Pretenţii. Decizia nr. 1327/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1327/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 23-11-2015 în dosarul nr. 1327/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1327
Ședința publică din data de 23 noiembrie 2015
Președinte R. M.
Judecător C. C. A.
Grefier F. M.
S-au luat în examinare apelurile declarate de apelanta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelanta-intimată Banca Națională a României, prin S. Regională T., în contradictoriu cu intimata J. M., împotriva Sentinței civile nr.3377 din 16.06.2015 pronunțată de Judecătoria A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei-intimate Banca Națională a României, prin S. Regională T. consilier juridic A. T. și reprezentantul intimatei J. M. avocat C. D. din Baroul A., absenți fiind reprezentantul apelantei-pârâte și intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 din OUG nr. 80/2013.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul apelantei-intimate depune la dosar delegație.
Avocatul intimatei depune la dosar împuternicire avocațială.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul reține dosarul spre soluționare și acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.
Reprezentanta apelantei-intimate solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Băncii, respingerea cererii de chemare în garanție a Băncii Naționale a României și pe fond respingerea acțiunii ca nedovedită și neîntemeiată. În subsidiar, în situația menținerii dispozițiilor instanței de fond, solicită reducerea substanțială a sumei de 40.000 lei reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la apelul declarat de apelanta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită admiterea în parte a apelului, în ce privește nedovedirea acțiunii de către intimata-reclamantă J. M., cât și în ce privește cuantumul despăgubirilor morale în sumă de 40.000 lei acordate acesteia.
Avocatul intimatei solicită respingerea apelurilor ca nefondate, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelurilor înregistrate la Tribunalul A. la data de 12.08.2015 constată că prin sentința civilă nr. nr.3377 din 16.06.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta J. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 160 lei reprezentând daune materiale și suma de 40.000 lei reprezentând daune morale.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Banca Națională a României.
S-a admis cererea de chemare în garanție a Băncii Naționale a României.
A fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtului Statul Român suma de 40.160 lei reprezentând despăgubiri și 4.860 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din declarațiile martorilor audiați în cauză coroborate cu rapoartele de expertiză medico-legală de la dosar, la data de 17.03.2013, trecând prin dreptul clădirii în care se află sediul Băncii Naționale, de pe ., reclamanta a fost lovită de o bucată desprinsă din fațada clădirii. Martorul P. C., care se afla în clădirea B. la momentul respectiv, a văzut pe camerele de supraveghere că reclamanta era sprijinită de un domn și pentru că a crezut că i s-a făcut rău acesteia, a ieșit să vadă ce s-a întâmplat, iar domnul respectiv i-a spus că o bucată din clădire a căzut și a lovit-o pe reclamantă la picior. De asemenea, a observat pe trotuar moloz. Întrucât reclamanta a fost rănită, domnul respectiv a sunat la numărul de urgență 112, iar o ambulanță a ajuns imediat la fața locului. Conform răspunsurilor la interogatoriul luat reclamantei coroborat cu cele reținute în expertizele medico-legale efectuate de la dosar, reclamanta a fost lovită la piciorul drept, pe gambă, însă întrucât era încălțată cu cizme nu a observat inițial nicio vătămare. Când i s-a desfăcut încălțămintea în ambulanță s-a constatat că avea o rană deschisă la gamba dreaptă, motiv pentru care a fost transportată la spital unde reclamanta a suferit o intervenție chirurgicală, efectuându-se debridarea excizională, plastie cu lambou local și sutură. S-a mai reținut în noul raport de expertiză medico-legală că evoluția postoperatorie a reclamantei a fost trenantă și s-a complicat, formându-se hematoame pentru care s-a reintervenit chirurgical, efectuându-se evacuarea acestora, hemostază, drenaj (pct. III din expertiză). Reclamanta a fost externată la data de 25.04.2013, cu următoarele recomandări: continuarea îngrijirilor locale printr-o firmă specializată de îngrijiri la domiciliu, dispensarizare prin medicul de familie pentru afecțiunile asociate (CIC – cardiopatie ischemică cronică, HTA – hipertensiune arterială).
Conform adeverinței emise de Medline Service S.R.L., după externare, reclamanta a beneficiat de servicii medicale pentru acordarea îngrijirii medicale la domiciliu, acestea fiind decontate de CAS în perioada 29.04.2013 – 08.05.2013 precum și de servicii în regim privat pentru o perioadă de încă 7 zile. Acest aspect a fost confirmat și de martorii T. V. și T. M. care au declarat că reclamanta a primit îngrijiri la domiciliu, constând în schimbarea pansamentului și curățarea rănii.
În total, potrivit concluziilor ambelor rapoarte de expertiză medico-legale efectuate în ce o privește pe reclamantă, aceasta a avut nevoie de un număr de 50-55 zile de îngrijiri medicale pentru refacere (adică exact perioada cât a fost internată în spital plus perioada în care i s-au acordat îngrijiri medicale la domiciliu), în prezent plaga de la nivelul gambei drepte fiind vindecată.
În drept, instanța a reținut că potrivit art. 1.349 alin. 3 cod civil în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
De asemenea, conform art. 1.378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere obiectivă și nu este condiționată de existența culpei proprietarului, acesta fiind obligat la reparație dacă prejudiciul a fost cauzat de lipsa de întreținere a imobilului, indiferent dacă a avut vreo culpă sau nu în această privință.
În speță, căderea unei bucăți din fațada clădirii proprietatea pârâtului este, în mod evident, cauzată de lipsa de întreținere aspect ce se observă și din fotografiile depuse de reclamantă la dosar. Atât timp cât pârâtul sau chemata în garanție Banca Națională a României nu a făcut dovada că desprinderea s-a datorat unui eveniment extern – fapta unui terț, caz fortuit sau forță majoră – cutremur, vânt puternic etc., și de asemenea, nici măcar nu au oferit un alt motiv pentru care s-ar fi desprins o bucată din fațada imobilului, prima instanță a reținut că aceasta s-a datorat lipsei de întreținere.
Ca atare, văzând că în urma desprinderii unei bucăți din fațada imobilului proprietatea pârâtului Statul Român conform CF_ A. s-a cauzat un prejudiciu reclamantei, prejudiciu constând în vătămarea integrității fizice și sănătății sale, în temeiul art. 1.378 Cod civil, pârâtul va fi obligat la repararea acestuia. În acest caz prejudiciul este unul patrimonial constând în cheltuielile efectuate de reclamantă pentru însănătoșire și totodată, unul nepatrimonial constând în efectele negative cauzate fizicului și psihicului reclamantei urmare a incidentului din data de 17.03.2013.
În ce privește prejudiciul material, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 8.500 lei reprezentând cheltuielile pentru îngrijiri medicale, tratamente recuperatorii, medicamentație, consultări de specialitate precum și plățile efectuate îngrijitoarei de la domiciliul reclamantei (precizarea de la f. 33 dosar rejudecare).
Reclamanta a recunoscut că nu deține înscrisuri probatorii pentru întreaga sumă solicitată însă a arătat că martorii T. V. și T. M. au declarat că aceasta a cheltuit între 300 și 500 lei/lună cu medicamente.
Prima instanță a reținut ca parțial întemeiate pretențiile reclamantei constând în daune materiale. Astfel, chiar dacă martorii au declarat că reclamanta a cheltuit aproximativ 300 – 500 lei/lună din care și-a cumpărat unguent Lioton Gel, calmante și antidepresive, instanța a reținut că nu poate lua în considerare declarațiile acestora atât timp cât pentru medicamentele cumpărate de reclamantă există posibilitatea de a prezenta înscrisuri – bonuri fiscale. Or, atât timp cât dovada cheltuielilor se face de regulă cu înscrisuri, iar în speță nu s-au invocat motive care au determinat imposibilitatea procurării acestor înscrisuri, prima instanță nu a luat în considerare declarațiile martorilor sub acest aspect. Ca atare, a reținut ca dovedite doar pretențiile constatate prin înscrisuri, respectiv despăgubirile materiale în cuantum de 160 lei constând în contravaloarea îngrijirilor medicale efectuate de Medline Service S.R.L. (140 lei - f. 23 dosar primul ciclu procesual) și contravaloarea adeverinței eliberate de medicul de familie al reclamantei (20 lei – f. 24 dosar primul ciclu procesual).
Prima instanță nu a luat în considerare nici contravaloarea ședințelor de psihoterapie (156 lei – f. 24 dosar primul ciclu procesual) întrucât între acestea și incidentul suferit de reclamantă nu există raport de cauzalitate.
Deși reclamanta a arătat că după accident a suferit de anxietate, insomnii, fapt ce a determinat-o să apeleze la serviciile unui psiholog, prima instanță a constatat că, potrivit înscrisurilor medicale de la dosar și raportului de noua expertiză medico-legală efectuat în cauză, reclamanta suferea și anterior accidentului de tulburări de somn pentru care lua Xanax încă din 2009. Ca atare, nu se poate stabili un raport de cauzalitate cert între aceste probleme psihologice ale reclamantei și incidentul din data de 17.03.2013.
Pentru aceleași considerente prima instanță a reținut ca parțial întemeiate și pretențiile privind daunele morale solicitate de reclamantă. Astfel, aceasta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 130.000 lei cu titlu de daune morale reprezentând reparația pentru suferințele cauzate în urma accidentului.
Cu privire la acestea, prima instanță a reținut că astfel cum rezultă din declarațiile martorilor T. V. și T. M., incidentul a lăsat urme asupra psihicului reclamantei în sensul că în prezent acesteia îi este teamă să mai iasă din casă singură, nu mai face cumpărăturile astfel cum le făcea anterior și totodată, se deplasează mai greu, acuzând uneori dureri la piciorul afectat.
În ce privește numărul de îngrijiri medicale necesare vindecării reclamantei, chiar dacă, potrivit concluziilor raportului de nouă expertiză medico legală, o persoană sănătoasă, fără afecțiuni preexistente ca cele ale reclamantei insuficiență venoasă cronică la membrele inferioare, s-ar fi vindecat în circa 15 zile de îngrijiri medicale, prima instanță a considerat că în speță afecțiunea preexistentă a reclamantei nu poate influența semnificativ prejudiciul moral suferit de aceasta tocmai pentru că este de notorietate faptul că vătămările fizice ale persoanele în vârstă se vindecă mai greu, chiar în lipsa unor afecțiuni preexistente. Or, aceasta nu înseamnă că suferințele psihice, morale, ale unei persoane în vârstă sunt mai mici decât ale unei persoane tinere, doar pentru că respectiva persoană e în vârstă. Nu este vorba aici doar de durerea fizică care poate fi resimțită mai puternic de persoanele în vârstă, ci și de cea psihică, or rezultă din proba cu martorii T. că reclamanta a fost afectată de incidentul suferit, devenind mai agitată, mai nervoasă și mai speriată decât înainte. Pe de altă parte, plaga suferită de reclamantă nu a fost o plagă simplă, ci o plagă cu lipsă de substanță care a necesitat excizia tegumentelor devitalizate și plastie cu lambou local, fiind deci o plagă complexă.
Față de cele de mai sus, prima instanță a considerat că suma de 40.000 lei constituie o reparație justă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Ca atare, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și, în baza art. 1.378 Cod civil, a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei suma de 160 lei reprezentând daune materiale și suma de 40.000 lei reprezentând daune morale.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție Banca Națională a României prima instanță a reținut că aceasta este neîntemeiată întrucât, chiar dacă pârâtul Statul Român este proprietarul imobilului din speță, chemata în garanție este titulara unui drept de administrare asupra acestuia. Or, acest drept de administrare reprezintă un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică care conferă titularului posesia, folosința și chiar dispoziția materială. Toate acestea presupun și obligații din partea titularului dreptului de administrare, printre obligațiile corelative dreptului de a folosi bunul numărându-se, în mod evident, și obligația de a întreține bunul și de a-l repara. Acesta diferă de dreptul personal născut dintr-un contract de locațiune, care stabilește în sarcina locatarului doar obligația efectuării reparațiilor curente întrucât dreptul de administrare are un conținut mai larg decât dreptul locatarului de a folosi bunul închiriat. Astfel, după cum s-a reținut mai sus, titularul dreptului de administrare poate avea și drept de dispoziție materială asupra bunului în cazul terenurilor sau a clădirilor, putând realiza reparații capitale, reamenajări, demolări etc.. Aceasta înseamnă că, în afară de dreptul de a efectua reparații capitale când nu este neapărat nevoie titularul dreptului de administrare are și obligația de a realiza aceste reparații atunci când se impun.
Ca atare, atât timp cât chemata în garanție avea obligația de a repara imobilul și de a-l întreține într-o stare corespunzătoare, neîndeplinindu-și această obligație, este răspunzătoare de repararea prejudiciului cauzat ca urmare a întreținerii necorespunzătoare. Prin urmare, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia și, întrucât a admis cererea de chemare în judecată, pârâtul a căzut în pretenții față de reclamantă, s-a admis și cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva Băncii Naționale a României urmând ca aceasta să fie obligată să plătească pârâtului toate sumele pe care acesta le datorează reclamantei.
În baza art. 453 Cod procedură civilă a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.860 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru parțială pentru pretențiile admise (1.810 lei și 50 lei în apel), onorariu avocat (3.000 lei – chitanța nr. 214/02.06.2015).
În baza art. 72 Cod procedură civilă, a obligat chemata în garanție la plata către pârât a sumei de 40.160 lei reprezentând despăgubiri și 4.860 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. în reprezentarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata Banca Națională a României - S. Regională T..
Prin apelul declarat Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. în reprezentarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul respingerii acțiunii formulată de J. M..
În motivarea apelului arată că hotărârea primei instanțe este în parte netemeinică și nelegală.
Așa cum se prevede în art. 1378 din Codul Civil, răspunderea intervine numai dacă ruina edificiului a provenit din lipsa de întreținere a construcției. Această condiție trebuie să fie probată de către persoana care invoca faptul că i s-a produs un prejudiciu.
La dosarul cauzei nu exista nicio dovadă că incidentul a fost provocat de lipsa de întreținere a clădirii. În aceste condiții, apelanta apreciază că prima instanța trebuia să constate că acțiunea formulată de reclamantă nu este dovedită și ca urmare trebuia să dispună respingerea acțiunii.
Apelanta apreciază că prima instanță în mod greșit a admis acțiunea pe fond, având în vedere că la dosar nu există dovezi din care să se desprindă ideea că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul Civil pentru repararea prejudiciului. În contextul în care nu există nicio dovadă și prima instanța nu face trimitere la vreo dovadă din care să rezulte că ruina edificiului s-a datorat lipsei de întreținere a clădirii, prima instanța trebuia să respingă în totalitate acțiunea.
În subsidiar, în cazul în care instanța va constata că acțiunea pe fond este întemeiată, în ceea ce privește întinderea despăgubirilor acordate în valoare de 40.000 lei reprezentând daune morale, solicită modificarea sentinței și reducerea acestora.
În ceea ce privește daunele morale acordate, acestea sunt mult prea mari și suma acordată nu este proporțională cu întinderea prejudiciului. Dacă prima instanță a acordat despăgubiri de 160 lei, acordarea unor despăgubiri morale de 40.000 lei este total nejustificată pentru un prejudiciu material de 160 lei.
Prima instanță trebuia să analizeze și condițiile în care s-a produs incidentul (prejudiciul) și să constate că nu există nicio culpă din partea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, art. 1391 din Codul Civil arată că repararea prejudiciului nepatrimonial poate fi acordată pentru restrângerea posibilității de viață familială și socială.
Prin hotărârea pronunțată nu se motivează care sunt restrângerile la viața familială sau socială, nu se arată ce activități au fost făcute înainte de incident care nu mai pot fi făcute în prezent, care să justifice suma de 40.000 lei.
Atât practica europeană a soluțiilor date de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în repararea prejudiciilor morale cât și practica națională rețin că aceste despăgubiri morale nu pot să tindă la o îmbogățire fără just temei a victimei.
Este corectă reținerea instanței prin care s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de Statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Băncii Națioanle a României. În mod corect a stabilit prima instanță că B. trebuie să achite Ministerului Finanțelor Publice toate sumele care trebuiesc achitate reclamantei J. M..
În drept invocă art. 466 și urm. din Codul de Procedură Civilă; art. 1378, 1391 din Codul Civil și art. 72 din Codul de Procedură Civilă.
Prin apelul declarat intimata Banca Națională a României - S. Regională T. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Băncii, respingerea cererii de chemare în garanție a Băncii Naționale a României și pe fond respingerea acțiunii ca nedovedită și neîntemeiată. În subsidiar, în situația menținerii dispozițiilor instanței de fond, solicită reducerea substanțială a sumei de 40.000 lei reprezentând daune morale.
În motivarea apelului arată că soluția pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele aspecte:
Prima instanță de judecată a făcut o apreciere greșită a calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României, fapt ce se răsfrânge asupra întregului cadru procesual, în contextul în care reclamanta-intimată și a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1378 Cod Civil.
Având în vedere extrasul de carte funciară din care rezultă că proprietar tabular al imobilului situat în A., . este Statul Român, iar Banca de Stat a RPR Filiala Raion A. devenită Banca Națională a României Agenția A. deține numai un drept de folosință, apelanta consideră că instanța de fond face o apreciere greșită a obligațiilor ce îi revin în calitate de titular al dreptului de folosință, în opinia apelantei acest atribut fiind diferit de dreptul de administrare care conferă printre altele și drepturi și obligații de reparație capitală a imobilului administrat.
În sprijinul apărării apelanta, invocă prevederile art. 1786 litera b) Cod civil, completate de prevederile art. 1788 Cod civil alin.1 și 2 și art. 12 alin.5 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia - în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, așa încât titularul dreptului de administrare are dreptul de a efectua reparații capitale, dar și obligația de a realiza aceste reparații atunci când se impun, și nu cum greșit a reținut instanța de fond care a apreciat că apelanta chemată în garanție B.N.R. are un drept de administrare, revenindu-i obligația efectuării reparațiilor capitale.
În obligațiile băncii nu intră reparațiile necesare pentru consolidarea imobilului, pentru evitarea degradării acestuia, legiuitorul stabilind în mod expres obligația proprietarului imobilului de a efectua reparațiile necesare scopului pentru care acesta este dat în folosință.
În baza celor arătate, apelanta consideră că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii în calitate de chemat în garanție a Băncii Naționale a României, față de temeiul de drept și față de pretențiile intimatei reclamante J. M..
Referitor la acțiunea care formează obiectul prezentei cauze, consideră că este nedovedită și neîntemeiată, întrucât din probele administrate în dosar, nu reiese că sunt îndeplinite cele trei condiții cumulative care să antreneze răspunderea proprietarului pentru prejudiciul produs prin ruina edificiului și anume intimata reclamantă nu a dovedit existența prejudiciului, nu a dovedit că ruina edificiului sau desprinderea unor părți din edificiu au fost cauzate de lipsa de întreținere sau de un viciu de construcție și în consecință, nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul suferit și ruina sau desprinderea datorate lipsei de întreținere sau viciului de construcție.
Reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu cauzat prin desprinderea unei bucăți de ornament de pe clădirea unde își desfășoară activitatea apelanta B.N.R., întrucât martorii propuși de ea și audiați în cauză nu au fost de față când s-a produs incidentul; răspunsurile la interogatoriul reclamantei nu corespund cu cele declarate de jandarmul care asigura paza imobilului.
Potrivit art. 1378 Cod civil, pentru angajarea răspunderii proprietarului, victima trebuie să dovedească faptul că prejudiciul s-a datorat în exclusivitate celor două cauze - ruina edificiului sau lipsa de întreținere a imobilului, respectiv modul defectuos în care a fost proiectat și construit imobilul sau neglijența manifestată în folosința acestuia. Apelanta solicită instanței de apel să constate faptul că intimata-reclamantă nu a dovedit existența uneia din cele două cauze stabilite de legiuitor pentru a fi antrenată răspunderea proprietarului. Mai mult, din înscrisurile depuse la dosar de apelanta B. reiese că imobilul se afla în acel moment, într-o stare corespunzătoare de întreținere, nu se afla în categoria imobilelor selectate pentru etapa I zonă de acțiune prioritară conform Legii nr. 153/2011, imobile aflate în stare avansată de degradare și care pun în pericol sănătatea, integritatea fizică și siguranța populației, așa cum reiese din Lista anexă la H.G. nr._ emisă de Consiliul Local al Municipiului A..
În baza celor arătate, nu se poate vorbi de un raport de cauzalitate între prejudiciu și ruina edificiului sau lipsa de întreținere, întrucât intimata reclamantă nu a dovedit că leziunea suferită a fost cauzată de desprinderea unei bucăți din ornament și că aceasta s-a datorat exclusiv celor două cauze menționate mai sus
În ce privește daunele morale în sumă de 40.000 lei acordate de instanța de fond, consideră că pe de o parte sunt nejustificate, având în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității, nefiind suficientă numai stabilirea culpei autorității, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia Civilă nr. 235/20.04.2011.
Pe de altă parte, suma de 40.000 lei reprezentând despăgubirile morale este exagerată, disproporționată în raport cu întinderea prejudiciului, cu particularitățile specific vârstei și cu faptul că nu există situații de restrângere a posibilităților de viață familială și socială, în sprijinul apărării, elocvent este raportul de expertiză nr. 608/27.03.2015 întocmit de IML Timișoara, în care se concluzionează că nu există legătură de cauzalitate între traumatismul suferit la data de 17.03.2013 și afecțiunile psihice acuzate în prezent și că la nivelul gambei drepte, plaga este vindecată, cicatricea este suplă, fără complicații, mai mult, leziunile de violentă nu s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții victimei și nici cu infirmitate fizică permanent sau prejudiciu estetic grav sau permanent, așadar aceste constatări nu fac decât să ducă la concluzia că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală sau pentru daunele morale solicitate de reclamantă.
Intimata Banca Națională a României S. Regională T. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat cu privire la apelul declarat de apelanta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice admiterea în parte a apelului, în ce privește nedovedirea acțiunii de către intimata-reclamantă J. M., cât și în ce privește cuantumul despăgubirilor morale în sumă de 40.000 lei acordate acesteia.
În motivarea întâmpinării reiterează susținerile din cererea de apel.
Intimata J. M. a depus la dosar întâmpinare la apelurile formulate prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate și menținerea dispozițiilor Sentinței civile nr.3377 din 16.06.2015, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ ca fiind temeinice și legale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării arată în ceea ce privesc criticele aduse de ambele apelante sentinței primei instanțe raportat la temeinicia admiterii cererii de chemare în judecată, aceasta întrucât acțiunea n-a fost dovedită, nefiind îndeplinite cele trei condiții cumulative care să antreneze răspunderea proprietarului pentru prejudiciul produs prin ruina edificiului.
Pentru a pronunța sentința apelată prima instanță a motivat hotărârea raportat la prevederile art. 1.349 alin. (3) Cod civil, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
Totodată, în conformitate cu art. 1.378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere directă și obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție, ca o sarcină a proprietății; vinovăția proprietarului sau a unei alte persoane nu este o condiție a existenței și angajării acestei răspunderi. Doctrina juridică actuală și jurisprudența împărtășesc această orientare.
Obligația principală care justifică răspunderea proprietarului este o obligație de securitate pentru integritatea, temeinicia și calitatea construcției întregului edificiu, obligație născută din însuși textul de lege, în virtutea căruia proprietarul trebuie să suporte despăgubirile pentru prejudiciile cauzate. Producerea daunei constituie dovada elocventă a încălcării obligației de securitate și, pe cale de consecință, temei pentru angajarea răspunderii proprietarului. Această obligație se coroborează cu obligația proprietarului de garanție în fața membrilor societății pentru toate consecințele socialmente periculoase pe care lucrul său le cauzează, el având deplina responsabilitate pentru construirea și întreținerea acestuia, cu respectarea tuturor prevederilor legale.
Starea de fapt, ruina edificiului este confirmată de planșa foto existentă la dosar, cât și de proba testimonială, în sensul că martorul P. C., care se afla în clădirea B. la momentul respectiv.
Intimata mai arată că în urma desprinderii unei bucăți din fațada imobilului proprietatea pârâtului Statul Român conform CF nr._ A., s-a cauzat un prejudiciu, prejudiciu constând în vătămarea integrității fizice și sănătății sale, în temeiul art.1.378 Cod civil, pârâtul a fost obligat la repararea acestuia. În acest caz prejudiciul este unul patrimonial constând în cheltuielile efectuate de ea pentru însănătoșire și totodată, unul nepatrimonial constând în efectele negative cauzate fizicului și psihicului său urmare incidentului din data de 17. 03.2013.
În ceea ce privește contestarea cuantumului sumelor de bani acordate de prima instanță drept despăgubiri morale și materiale în cuantum total de 40.160 lei, apelanta arată că potrivit materialului probator administrat în primă instanță, din declarațiile martorilor audiați T. V. și T. M., a rezultat faptul că incidentul a lăsat urme asupra psihicului său în sensul că în prezent acestea îi este teamă să mai iasă din casă singură, nu mai face cumpărăturile astfel cum le făcea anterior și totodată, se deplasează mai greu, acuzând uneori dureri la piciorul afectat.
În ceea ce privește numărul de îngrijiri medicale necesare vindecării sale, primă instanță a reținut judicios și temeinic că, chiar dacă, potrivit concluziilor raportului din nou expertiză medico-legală, o persoană sănătoasă, fără afecțiuni preexistente ca cele ale sale insuficiență venoasă cronică la membrele inferioare, s-ar fi vindecat în circa 15 zile de îngrijiri medicale, instanța a considerat că în speță afecțiunea preexistentă a sa nu poate influența semnificativ prejudiciul moral suferit de aceasta tocmai pentru că este de notorietate faptul că vătămările fizice ale persoanelor în vârstă se vindecă mai greu, chiar în lipsa unor afecțiuni preexistente. Or, aceasta nu înseamnă că suferințele psihice, morale, ale unei persoane în vârstă sunt mai mici decât ale unei persoane tinere, doar pentru că respectiva persoană este în vârstă. Nu este vorba aici doar de durerea fizică care poate fi resimțită mai puternic de persoanele în vârstă, ci și de cea psihică, or rezultă din proba cu martori audiați că ea a fost afectată de incidentul suferit, devenind mai agitată, mai nervoasă și mai speriată decât înainte. Pe de altă parte, plagă suferită nu a fost o plagă simplă, ci o plagă cu lipsă de substanță care a necesitat excizia tegumentelor devitalizate și plastie cu lambou local, fiind deci o plagă complexă.
Față de toate aceste considerente, prima instanță a considerat că suma de 40.000 lei constituie o reparație justă pentru prejudiciul moral suferit de ea.
În susținerea punctului de vedere exprimat de prima instanță este relevant de amintit argumentele indicate prin cererea de chemare în judecată în sensul că deși normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc, este justificată, acordarea de compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Aceste compensații sunt destinate să creeze condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele psihice avute, prin contrabalansarea efectelor negative suferite. Prejudiciul moral fiind distinct de cel material, acesta se referă la vătămarea intereselor extrapatrimoniale ale victimei, fiind o latură a drepturilor personalității și privind suferința, sensibilitatea sau afecțiunii victimei, sau a celor apropiați. În aceasta situație operează pe deplin principiul reparației integrale, care guvernează răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce privesc alegațiile apelantei B. în sensul necesității ca instanța de apel să țină cont de concluziile noului raport medico-legal al IML Timișoara, în care se concluzionează că nu există raport de cauzalitate între traumatismul suferit la data de 17.03.2013 și afecțiunile psihice acuzate în prezent și că la nivelul gambei drepte, plaga este vindecată, cicatricea este suplă, fără complicații, mai mult, leziunile de violență nu s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții victimei și nici cu infirmitate fizică permanentă sau prejudiciu estetic grav sau permanent, în opinia acesteia, aceste concluzii fac ca acordarea de despăgubiri să nu fie întemeiată. Intimata, precizează că raportul de nouă expertiză medico-legală la IML Timișoara s-a efectuat la un interval de 2 ani de la data producerii evenimentului desprinderii unei bucăți din imobilul pârâtei apelante.
Pe de altă parte, acordarea sumelor diminuate de către prima instanță s-a raportat la existența prejudiciului, întinderea acestuia, suferințele fizice și psihice dovedite prin probe, fapta ilicită constând în desprinderea unei bucăți din imobilul pârâtei apelante, precum și bineînțeles raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită.
Intimata mai arată în ceea ce privește susținerea apelantei care extrage din contextul concluziilor raportului medico-legal al IML Timișoara faptul că leziunile de violență nu s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții victimei și nici cu infirmitate fizică permanentă sau prejudiciu estetic grav sau permanent, acest aspect s-a datorat doar unei pure șanse sau noroc, pe care 1-a avut ea la data desprinderii bucății de ornament. După cum se poate deduce logic, bucata a căzut la câțiva mm de capul său, situație față de care, cel mai probabil, și fără nicio tăgadă apelanta ar fi fost de acord cu acordarea despăgubirilor cuvenite. Spre fericirea sa a rămas în viață suferind, spre deosebire de ce putea fi mai rău, două intervenții chirurgicale, însumând un total de maxim 55 de zile de îngrijiri medicale, la care se adaugă suferințele psihice resimțite direct de către apropiați care au trebuit să se implice intens să nu cadă în depresie continuă, aceasta fiind oricum extrem de afectată față de cele întâmplate.
Față de criticile aduse de către apelanta B. asupra calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României, în sensul obligării acesteia la plata către pârâtul Statul Român a sumei de 40.160 lei reprezentând despăgubiri și 4.860 lei reprezentând cheltuieli de judecată, intimata apreciază că argumentele exprimate de prima instanță în cadrul motivării respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție B. sunt temeinice și legale, drept pentru care consideră că se impune menținerea acestor dispoziții.
În drept invocă art. 471, alin.(5) și urm. din NCPC.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 476-478 Cod de procedură civilă, instanța constată că acestea sunt neîntemeiate, sentința apelată fiind pronunțată cu interpretarea corectă a raporturilor juridice ale părților și a dispozițiilor legale incidente.
Criticile apelantelor vizând neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului, sunt neîntemeiate.
În mod corect instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 alin. 3 și art. 1378 Cod civil. Astfel cum în mod just a reținut prima instanță, răspunderea pentru ruina edificiului este o răspunde obiectivă și nu este condiționată de existența culpei proprietarului, acesta fiind obligat la reparație dacă prejudiciul fost cauzat de lipsa de întreținere a imobilului, indiferent dacă a avut vreo culpă sau nu în această privință.
Contrar susținerilor comune ale apelantelor, amplul probatoriu administrat la instanța de fond a fost corect analizat de prima instanță, desprinderea unei bucăți din fațada clădirii proprietatea apelantei pârâte fiind, în mod evident, cauzată de lipsa de întreținere.
Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul consideră, față de probatoriul administrat la instanța de fond, că aprecierile primei instanțe au fost corecte, suma de 40.000 lei reprezentând o reparație justă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României, invocată de apelanta chemată în garanție, tribunalul reține că în mod corect a fost respinsă de instanța de fond. Astfel cum a reținut prima instanță, apelanta chemată în garanție este titulara unui drept de administrare asupra imobilului, având obligația de a repara imobilul și de a-l întreține într-o stare corespunzătoare. Față de neîndeplinirea acestei obligații, în mod just prima instanță a considerat că apelanta este ținută să repare prejudiciul cauzat ca urmare a întreținerii necorespunzătoare.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza art. 480 alin. 1 C., va respinge apelurile, ca neîntemeiate.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată, nefiind solicitate de intimată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în A., B.dul Revoluției, nr. 77-79, județul A. în contradictoriu cu intimații J. M., CNP_, cu domiciliul în A., ., .. A, ., cu domiciliul procesual ales în A., B.dul G.ral. V. M., nr. 5-7, . – la cab. av. C. D. și Banca Națională a României, prin S. Regională T., cu sediul în Timișoara, B.dul I.C.B., nr.1, județul T., Cod fiscal RO361684 împotriva Sentinței civile nr.3377 din 16.06.2015 pronunțată de Judecătoria A..
Respinge apelul formulat de apelanta Banca Națională a României, prin S. Regională T., în contradictoriu cu intimații J. M. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 23.11.2015.
Președinte, pentru Judecător,
R. M. C. C. A.,
aflat în concediu de odihnă,
semnează președintele completului
R. M.
Grefier,
F. M.
Red.RM/Thred.FM
Data:22.12.2015
5ex./3com./
Se comunică cu:
apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice - cu sediul în A., B.dul Revoluției, nr. 77-79, județul A.
intimata J. M. - cu domiciliul procesual ales în A., B.dul G.ral. V. M., nr. 5-7, . – la cab. av. C. D.
intimata Banca Națională a României, prin S. Regională T. - cu sediul în Timișoara, B.dul I.C.B., nr.1, județul T.
Prima instanță – Judecătoria A. - Judecător – A. M. A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1319/2015. Tribunalul ARAD | Obligaţie de a face. Sentința nr. 1270/2015. Tribunalul ARAD → |
|---|
