Acţiune oblică. Decizia nr. 107/2013. Tribunalul BRAŞOV

Decizia nr. 107/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 6692/197/2011

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL B.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 107/. publică din data de 28 martie 2013

Completul constituit din:

PREȘEDINTE: C. F. - judecător

JUDECĂTOR: I. L.

Grefier: C. N.-D.

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de către apelanta reclamantă ., în contradictoriu cu intimații pârâți M. B., prin Primar, ., M. E. și S. Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., împotriva sentinței civile nr. 3221/07.03.2012 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._, având ca obiect acțiune oblică.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat D. L., pentru apelanta reclamantă și consilier juridic D. C., pentru intimata pârâtă ., lipsă fiind ceilalți intimații pârâți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care,

Reprezentanta convențională a apelantei reclamantă arată că nu are alte cereri de formulat și nici probe de solicitat în cauză.

Nemaifiind alte cereri de formulat și nici probe de administrat, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile în cauză și acordă cuvântul părților prezente asupra cererii de apel dedusă judecății.

Reprezentanta convențională a apelantei reclamante solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Arată că acțiunea a fost formulată în baza art. 28 alin. 1 din Decretul –Lege nr. 115/1938, care impune întrunirea a două condiții, respectiv: existența unei posesii de 20 de ani și moartea fostului proprietar, condiții care sunt îndeplinite în speța de față.

Reprezentanta convențională a intimatei pârâte . solicită, de asemenea, admiterea apelului.

TRIBUNALUL,

Asupra apelului civil de față:

Constată că prin sentința civilă nr. 3221/7.03.2012 a Judecătoriei B. a fost respinsă astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanta .. în contradictoriu cu pârâții .. M. B. prin Primar, S. ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice și M. E..

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că reclamanta susține că, de peste 20 ani, S. Român folosește imobilul în litigiu, afirmația fiind dovedită prin declarațiile celor doi martori audiați, care au învederat instanței că, de cel puțin 25 de ani, pârâtul M. B. folosește în mod continuu, netulburat de nimeni și în nume de proprietar acest imobil.

Instanța a apreciat că, pentru a putea opera prescripția achizitivă, posesia trebuie să fie exercitată cu bună credință, ori, în condițiile socio-economice ale anilor 60, nu se poate susține că statul a exercitat această posesie cu bună credință, drept dovadă că adevăratul proprietar a fost nevoit să plece din țară.

P. urmare, posesia a fost una de rea credință, motiv pentru care cererea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta.

În dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a arătat că motivul pentru care prima instanță a respins acțiunea nu are legătură cu cauza, condiția existenței bunei-credințe trebuind să fie îndeplinită numai în ipoteza în care se invocă uzucapiunea de scurtă durată întemeiată pe un just titlu.

A mai arătat că S. Român nu a posedat imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate, motiv pentru care reclamanta a invocat și a dovedit îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată, în cazul căreia buna sau reaua-credință a posesorului nu are nici o relevanță, precum și că, față de momentul începerii posesiei, respectiv anul 1950, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 coroborate cu cele ale Codului civil, care sunt îndeplinite.

A arătat de asemenea că singurele condiții care trebuie îndeplinite pentru a opera prescripția achizitivă vizează existența unei posesii de 30 ani, care trebuie să fie utilă și neviciată, precum și decesul fostului proprietar, aceste condiții fiind îndeplinite în speță, din probele dosarului rezultând că imobilul a fost preluat în rețeaua comercială de stat în anul 1950 și fiind folosit de atunci cu destinație comercială.

În continuare, reclamanta a arătat că martorul C. Alexei a declarat că locuiește în imobil din anul 1967, și nici el, nici ceilalți vecini nu l-au cunoscut pe fostul proprietar, întregul imobil, compus din spațiu comercial și locuințe, fiind preluat în fapt cu mult înainte de emiterea Deciziei nr. 160/1982, în baza Decretului nr. 223/1974, în temeiul căreia S. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra locuințelor.

A mai susținut că S. Român a posedat imobilul timp de mai mult de 60 ani, iar posesia nu a fost afectată de nici un viciu, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 din Codul civil, respectiv continuitatea, caracterul netulburat, public și sub nume de proprietar, în timp ce fostul proprietar tabular nu a locuit niciodată în imobil și timp de mai mult de 60 ani nu a emis nici o pretenție cu privire la acesta, nu a revendicat bunul, nu a formulat vreo cerere de restituire în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, fiind îndeplinite condițiile pentru ca posesorul să dobândească dreptul de proprietate într-un mod originar.

Reclamanta a arătat că nu este în măsură să facă dovada decesului fostului proprietar tabular, având în vedere că acesta a părăsit țara, plecând în Israel în urmă cu foarte mulți ani, însă în materia uzucapiunii aceasta este considerată probatio diabolica, întrucât nici o probațiune care se administrează nu este și nu poate fi completă, soluția corectă fiind aceea a prezumării morții fără a fi necesar ca cel care invocă uzucapiunea să urmeze procedura declarării judecătorești a morții proprietarului tabular, în acest sens statuându-se în ședința comună a magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Consiliului Superior al Magistraturii, în anul 2008.

Recurenta a mai arătat că un om nu poate trăi în mod obișnuit peste 100 ani, durata medie de viață în România, fiind, în anul 1960, de 47 ani, urcând la 67 ani în anul 1990, ori proprietarul tabular al imobilului avea în jurul anului 1950 vârsta de 55-60 ani, după cum rezultă din declarația martorului T. I., acesta putând trăi până în anii 1970-1980, așadar se poate prezuma că au trecut mai mult de 20 ani de la moartea proprietarului tabular, perioada necesară uzucapiunii conform art. 28 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În final, a arătat că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind reținut un singur motiv de respingere a cererii, respectiv reaua-credință a posesorului și faptul că fostul proprietar a fost „obligat” să părăsească țara, ceea ce nu are legătură cu cauza.

La termenul de judecată din 13.12.2012 instanța a calificat calea de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii primei instanțe ca fiind apelul, raportat la valoarea imobilului în litigiu și la dispozițiile art. 282 C.pr.civ.

Apelul a fost legal timbrat, reclamanta îndeplinind și obligația de achitare a diferenței de taxă judiciară de timbru, neachitată la fondul cauzei.

Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de apel, Tribunalul constată că acesta este nefondat.

Având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, instanța va analiza cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult cu cât motivarea primei instanțe este lacunară, pornind de la temeiurile de fapt și de drept ale cererii introductive.

Astfel, se reține că reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune oblică, întemeiată pe prevederile art. 974 din vechiul Cod civil, justificând calitatea sa de creditor prin aceea că a câștigat licitația publică pentru spațiul comercial în litigiu, însă nefiind în măsură să-și înscrie dreptul astfel dobândit în cartea funciară, întrucât, la rândul său, vânzătorul nu este înscris în calitate de proprietar.

În ceea ce privește constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, Tribunalul constată că reclamanta a invocat în drept atât prevederile art. 1846-1847 din vechiul Cod civil, cât și, generic, pe cele ale Decretului-lege nr. 115/1938, susținând și dovedind că posesia a început în jurul anului 1950.

În consecință, dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă este supusă condițiilor prevăzute de acest din urmă act normativ, aflat în vigoare la data începerii posesiei.

P. decizia nr. 86/10.12.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că în situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938 și împlinite după . Legii nr. 7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului-Lege nr. 115/1938. Art. 6 din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, prevede că prescripțiile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început. Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 și 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile Codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile art. 27 și 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.

Astfel fiind, reclamanta nu își putea întemeia acțiunea decât pe prevederile art. 27 sau 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, care prevede două situații în care se poate dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, după cum urmează:

Conform art. 27, în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.

Potrivit art. 28 alin. 1 din decret, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.

A.. 2 al aceluiași text de lege prevede că, de asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate.

Instanța reține că nu este posibilă invocarea concomitentă a două temeiuri cuprinse în acte normative diferite pentru a se solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, astfel că referirile apelantei privitoare la posesia de 30 ani, precum și la prevederile art. 1847 din vechiul Cod civil, cuprinse în cererea de apel, sunt lipsite de suport legal și urmează a fi înlăturate, singurul act normativ incident în speță fiind acela aflat în vigoare la data începerii posesiei.

Tribunalul reține că reclamanta nu a indicat în mod expres la care dintre cazurile enumerate mai sus se referă, însă din motivarea cererii rezultă că se invocă dispozițiile art. 28 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Moartea proprietarului tabular este un fapt juridic ce poate fi dovedit numai cu certificatul de deces sau cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, simplele afirmații referitoare la vârsta pe care acesta ar fi putut-o avea dacă s-ar afla în viață fiind irelevante.

Astfel, împrejurarea relatată de martor, în sensul că, la o anumită dată, o persoană avea o anumită vârstă, nu poate conduce, prin sine, la concluzia că acea persoană nu s-ar mai afla în viață, cu atât mai mult cu cât aceasta nu se coroborează cu alte probe din dosar, de natură a da naștere unei prezumții care să poată fi completată cu alte mijloace de probă.

Astfel, Primăria B. a adus la cunoștința instanței de fond că numitul M. E. nu figurează în evidențele sale, în apel comunicându-se că a fost identificat numitul Majer (iar nu M.) E., născut în anul 1912, emigrat în Israel, fără a exista vreo mențiune privind decesul.

Dincolo de neconcordanța de nume dintre aceste evidențe și înscrierea din cartea funciară, care se poate datora și unei erori materiale sau de transcriere, datele de mai sus nu sunt apte a conduce la concluzia că această persoană este fostul proprietar tabular și că acesta a decedat, pentru a se aprecia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat.

P. ipoteză, este posibil ca proprietarul tabular să fi fost fiul sau un alt membru de familie al persoanei născute în anul 1912, caz în care ar putea avea în prezent vârsta de peste 82 ani (dat fiind că în cartea funciară se nota minoritatea, în speță o asemenea notare nu există, deci în anul înscrierii, respectiv 1949, persoana avea cel puțin 18 ani), deci ar putea fi în viață.

Concluzionând, instanța reține în principal că, în speță, dovada decesului proprietarului tabular nu a fost făcută, iar circumstanțele speței nu permit ca această împrejurare de drept să fie prezumată.

În ceea ce privește motivele reclamantei, întemeiate pe uzucapiunea prevăzută de Codul civil român, acestea sunt străine de natura cauzei, față de data începerii posesiei, și nu vor fi avute în vedere.

Față de aceste considerente, în baza art. 296 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge apelul declarat de reclamanta .. împotriva sentinței civile nr. 3221/7.03.2012 a Judecătoriei B., care va fi păstrată, motivarea însă urmând a fi suplinită potrivit celor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de reclamanta .. împotriva sentinței civile nr. 3221/7.03.2012 a Judecătoriei B., pe care o menține.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 28 martie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

C. F. I. L.

Grefier,

C. N.-D.

Red.CF/07.05.2013

Tehnored. CND/07.05.2013

Ex. 7

Jud fond – L. M.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune oblică. Decizia nr. 107/2013. Tribunalul BRAŞOV