dar nimic nu-l împiedica sa pretindă repararea prejudiciilor daca a probat fapta ilicită a pârâților, dar si celelalte elementele necesare antrenării unei astfel de răspunderi. Situațiile de acest fel au determinat, consideră apelantul, și modificările aduse Codului civil, pentru ca în situația în care se dovedește doar existenta unei fapte ilicite, a vinovăției a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, să existe si posibilitatea reparării prejudiciului, modificările au fost aduse atât cu privire la repararea prejudiciului nepatrimonial, modificări impuse de jurisprudența CEDO dar și cu privire la repararea unui prejudiciu constând în pierderea unei șanse, reglementare regăsită în Noul Cod civil art.1532 alin 2.
În drept apelantul invocă disp. art. 466 NCPC, art. 482 NCPC, art. 1349 NCC, art. 1357 - 1371 NCC, art. 1385 alin 4 NCC. art 1532 alin 2 NCC, practică și jurisprudenta CEDO.
Prin întâmpinarea depusă de către intimatul M. A. prin primar acesta solicită respingerea apelului ca nefondat.
După expunerea stării de fapt intimatul apreciază că nu sunt întemeiate susținerile invocate de apelant deoarece acesta nu a făcut dovada existenței condițiilor impuse de legea civilă pentru existența răspunderii civile delictuale, așa cum a fost aceasta consfințită în art. 1349 și art. 1357 din Noul Cod Civil deoarece, pentru ca obligația de dezdăunare să ia ființă, trebuie să se dovedească existența unei legături de la cauză la efect, între fapta comisă de o persoană și prejudiciul cauzat alteia.
Intimatul consideră că pentru a putea fi angajată răspunderea sa nu este suficient să existe pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă considerată ilicită și un prejudiciu, cum este cel suferit de reclamant, ci este necesar ca între fapta M. A. și prejudiciul suferit de apelant să fie un raport de cauzalitate, în sensul că fapta M. A. să fi provocat prejudiciul pretins de apelant.
Ori, intimatul consideră că, acest fapt nu reiese din înscrisurile existente la dosar, iar sarcina probei aparține în totalitate apelantului, care s-a limitat, până în prezent, să facă doar simple afirmații (presupuneri) în legătură cu cauzele care au determinat producerea presupusului prejudiciu, care sunt inoperante în lipsa unor probe concludente, prima instanță reținând în mod întemeiat faptul că valoarea prejudiciului solicitată nu este probată cu niciun document fiscal, chitanțe, bonuri fiscale sau facturi, care să ateste că aceste cheltuieli au fost efectiv suportate de apelant-reclamant, sarcina probei în privința valorii concrete a respectivei lipse de folosință revenind acestuia, conform prevederilor art. 249 din Noul Cod de procedură civilă.
Intimatul apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, reținând că solicitarea reclamantului ca evaluarea prejudiciului suferit de el să fie raportat la sumele pretinse de o societate comercială care are ca obiect de activitate închirierea autovehiculelor este contrară prevederilor art. 1385 alin. 2 din Noul Cod Civil, atât timp cât reclamantul nu obținea venituri similare din închirierea autoturismului, anterior ridicării acestuia.
În drept intimatul invocă disp. art. 471 alin. 5 din Noul Cod de Procedură Civilă, art. 1349, art. 1357 si art. 1381-1.395 din Noul Cod Civil.
Analizând apelul prin prisma dispozițiilor art. 476-479 Noul Cod de procedură civilă tribunalul constată că nu este fondat.
Tribunalul având în vedere că apelantul A. G. și-a fundamentat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală cu motivația că pe nedrept s-a procedat la ridicarea autovehiculului la data de 22.11.2012.
La aceea dată a fost încheiat și un proces verbal de ridicare întocmindu-se și procesul verbal de sancționare a contravențiilor cu nr._/07.01.2013, prin care se aplică o amenda de la 1.000 lei la 2.000 lei.
Această procedură administrativă a fost contestată de apelant în fața instanțelor de judecată care a dispus anularea acestor măsuri, precum și restituirea autoturismului reținut.
Din conținutul procesului verbal de predare primire . nr._ rezultă că acesta a fost semnat de către apelant fără obiecțiuni, având loc astfel o repunere în situația anterioară a proprietarului autoturismului.
Instanța de fond în mod corect a reținut că valoarea prejudiciului solicitat de reclamant nu este probată cu niciun document fiscal, chitanță, bonuri fiscale sau facturi care să ateste că aceste cheltuieli au fost efectiv suportate de apelantul reclamant, întrucât aceasta solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Având în vedere că sarcina probei în privința valorii concrete a respectivei lipsei de folosință potrivit art. 249 NCPC trebuie dovedită de apelant, văzând și lucrările dosarului constată că nici în fața tribunalului nu au fost făcute aceste dovezi.
Față de cele reținute, tribunalul în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă urmează să respingă apelul formulat de apelantul-reclamant A. G. în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M. A., P. M. A. și M. A..
În baza art.453 Cod procedură civilă, nu se vor acorda cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant A. G. CNP_ cu domiciliul în A., ., . și cu domiciliul procesual ales în A., ., nr. 5-7, ., împotriva sentinței civile nr. 2275 din data de 13.05.2014, pronunțată de Judecătoria A. în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M. A. cu sediul în A., ., județ A., P. M. A. cu sediul în A., ., județ A. și M. A. cu sediul în A., ., județ A..
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică din 07 octombrie 2014.
Președinte, Judecător,
L. L. Ș. O. S.
Grefier,
L. K.
Red..>
6ex./23.10.2014
4com./
Se comunică:
apelantului A. G. cu domiciliul procesual ales în A., ., nr. 5-7, .
intimatului P. M. A. cu sediul în A., ., județ A.
intimatului P. M. A. cu sediul în A., ., județ A.
intimatului M. A. cu sediul în A., ., județ A..
Prima instanță – Judecătoria A. – judecător F. V. B.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... | Grăniţuire. Sentința nr. 27/2014. Tribunalul ARAD → |
|---|
