Contestaţie la executare. Decizia nr. 814/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 814/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 814/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.814
Ședința publică din data de 29 iunie 2015
PreședinteRamona M.
JudecătorCristian C. A.
Grefier F. M.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S.C. R. I. S.A. în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr.1049 din 26.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei avocat D. Paliciuc din Baroul A., absent fiind reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este timbrat cu suma de 50 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța pune în discuție avocatului apelantei dacă la ultimul control s-a emis titlu de creanță pe care să-l poată contesta, întrucât aceasta nu rezultă din dosar.
Avocatul apelantei arată că nu știe dacă la ultimul control s-a emis titlu de creanță și depune la dosar practică judiciară a Tribunalului A. într-o speță similară.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul reține dosarul spre soluționare și acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.
Avocatul apelantei solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la Tribunalul A. la data de 23 aprilie 2015 constată că prin sentința civilă nr. 1049 din 26.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ s-a respins contestația la executare formulată de către contestatoarea ., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În cauză nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 23.12.2014 s-a estimat obligația de plată a contestatoarei la suma de 37.705.550 lei, reprezentând impozit și TVA-ul unor achiziții de mărfuri. Valoare totală a bunurilor imobile și mobile sechestrate se ridică la suma de 17.747.818,09 lei, deci cu aproximativ 20.000.000 lei mai puțin decât valoarea estimativă a debitului datorat.
În drept, art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 prevede expres că „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”, iar alin. 5 prevede că „decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.” Art. 129 alin. 2 și alin. 5 din Codul de procedură fiscală impune motivarea deciziei de instituire a sechestrului asigurător sub aspectul justificării măsurii, fără a stabili vreo sancțiune. Sub acest aspect, art. 46 din OG nr. 92/2003 enumeră cauzele de nulitate a actului administrativ fiscal, respectiv „lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3)”.
Din coroborarea acestor prevederi rezultă că absența motivelor de fapt care să determine existența pericolului că debitorul se va sustrage de la executare silită nu atrage nulitatea absolută a actului administrativ. În această situație, nulitatea, ca sancțiune a actului administrativ încheiat fără respectarea obligației prevăzute de art. 129 alin. 2 și alin. 5 din Codul de procedură fiscală, este una condiționată de dovedirea vătămării intereselor persoanei la care se referă actul atacat.
Prima instanță a mai reținut că în speță, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 175 alin. 1 Cod procedură civilă, solicitarea contestatoarei de deschidere a procedurii insolvenței nu determină de plano existența unei vătămări născută din aplicarea sechestrului. Dimpotrivă, prima instanță a reținut că măsura sechestrului asigurător tinde la indisponibilizarea bunurilor individualizate până la finalizarea controlului și stabilirea obligației de plată, iar scopul măsurii este de a asigura posibilitatea urmăririi acestor bunuri și îndestularea creanței. Această măsură comportă în mare parte asupra unor bunuri imobile (clădiri și teren) și mobile (autovehicule) a căror folosință nu este prohibită, putând fi astfel utilizate în activitatea curentă a societății contestatoare, singurul atribut al dreptului de proprietate afectat fiind cel de dispoziție (înstrăinare), aspect care tinde tocmai la preîntâmpinarea sustragerii de la eventuala executare silită prin vânzare la licitație publică. Mai mult, pericolul înstrăinării averii ori sustragerii de la urmărire rezultă din valoarea mare a prejudiciului imputat contestatoarei, coroborată cu perioadă de peste trei ani pentru care s-a preconizat obligația de plată, respectiv 01.01._14. De asemenea, s-a arătata că pericolul subzistă și prin existența posibilității transferării activelor între societățile controlate de același administrator.
Totodată prima instanță a mai reținut că motivele de fapt care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor asigurătorii au fost prezentate pe larg în referatul justificativ emis la data de 23.12.2014, prezentându-se punctual și exemplificativ situații concrete care au determinat suspiciunile organului fiscal. Astfel, din actele dosarului rezultă o bază factuală suficientă pentru a justifica luarea măsurii, instanței nerevenindu-i sarcina de a verifica însăși fondul creanței fiscale, anume dacă acesta este sau nu datorată.
Față de toate acestea, prima instanță a respins contestația le executare.
În cauză nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea S.C. R. I. S.A. prin care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință, admiterea contestației formulată de aceasta, în sensul anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii înregistrată la organul emitent sub nr._/23.12.2014 și a măsurilor dispuse prin acest act.
În motivare, apelanta critică hotărârea primei instanțe pentru următoarele: lipsa argumentelor pentru care au fost înlăturate criticile contestatoarei. Reținerea eronată a efectelor deciziei de instituire a sechestrului asigurător. Neindicarea probelor din care rezultă pericolul pentru înstrăinarea averii.
În ce privește reținerea eronată a efectelor deciziei de instituire a sechestrului asigurător - efecte directe asupra conturilor bancare ale societății care au fost poprite, apelanta consideră că instanța de fond în mod eronat a reținut că decizia de instituire a sechestrului asigurător se întinde doar asupra bunurilor mobile și imobile ale contestatoarei, având în vedere că din cuprinsul deciziei se poate cu ușurință observa că efectele acestei decizii se întind inclusiv asupra conturilor de disponibilități și depozite deschise la Banca Transilvania, Banca Italo Romena și asupra contului de la Trezorerie.
Arată că a contestat în integralitate obligația acesteia de a achita sumele estimate de către organul de control, dar această contestare se va realiza din punct de vedere procedural doar în urma emiterii actului administrativ de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare. Până la acel moment, contestatoarea nu avea posibilitatea de a contesta efectiv sumele estimate, fiind în imposibilitatea de a-și continua activitatea.
Efectul cel mai nociv pentru o societate comercială care are ca obiect de activitate comerțul este reprezentat de instituirea popririi pe conturile bancare, măsura care paralizează activitatea societății și nu-i permite să-și desfășoare activitatea comercială până la clarificarea situației fiscale.
Precizează că în speță, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii înregistrată la organul emitent sub nr._/23.12.2014, s-a urmărit: instituirea popririi pe conturile bancare ale societății; și instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor societății.
Apelanta mai arată că argumentele invocate în cuprinsul contestației aveau menirea de a releva: lipsa caracterului întemeiat al estimării realizate de către organul de control (care a constituit premisa emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii); și lipsa motivării deciziei de instituire a sechestrului asigurător asupra conturilor bancare. Dacă în ceea ce privește bunurile mobile (vehicule) și imobile ale societății apelante, aplicarea sechestrului asiguratoriu nu producea un efect direct, deoarece astfel cum a reținut și instanța de fond, acestea rămâneau în proprietatea societății care le putea utiliza în vederea desfășurării activității comerciale, în ceea ce privește înființarea popririi pe conturile bancare deschise de către societate, efectul este devastator deoarece societatea apelantă nu-și mai poate continua activitatea. Neacceptând creanța estimată de către organul de control, implicit nu poate afirma că ar putea accepta instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor societății, dar totuși, această măsura nu ar fi provocat prejudicii atât de mari societății apelante și bunurile ar fi fost indisponibilizate până la clarificarea situației fiscale.
În ceea ce privește partea din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii înregistrată la organul emitent sub nr._/23.12.2014, prin care s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, apelanta arată că această măsură este nemotivată și nejustificată, având ca unic efect paralizarea activității societății care nu mai poate achiziționa bunuri, având conturile blocate.
Așadar, consideră că, contestația formulată a fost întemeiată în ceea ce privește partea din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii prin care s-a dispus inclusiv înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare ale societății, având în vedere că decizia nu este motivată raportat la această măsura, motiv pentru care apelanta consideră că instanța de fond în mod nefondat și netemeinic a dispus respingerea contestației.
Cu privire la neindicarea probelor din care rezultă pericolul pentru înstrăinarea averii, apelanta arată că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a indicat faptul că există un pericol ca bunurile societății să fie înstrăinate, motivat de faptul că administratorul societății apelante are calitatea asociat și în alte două societăți, fapt care ar putea pune în pericol patrimoniul societății apelante.
Bunurile societății puteau eventual să fie înstrăinate în baza unor contracte de vânzare cumpărare sau în baza unor contracte de schimb, dar această eventuală înstrăinare conducea în mod automat la înlocuirea valorii în patrimoniul societății, dar subliniază faptul că nu a existat vreun moment o asemenea intenție. Mai mult, bunurile societății apelante asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului, garantează îndeplinirea obligațiilor pe care aceasta le are față de Banca Transilvania. De asemenea, bunul având valoarea cea mai mare - în speță imobilul situat în A., ..18 -garantează îndeplinirea obligațiilor pe care apelanta le are față de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și prin urmare posibilitatea de sustragere nu există.
Raportat la aceste precizări, apelanta consideră că organele de control și ulterior instanța de fond nu au luat în considerare în mod real care ar fi posibilitatea de sustragere a acesteia de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Astfel, în speță, instanța de fond nu a indicat care sunt probele din care rezultă posibilitatea ca debitoarea să se sustragă de la îndeplinirea eventualelor obligații fiscale care ar putea fi stabilite în sarcina acesteia - pe care ca nu le are.
În ce privește nemotivarea în fapt și în drept a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd dispozițiile art.129 alin.5 CPF, apelanta arată că în cuprinsul deciziei se arată că în temeiul art.129 alin.4 din CPF, s-au estimat prin procesul verbal obligații de plată. Ori, textul art.129 alin.4 prevede că: „Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.” Prin urmare, estimarea din procesul verbal nu s-a realizat în temeiul art.129 alin.4 CPF, motiv care vizează dispunerea măsurilor asigurătorii și nicidecum estimarea vreunei creanțe.
Pe de altă parte, prevederile art.129 alin.5 CPF impun în mod expres că „Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.”
Apelanta solicită a se observa că în speță, motivarea acesteia lipsește cu desăvârșire, având în vedere că în cuprinsul deciziei nu există nicio referire cu privire la motivele care justifică instituirea sechestrului asigurător, singura referire fiind la faptul că reprezentantul societății apelante are calitatea de asociat și în alte societăți comerciale, fiind expus un principiu lipsit de logica potrivit căruia patrimoniul societății ar putea fi transferat și s-ar periclita colectarea. Consideră că această argumentație nu poate fi reținută ca fiind suficientă și pertinentă în condițiile în care orice transfer de bunuri din patrimoniul societății, conferă acesteia dreptul de a primi o contraprestație, respectiv un preț și pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că aceste operațiuni sunt frauduloase există pentru creditori posibilitatea de a intenta o acțiune pauliană/ revocatorie.
Raportat la cele expuse, apelanta consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală deoarece nu a fost admisă contestația formulată de către aceasta, deși din probele administrate rezultă foarte clar că nu există posibilitatea reală de înstrăinare a bunurilor și în special faptul că această deciziei de instituire a sechestrului asiguratoriu se întinde și asupra conturilor bancare ale societății, fapt care conduce în mod automat la paralizarea activității societății, fără a avea un titlu de creanță și fără a avea posibilitatea de a contesta obligația de plata a sumei.
Apelanta consideră că este în integralitate fondată și întemeiată contestația acesteia motiv pentru care solicită admiterea apelului și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii contestației și a anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.470 Cod procedură civilă.
În probațiune a depus la dosar înscrisuri.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de apelantă, ca nefondat și menținerea hotărârii judecătorești ca fiind temeinică și legală.
În motivare arată că prin sentința civilă nr. 1049/26.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, instanța a respins contestația la executare formulată de contestatoare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța a avut în vedere faptul că în perioada 09.10._14, inspectorii antifraudă au efectuat un control curent/tematic la societatea apelantă, având ca obiectiv verificarea achizițiilor intracomunitare și a achizițiilor din țară a produselor din carne în perioada 01.01._14, ale cărui constatări au fost menționate în Procesul verbal de control nr._/04.12.2014, prin care au fost estimate obligații fiscale în sarcina contribuabilului în valoare totală de 37.705.550 lei, reprezentând TVA în sumă de 14.448.432 lei, impozit pe dividende în sumă de 13.864.819 lei și impozit pe profit în sumă de 9.392.299 lei.
Urmare a constatărilor efectuate a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/23.12.2014, care a fost emisă în baza Referatului justificativ care, așa cum a reținut și prima instanță, prezintă pe larg motivele de fapt care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor asigurătorii prezentându-se punctual și exemplificativ situații concrete care au determinat suspiciunile organului fiscal. Astfel, din actele dosarului rezultă o bază factuală suficientă pentru a justifica luarea măsurilor asigurătorii, instanța neavând obligația de a verifica existența certă a creanței.
Mai arată că, controlul desfășurat la societatea apelantă a vizat verificarea achizițiilor realizate de aceasta în perioada 01.01._14. Din analiza documentelor puse la dispoziție de apelantă, a bazelor de date ANAF, a controalelor încrucișate efectuate, inspectorii antifraudă au recalificat unele tranzacții ca fiind artificiale și le-au reîncadrat conform art. 11 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, rezultând sume estimate în sarcina societății conform art. 134, art. 134A2, art. 145, art. 67 alin 1, art. 7 pct. 12, art. 21 din Legea nr. 571/2003.
Având în vedere valoarea mare a prejudiciului estimat, în sumă de 37.705.550 lei, precum și faptul că acționarii societății apelante sunt asociați și în alte societăți comerciale (. și .), existând astfel riscul ca patrimoniul să fie transferat acestor societăți, inspectorii antifraudă au considerat necesar și oportun instituirea de măsuri asigurătorii conform prevederilor legale.
Reiterează faptul că, în speță, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 129 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii. Astfel, potrivit articolului menționat mai sus, măsurile asigurătorii se dispun, prin decizie motivată a organului fiscal competent, ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.
Totodată, pct. 2.1 lit. c) din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevede că organul de control poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea: „în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere.” De asemenea, pct. 5.1.1. din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscala nr. 2605/2010 prevede că, în situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuate după procedurile prealabile de documentare pentru control și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control. Din cuprinsul textelor legale anterior enunțate rezultă, deci, că pentru a se justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, aspecte care au fost evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
Intimata precizează că, este adevărat că aprecierea pericolului nu este însă subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali ai asociaților și la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitoarei (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau de insolvabilitate etc). Or, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor asigurătorii, în urma acțiunilor de control efectuate de inspectorii antifraudă din cadrul Direcției Regionale Antifraudă Fiscală D. la contribuabilul ., fiind estimate obligații fiscale în cuantum de 37.705.550 lei reprezentând TVA, impozit pe profit si impozit pe dividende.
În mod particular, în ceea ce privește pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să-și risipească/diminueze patrimoniul, intimata precizează că sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat prin încălcarea prevederilor Codului fiscal aplicabile în materie (prin înregistrarea in contabilitate a unor operațiuni în baza unor facturi care nu atestă cu certitudine realitatea derulării tranzacțiilor) este suficientă dovada că se impuneau în cauza luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanța evidențiată de organele de control. În speță, măsurile asigurătorii au fost instituite în baza prevederilor art.129 din Ordonanata Guvernului nr. 93/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Totuși, aceste măsuri sunt menținute în continuare, constituindu-se în garanția executării întru totul de către debitor a obligațiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperarii creanțelor la bugetul de stat și ar demonstra o lipsă de diligență atât a legiuitorului, cât și a organelor de executare. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligației.
Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale și existând pericolul ca societatea apelantă să-și înstrăineze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanță cu prevederile art. 129 din Ordonanata Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către organele din cadrul Direcției Regionale Antifraudă FiscalăDeva, care au efectuat controlul.
Intimata reiterează faptul că măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile concrete de executare silită întreprinse de organele fiscale. În scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii judiciare. Mai mult decât atât, faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale în materie cu referire directă la obligațiile stabilite îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri necesare garantării executării creanței către bugetul de stat.
Nu în ultimul rând, precizează că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei anulare se solicită prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este o prerogativă legală la îndemâna organului fiscal ce poate dispune măsuri asigurătorii asupra bunurilor contribuabilului, pentru ca recuperarea creanțelor să aibă loc efectiv. Totodată, această măsură a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a prejudiciului produs de contestatoare, iar finalitatea acestei proceduri este recuperarea prejudiciului cauzat.
Prin urmare, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior. De asemenea, sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor mai sus invocate, este o suficientă dovadă că se impuneau în cauză luarea unor măsuri asigurătorii care să protejeze creanța evidențiată de organele de control.
Prin raportare la dispozițiile art.129 alin. (3) din Ordonanata Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata precizează că organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca, contribuabilul supus controlului să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, are dreptul legal de a dispune, de urgență, măsuri asigurătorii.
Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art.129 Cod procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice și legale.
Față de cele prezentate, intimata solicită respingerea apelului declarat de apelantă, ca nefondat, și menținerea hotărârii judecătorești ca fiind temeinică și legală.
În drept, intimata și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale Codului de procedură civilă și orice alte temeiuri invocate în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Analizând apelul de față, prin prisma motivelor formulate și a probelor administrate, tribunalul reține următoarele:
În ce privește legalitatea măsurilor asigurătorii dispuse de intimată, tribunalul reține că, potrivit art.129 alin.3 din O.G. 92/2003 actualizată, privind Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii, adică poprirea și sechestrul asigurător, pot fi luate și înaintea emiterii titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Însă ca o condiție necesară pentru instituirea acestor măsuri asupra bunurilor sau veniturilor debitorului, alin.2 al aceluiași articol prevede necesitatea existenței pericolului ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Tribunalul reține din acest text al actului normativ expus, caracterul de excepție al acestor măsuri asigurătorii. Astfel, măsurile de indisponibilizare nu pot fi luate, de regulă, înaintea emiterii titlului de creanță, cu excepția situației în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Cu alte cuvinte, pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse și înaintea emiterii titlului de creanță, trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriul administrat, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.
În baza acestui raționament, tribunalul conchide că simpla indicare a textului legal în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu exonerează organul emitent, în speță intimata, de a menționa datele concrete care probează că, la data instituirii măsurilor, există vreuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală. Completarea lipsei acestor mențiuni din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii prin probe ulterioare nu poate fi primită.
Or, tribunalul constată că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/23.12.2014, emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 D., nu cuprinde motivele concrete ce ar duce la concluzia că apelanta-debitoare s-ar fi aflat în vreuna din ipotezele de excepție ale art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală, pentru a se putea dispune, conform legii, instituirea acestor măsuri. Ca atare, măsura dispusă este nelegală și contestația la executare trebuia admisă.
De asemenea, este greșită susținerea primei instanțe că ipotezele prevăzute de art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală se verifică prin însăși valoarea mare a prejudiciului cauzat bugetul de stat, întrucât neplata creanțelor bugetare nu are nicio legătură cu eventualele manopere dolosive ale debitorului, ce ar putea justifica aplicarea măsurilor asigurătorii.
Din expozeul de mai sus rezultă că, în situația în care intimata nu a indicat în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii niciunul din motivele de excepție care ar putea duce la luarea măsurilor înaintea emiterii titlului de creanță, decizia respectivă este nelegală, impunându-se a fi anulată.
De asemenea, tribunalul reține că măsurile asigurătorii, prevăzute de art.129 Cod procedură fiscală, au un caracter provizoriu, date fiind dispozițiile art.129 alin.3 teza a II-a Cod procedură fiscală, potrivit cărora: „Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii”. Aceasta presupune ca, după instituirea măsurilor, în cazurile de excepție prevăzute în actul normativ sus citat, creditorul fiscal să emită într-un termen rezonabil titlul de creanță, pentru a da posibilitatea debitorului să îl conteste și în funcție de rezultatul contestației, măsurile fie încetează fie se transformă în măsuri executorii. Or, în litigiul pendinte, creditorul nu a emis titlul de creanță vreme de 6 luni de la luarea măsurii asigurătorii, pentru ca să poată fi contestat de către debitorul fiscal, motiv pentru care, tribunalul constată că, în lipsa unui titlu de creanță, emis într-un termen rezonabil de la data instituirii măsurii asigurătorii, această din urmă măsură este lipsită de caracterul vremelnic ce rezultă din natura ei și ca atare măsura nu a fost dispusă în mod legal.
Din cele ce preced, tribunalul, în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă, va admite apelul exercitat de apelanta S.C. R. I. S.A., în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și în consecință va dispune:
- Schimbarea în tot a Sentinței civile nr.1049 din 26.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. în sensul că:
Va admite contestația la executare formulată de contestatoarea, S.C. R. I. S.A., identificată prin CUI RO2759784, înregistrată la ORC A. sub nr. J_, cu sediul în A., .. 18, jud. A. și sediul procesual ales la Cabinete de avocat asociate D. Paliciuc, R. Paliciuc din A., .. 36, . în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, identificată prin CUI_, cu sediul în București, ., sector 5 și, pe cale de consecință:
Va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/23.12.2014, emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 D..
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul exercitat de apelanta S.C. R. I. S.A., în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și în consecință dispune:
- Schimbarea în tot a Sentinței civile nr.1049 din 26.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. în sensul că:
Admite contestația la executare formulată de contestatoarea, S.C. R. I. S.A., identificată prin CUI RO2759784, înregistrată la ORC A. sub nr. J_, cu sediul în A., .. 18, jud. A. și sediul procesual ales la Cabinete de avocat asociate D. Paliciuc, R. Paliciuc din A., .. 36, . în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, identificată prin CUI_, cu sediul în București, ., sector 5 și, pe cale de consecință:
Anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/23.12.2014, emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 D.;
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 29.06.2015.
Președinte, Judecător,
R. M. C. C. A.
Grefier,
F. M.
Red.CCA/Thred.LK/02.07.2015
4ex./ 2com./
Se comunică cu:
apelanta S.C. R. I. S.A. cu sediul procesual ales la Cabinete de avocat asociate D. Paliciuc, R. Paliciuc din A., .. 36, .
intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală cu sediul în București, ., sector 5
Prima instanță – Judecătoria A. – judecător H. Ș.
| ← Rectificare carte funciară. Sentința nr. 562/2015. Tribunalul... | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 790/2015.... → |
|---|
