Pretenţii. Decizia nr. 695/2014. Tribunalul BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 695/2014 pronunțată de Tribunalul BOTOŞANI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 18153/193/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA I CIVILĂ
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 26.11.2014
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE – A. C.
JUDECĂTOR – A. M.
JUDECĂTOR- C. M.
GREFIER – P. R.
DECIZIA CIVILĂ NR. 695 R
La ordine judecarea recursului civil privind pe recurentul/intimat P. A.-I. și pe recurenta-pârâtă I. M.-E., având ca obiect pretenții împotriva sentinței civile nr.581 din 23.01.2014 a Judecătoriei B..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă av.F. V. A. pentru recurenta-pârâtă, lipsă fiind recurentul - intimat.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dosarul se află la primul termen de judecată și s-a depus la dosar copie după chitanța de plată a taxei de timbru din partea recurentului .
Reprezentantul recurentei- pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru .
Văzând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererilor de recurs.
Reprezentantul recurentei- pârâte solicită admiterea recursului pentru motivele arătate în cererea de recurs . Invocă disp. art.663 ind.1 și 15 Cod proc.civ. Solicită respingerea recursului recurentului, arată că pârâtul avea posibilitatea contestării acelui act, respectiv a titlului de care se prevalează, problema rezolvându-se în partajul voluntar. Susține că trebuia respinsă acțiunea ca nefondată. Solicită anularea recursului ca netimbrat în condițiile în care nu s-a depus chitanța în original ci doar copia acesteia.
TRIBUNALUL,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._, reclamantul P. A. I. a chemat în judecată pe I. M. E. solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 15.234 lei reprezentând 50% din impozitul pe venit provenit din cedarea folosinței bunului imobil comun situat în B., . jud. B. pentru perioada 2007 – 2010.
În motivare reclamantul arată că prin sentința civilă nr. 7144/15.11.2010 pronunțată în dosar_/193/2010, Judecătoria B. a dispus desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâta prin acordul părților. Că, la data de 16.02.2011 a fost încheiat actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 238/16.02.2011 la BNP G. P. din B., cu privire la imobilul situat în municipiul B. ., bun dobândit în timpul căsătoriei. Referitor la acest bun imobil, reclamantul mai arată că în timpul căsătoriei a fost încheiat cu .. PARTNERS SRL contractul de închiriere nr. 1/01.07.2007, înregistrat la organele fiscale la data de 28.07.2007 sub nr._/28.08.2007. Pentru că după desfacerea căsătoriei reclamantul a achitat suma de 30.469 lei reprezentând impozitul pe venit rezultat din cedarea folosinței acestui bun, acesta solicită în temeiul art. 32 din Codul familiei obligarea pârâtei la sumei de 15.234 lei.
În dovedire reclamantul a depus la dosar înscrisurile despre care a făcut vorbire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. În motivare arată că la data de 16.02.2011 când a fost încheiat actul de partaj voluntar s-a sistat întreaga stare de indiviziune. Pârâta susține că de la acea dată nu mai are nicio obligație de natură patrimonială față de reclamant. Mai precizează că nu a știut de existența contractului de închiriere și nici de încasarea vreunei chirii, pentru că la societatea cu care reclamantul pretinde că a fost încheiat contractul, acesta este asociat. Un alt aspect invocat de pârâtă în susținerea cererii de respingere a acțiunii este acela că reclamantul nu a înțeles să conteste decizia de impunere în procedura prevăzută de legea contenciosului fiscal, și că în realitate, acțiunea acestuia este o veritabilă critică a titlului executoriu, ceea ce este inadmisibil în prezenta procedură. Pârâta a mai invocat și excepția puterii de lucru judecat, precizând că cererea de chemare în judecată încalcă prevederile art. 1200 -1201 cod civil (1864) pentru că tranzacția încheiată la data de 16.02.2011 are în baza art. 1711 Cod civil puterea unei sentințe neapelabile.
Prin sentința civilă 581 din 23.01.2014 Judecătoria B. a admis în parte acțiunea având ca obiect „pretenții bănești”, și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6749 lei reprezentând 50% din impozitul pe venit provenit din cedarea folosinței bunului imobil situat în mun. B., ., jud. B., aferent perioadei 2007 – 2010 cât și suma de 1025 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție a reținut prima instanță că părțile s-au căsătorit în data de 08.12.2001, iar la data 10.05.2007 au dobândit în proprietate comună devălmașă imobilul casă situat în B. . jud. B. (prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1222 la BNP E. R. din B.– fila 109 ds.).
Prin Sentința civilă nr. 7144/15.11.2010 a Judecătoriei B. pronunțată în dosar_/193/2010– fila 6 ds.- căsătoria părților a fost desfăcută în baza consimțământului lor.
Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 238/16.02.2011 la BNP P. G. (fila 7 ds.) a încetat starea de indiviziune cu privire la imobilul casă situat în B. . jud. B., părțile înțelegând să tranzacționeze cu privire la patrimoniul devălmaș.
În drept, având în vedere situație de fapt reținută, instanța apreciază față de dispozițiile art.102 alin.1 din Legea nr.71/2011, că speței îi sunt aplicabile dispozițiile legale (codul familiei și codul civil) în vigoare la momentul încheierii respectiv a desfacerii căsătoriei.
Din interpretarea dispozițiilor art. 30 din Codul familiei, se degajă concluzia că un bun este comun, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume, să fie dobândit de oricare din soți în timpul căsătoriei, și să nu facă parte din categoria bunurilor pe care legea, le consideră bunuri proprii. Așa fiind, având în vedere și principiile care guvernează comunitatea de bunuri, este de reținut că în timpul căsătoriei, soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune în condiții de perfectă egalitate. Mai este de reținut în acest context că, instituția comunității de bunuri este în strânsă legătură cu aspectele de ordin social și economic ale familiei, nevoile căsătoriei fiind satisfăcute în egală măsură, atât de veniturile obținute din muncă cât și de munca efectuată de soți pentru întreținerea gospodăriei. În speța de față, părțile nu au pretins vreo contribuție majoritară la dobândirea bunurilor, iar în temeiul prezumției relative de egalitate a soților în privința drepturilor asupra bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, instanța va reține în cauză, o cotă de contribuție egală a acestora la dobândirea bunurilor comune.
Referitor la datorii, legea le prezumă a fi personale dar reglementează cu titlu de excepție și limitativ datoriile comune prin dispozițiile art. 32 lit.a – d din Codul Familiei. În doctrină se admite unanim că fructele și veniturile bunurilor comune ale soților aparțin comunității.
Referitor la cererea reclamantului și precum și la apărările pârâtei, instanța reține că potrivit art. 728 și urm. Cod civil coroborat cu art. 6731 – 67314 C proc civ obiect al partajului îl pot constitui numai bunuri și drepturi, iar nu și obligații sau datorii. De asemenea, art. 36 C fam vorbește despre împărțirea „bunurilor” între soți, după desfacerea căsătoriei. În legislația românească, sfera noțiunii de „bun” nu cuprinde și noțiunea de „obligație”. Prin urmare, atunci când una dintre părțile litigante solicită în cadrul cererii de partaj, ori tranzacționează în mod voluntar, într-o formă sau alta, rezolvarea chestiunilor legate de datoriile ce au luat naștere în timpul căsătoriei, astfel de solicitări nu se rezolvă potrivit regulilor de partaj, ci potrivit regulilor generale sau speciale din materia obligațiilor. Atunci când instanța este sesizată cu tranșarea conflictelor dintre părți în ceea ce privește datoriile ce au fost contractate ori care s-au născut în timpul căsătoriei, este esențial ca, mai întâi, să se stabilească natura juridică a acestora, respectiv dacă sunt proprii unuia dintre soți sau sunt comune. Stabilirea naturii juridice a datoriilor nu se face luându-se în considerare doar persoana soțului care a contractat aceste datorii, ci, în mod evident, și destinația ori sursa sumelor de bani pe care unul dintre soți le-a contractat ori le-a obținut, și care constituie datorie, concluzie care rezultă din dispozițiile art. 32 coroborat cu art. 35 din Codul familiei. În legătură cu acest aspect mai trebuie menționat că dispozițiile art. 35 C fam nu interzic unuia dintre soți ca, fără consimțământul celuilalt, să contracteze datorii pentru a administra, conserva sau dobândi anumite bunuri comune. Ceea ce interzice acest text de lege este înstrăinarea sau grevarea unui teren sau construcții ce constituie bun comun, de către unul dintre soți, fără consimțământul celuilalt.
Pe de altă parte, a considera că între soți funcționează aceleași principii derivând din solidaritatea pasivă, în ceea ce privește plata datoriilor comune contractate pentru suportarea cheltuielilor căsătoriei, înseamnă a nega în substanța sa regimul matrimonial existent în România în ceea ce privește raporturile patrimoniale dintre soți. Un argument în plus îl constituie chiar dispozițiile art. 29 din Codul familiei, care stipulează că „Soții sunt obligați să contribuie, in raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei”. În cauză însă, având în vedere că a intervenit desfacerea căsătoriei, sunt aplicabile regulile specifice din materia obligațiilor solidare (solidaritatea între debitori) în materia datoriilor comune.
În consecință, instanța a constatat că suma care reprezintă obligația fiscală pentru veniturile din cedarea spațiului din B. ., constituie datorie comună a părților (evident față de ANAF) și care urmează a fi suportată de părți în cote egale. Pentru că reclamantul a suportat deja în întregime plata acestei sume, acesta poate regresa împotriva pârâtei solicitându-i plata corespunzătoare a sumelor pe care le datorează. În aceste condiții, constatând că reclamantul a suferit o pierdere patrimonială și, în mod corespunzător, pârâta a beneficiat de acest avantaj financiar, Judecătoria B. constată că sunt îndeplinite condițiile de incidență ale principiului îmbogățirii fără justă cauză (izvor de obligații unanim recunoscut în legislația românească).
Cu privire la cuantumul obligației fiscale calculat pentru venitul obținut din cedarea folosinței spațiului din B. ., instanța a reținut suma de_ lei indicată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. prin adresa nr._/10.12.2013 aflată la fila 122 dosar.
Impotriva acestei sentințe au declarat recurs părțile depuse la data de 15 septembrie 2014 respectiv la 17 septembrie 2014 .
Prin prima cale de atac declarată de parata I. M. aceasta a menționat că solicită modificarea Sentinței civile 586 din 23.01.2014 în temeiul prevederilor art 304 alineatele 7 și 9 din Vechiul Cod De Procedură Civilă. În motivare arată că în mod greșit instanța a obligat-o la plata sumei de 6749 de lei reprezentând 50 % din impozitul pe venit provenit din cedarea folosinței bunului imobil aferentă anilor 2007-2010 întrucât au fost încălcate prevederile art. 673 indice 1- 673 indice 14 din Vechiul Cod De Procedură Civilă . Aduce la cunostință că în ceea ce privește relațiile dintre ei după pronuntarea divortului au înteles sa tranzactioneze în legătură cu partajul bunurilor comune . Ea a avut încredere în acest partaj autentificat la BNP G. P. sub nr 238 fiind avut în vedere atât activul cât și pasivul . În actul respectiv s-a arătat ca intre ei nu mai există nici un fel de pretenții de natură patrimonială. Actiunea de față reprezintă tocmai o cerere privind alte pretenții de natură patrimonială astfel că este încălcat tocmai contractul de tranzacție încheiat pentru a pune capăt stării de indiviziune . Conform art 304 punctul 7 sentința cuprinde și motive contradictorii întrucât pe de o parte prima instanta arata ca datoriile comune nu se împart potrivit regulilor de la partaj ci potrivit celor generale din materia obligațiilor dar în cele din urmă instanța de fond revine si arata între soți funcționează aceleași principii privind solidaritatea pasivă în raport cu prevederile art 29 din Codul Familiei . A mai arătat recurenta că titlu la care face trimitere recurentul este emis doar pe numele său si daca acesta ar fi considerat datoriile că în fapt datoriile revin și ei ar fi trebuit să conteste printr-o acțiune în contencios administrativ acest titlu solicitând înscrierea numelui ei în actul administrativ emis .
La data de 17 septembrie 2014 a declarat recurs P. A. I. solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în tot a pretențiilor lui . A apreciat că din înscrisurile existente la dosar rezultă faptul că totalul obligație de plată este de 30.469 de lei fapt care arata că trebuie obligată pârâta la plata sumei de 15. 234 de lei reprezentând 50 % din impozitul pe venit provenit din cedarea folosintei bunului imobil comun . El a făcut dovada că a achitat la 1 februarie 2012 și respectiv la 29 iunie 2012 această sumă.
Pentru justa soluționare a cauzei instanța a atașat dosarul_/2012 al Judecătoriei B. .
Din actele și lucrările acestuia rezultă că la data de 15 noiembrie 2010 prin Sentința civilă 7144 s-a declarat desfăcută căsătoria părților. La data de 16 februarie 2011 sub nr 238 a fost autentificat actul de partaj voluntar încheiat între părți prin care acestea au înțeles să pună capăt stării de indiviziune . Recurentul a preluat imobilul situat în B. .-a obligat să plătească fostei soții o sumă de 25.000lei . În partea finala a actului se arată ca intre foștii soți P. I. nu mai există nici un fel de pretenții de natură patrimonială .
La data de 9 noiembrie 2012 recurentul s-a adresat Judecătoriei B. solicitând obligarea paratei, fostă soție, la plata a 50 % din datoriile comune provenite din închirierea bunului dobândit în devălmășie .
În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul P. I. I. conform adresei_ din 10 12 2013 AJFP B. aduce la cunostință că reclamantul a obținut un venit în sumă de_ lei în intervalul 2007-2010 din cedarea folosinței spatiului comercial in suprafata de 50 de metri pătrați din . iar cuantumul obligatiei fiscale este de 13 498 . A susținut recurentul că în fapt impozitul ar fi mai mare .Din actele depuse la dosar rezultă că într-adevăr recurentul a plătit o sumă mai mare dar din înscrisurile înaintate de Administrația Finanțelor Publice rezultă că acesta a închiriat nu numai spațiul din . ci și apartamentul din . apartament din . nu există date din care să rezulte ca ar fi fost în proprietatea celor doi soți P. I..
În ceea ce privește recursul declarat de către recurenta I. M. instanța are în vedere prevederile art 977-985 din Vechiul Cod Civil . Potrivit acestor texte care se aplică prin asemănare interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul.
Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului.
Dispozițiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.
Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul.
Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.
Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligația, nu se poate susține că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.
Prevederile art 673 indice 1- 673 indice 14 din Vechiul Cod De Procedură Civilă nu sunt aplicabile în speță intrucât nu exista un litigiu civil pe rolul instanțelor în ceea ce privește acțiunea de partaj al bunurilor comune. Părțile au înțeles să se prezinte în fața notarului public și să încheie o convenție prin care au împărțit prin buna invoiala bunurile comune . Ca urmare textele legale sunt cele arătate mai sus care se aplica prin asemanare si nu cele din vechiul Codul De Procedura Civila . Într-adevăr în acest act de imparteala voluntară se consemna în mod explicit că părțile nu mai au nici un fel de pretenții de natură patrimonială . Rezultă așadar că la data de 16 februarie 2011 cei doi foști soți au înțeles să pună capăt stării de indiviziune atât în ceea ce privește activul cât și in ceea ce privește pasivul, în condițiile în care s-a consemnat în mod explicit ca părțile nu mai au nicio pretenție de natură patrimonială în ceea ce privește bunurile și datoriile comune. Rezultă ca o acțiune formulată ulterior prin care unul dintre copartajanți solicită obligarea celuilalt la plata unor datorii este contrară voinței partilor arătată în actul de partaj voluntar .
Instanța mai are în vedere faptul că actul de închiriere privește doar suprafața de 50 de metri patrati și nu intreg imobilul supus partajării iar contractul a fost încheiat de către reclamant cu societatea la care era asociat . Actul de închiriere a fost încheiat în 2007 iar deciziile de impunere anuale pentru venitul obtinut din cedarea folosintei bunului au fost emise până la data la care s-a încheiat actul de partaj judiciar . În consecință reclamantul avea cunostinta despre eventuale datorii provenite din cedarea folosintei bunului . În măsura in care ar fi dorit împărțirea si acestor datorii considerate comune ar fi trebuit ca la data de 16 februarie 2011 să aducă la cunoștinta fostei soții că există unele datorii comune iar acest fapt ar fi trebuit consemnat în actul de partaj voluntar. Această înștiințare ar fi fost în măsură să conducă la încheierea tranzacției în cunoștință de cauză atât în ceea ce privește bunurile comune cât și datoriile eventuale.
Potrivit regulilor arătate de art. 977 și urm din vechiul Cod Civil stabilește Tribunalul că prin actul de partaj voluntar foștii soți au statuat în mod expres că nu mai au nicio pretenție de natură patrimonială și cum la data respectivă erau deja emise deciziile de impunere rezultă că reclamantul a înțeles să consemneze această clauză în cunoștință de cauză . Cum potrivit art. 969 din vechiul Cod Civil convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante rezultă că P. I. I. nu este îndreptățit să obțină obligarea pârâtei la plata unor alte sume reprezentând datorii comune rezultate din închirierea spațiului din .> În consecință în temeiul art. 312 din vechiul Cod de procedură raportat la art. 304 pct. 9 din același act normativ tribunalul va admite recursul va modifica sentința civilă și va respinge ca nefondată acțiunea introdusă de P. I. I..
În temeiul art. 274 din vechiul Cod de procedură va fi obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta I. M. E., cu domiciliul ales la C..Av.”F. V.-A.” din Mun.Suceava, ., nr.28, ..A, ., împotriva sentinței civile nr. 581/2014 a Judecătoriei B..
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P. A. I..
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. A. I., domiciliat în B., ., jud.B., împotriva aceleiași sentințe.
Obligă reclamantul recurent P. A. I. să plătească pârâtei recurente I. M. E. suma de 1221 lei cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.11.2014.
Președinte, Judecători, Grefier,
A. C. A. M., C. M. P. R.
Red.C.M./05.01.2015
Tehnored.P.R./05.01.2015
Ex.2
| ← Drepturi băneşti. Sentința nr. 1092/2014. Tribunalul BOTOŞANI | Pretenţii. Decizia nr. 637/2014. Tribunalul BOTOŞANI → |
|---|
