Pretenţii. Decizia nr. 898/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 898/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 25-06-2013 în dosarul nr. 22812/197/2009
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIA CIVILĂ Nr. 898/R
Ședința publică din 25 iunie 2013
Completul de judecată R5 constituit din:
PREȘEDINTE – M. I. I.
Judecător – C. R.
Judecător – A. I.
Grefier - V. P.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenții reclamanți C. F., C. E., C. A. și C. E. în contradictoriu cu intimata pârâtă U. M. împotriva sentinței civile nr. 5481, pronunțată de Judecătoria B. la data de 29 martie 2013 în dosarul civil nr._ având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata pârâtă personal, lipsă fiind recurenții reclamanți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Instanța constată că pentru acest termen de judecată recurenții reclamanți au fost citați cu mențiunea de a achita taxă judiciară de timbru de 487,50 lei și timbru judiciar de 5 lei, sub sancțiunea anulării cererii de recurs ca netimbrată.
Având în vedere că recurenții reclamanți nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și nici nu au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru instanța, din oficiu, invocă excepția de netimbrare a recursului și pune în discuția părții prezente această excepție.
Intimata pârâtă lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției invocată din oficiu.
T R I B U NA L U L,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5481/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, s-a respins cererea formulată reclamanții C. F., C. E., C. A. și C. E. în contradictoriu cu pârâta U. M..
S-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
În mod prioritar, instanța a constatat că cererea de față având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie este întemeiată pe calitatea părților de coproprietare asupra imobilului descris în cerere, context în care raporturile litigioase anterioare dintre părți ori autorii acestora privind contribuția la dobândirea imobilului sunt exterioare obiectului judecății, neprezentând vreo relevanță asupra soluției.
Conform extrasului CF_ B. (vechi_), imobilul situat în B., . cu nr. top 7427/36, 7427/38/b, 7427/39/1/b, 7427/39/2/b, 7427/40/b compus din teren de 1091 mp și construcție –casă de locuit parter și anexe gospodărești, cu zidărie din cărămidă compusă din 3 camere, bucătărie, cămară, hol, baie, grajd, garaj, cuptor este proprietatea comună a părților în litigiu, în cotă de 4/8 pentru pârâtă și de câte 1/8 pentru fiecare dintre reclamanții C. F., C. E., C. A. și C. E..
Aceste cote ale părților poartă asupra întregului imobil, teren și construcție în descrierea cuprinsă în cartea funciară, situație susținută și de considerentele sentinței civile irevocabile nr._ din 21.12.2011 a Judecătoriei B. (dosar nr._/197/2008).
În cauză, nu s-a dovedit vreo modificare a situației imobilului rezultată din cartea funciară, context în care aceasta se impune instanței, în speța de față, drept o stare de fapt și juridică definitiv stabilită.
În cauză, reclamanții au invocat prejudicierea cotei lor de proprietate asupra imobilului de către pârâtă, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor echivalente chiriei ce ar fi putut fi percepută pentru imobil.
Fiind invocată astfel o faptă ilicită a pârâtei care ar fi produs ca rezultat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților constând în lipsirea lor de utilizarea cotei din imobil, instanța a solicitat acestora să precizeze concret cum a exercitat pârâta folosința asupra acestei cote care revine reclamanților dar fără ca la dosar aceste părți să depună vreo precizare legată de acest aspect.
Prin raportul de expertiză depus la dosar, contravaloarea lipsei de folosință corespunzătoare cotei de ½ din imobil, determinată prin raportare la chiria ce putea fi percepută de reclamanți a fost stabilită la suma de 43.800 lei /10.000 euro, pe perioada 21.10._13 (f.67).
Având în vedere starea de fapt prezentată și temeiul juridic invocat în susținerea pretențiilor formulate, instanța a constatat că cererea de față nu este întemeiată.
Conform art. 129 alin. 4 C.p.civ, instanța are obligația de a se pronunța numai cu privire la obiectul dedus judecății, fără a se putea substitui părții în formularea apărărilor ori alegerea procedurii pentru valorificarea pretențiilor formulate.
Potrivit principiului disponibilității, care guvernează procedura civilă și reținând că prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege situația de fapt calificată juridic, art. 129 alin. 4 C.p.civ permite judecătorului să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept ale speței, fără să existe un text de lege care să-i acorde dreptul să schimbe din oficiu fundamentul pretenției supuse judecății.
Astfel, art. 84 C.p.civ stabilește obligația judecătorului de a da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit partea dar nu și posibilitatea de a schimba împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază pretenția.
În consecință, instanța a procedat la examinarea pretențiilor formulate de reclamanți pe baza regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În drept, instanța a reținut că potrivit art. 998 –art. 999 C.civ „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, fiind de asemenea responsabili „ nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie cu intenție dar și de cel cauzat prin neglijență ori imprudență”.
Din prevederile legale citate rezultă condițiile generale care trebuie întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Sarcina probării îndeplinirii acestor condiții revine reclamanților, în baza art. 1169 C.civ, aplicabil la data formulării cererii iar neîndeplinirea unei singure cerințe dintre cele arătate conduce la respingerea cererii.
Prejudiciul invocat de reclamanți constă în contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o prin închirierea imobilului, corespunzător cotei lor de proprietate, dovadă raportarea la disp. art. 1429 C.civ. Aceste daune ar rezulta din încălcarea dreptului lor de coproprietate, încălcare ce ar concretiza și fapta ilicită a pârâtei.
Fapta ilicită concretă a pârâtei nu a fost precizată la solicitarea instanței și nu s-a dovedit că aceasta i-ar fi împiedicat să exploateze imobilul ori că ar fi avut oferte concrete privind valorificarea cotei lor de proprietate și că acestea au fost respinse datorită conduitei pârâtei.
În finalul cererii de chemare în judecată, reclamanții și-au justificat succint pretențiile de despăgubire pe tergiversarea de către pârâtă a procesului de ieșire din indiviziune care poartă asupra imobilului (f.2). S-a invocat astfel o exercitare abuzivă a unor drepturi procedurale dar s-a omis împrejurarea că aprecierea existenței unui abuz de drept care să dea naștere la despăgubiri rămâne la aprecierea instanței care soluționează procesul de ieșire din indiviziune. În realitate, reclamanții nu invocă un prejudiciu legat de dreptul lor de coproprietate ci de dreptul lor procedural de a obține soluționarea litigiului de ieșire din indiviziune într-un termen rezonabil.
În consecință, se pune problema a două prejudicii distincte, unul material invocat în cauză prin petitul dedus judecății și unul procesual invocat în motivarea în fapt a aceluiași petit.
În cauza de față, nu s-a probat faptul că durata procesului arătat ar fi produs vreun prejudiciu în patrimoniul reclamanților care să poată fi cuantificat prin raportare la chiria de piață percepută pentru imobil, mai ales că nu s-a probat nici faptul că pârâta i-ar fi împiedicat pe reclamanți să-și exercite dreptul concurent de proprietate asupra imobilului.
Sub acest aspect, s-a reținut și împrejurarea că pârâta și reclamanții, având calitatea de coproprietari dețin cote ideale din dreptul de proprietate asupra casei familiale și a terenului aferent acesteia și sunt deopotrivă îndreptățiți să exercite folosința bunului, atât timp cât nu își aduc atingere propriilor drepturi asupra imobilului. De esența coproprietății este împrejurarea că fiecare dintre coproprietari poate dispune liber și în limitele legale de cota sa ideală de proprietate dar nu are un astfel de drept asupra unei porțiuni determinată material din lucru. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este fracționat iar nu bunul asupra căruia poartă acesta.
În consecință, atât timp cât pârâta are calitatea de coproprietară și nu s-a probat că prin atitudinea sa ar fi împiedicat exercitarea dreptului de coproprietate concurent, nu se poate pretinde acesteia plata vreunei despăgubiri.
Potrivit art. 480 C.civ, pârâta are posibilitatea juridică de a stăpâni și exploata întregul bun, atât timp cât nu lezează alte drepturi concurente de proprietate, fără a i se putea reține în sarcină o faptă ilicită întrucât dreptul ei de proprietate nu este exclus și nici nu exclude proprietatea reclamanților în privința unei anumite porțiuni a imobilului ci coexistă în bunul care, până la partaj, nu este fracționat sub aspect material corespunzător cotelor de proprietate.
În speță, reclamanții nu au probat că ar fi fost împiedicați de către pârâtă să administreze imobilul și că, astfel, aceasta ar fi împiedicat coproprietarul să-și exercite propriile drepturi recunoscute de lege.
Prejudiciul ce se solicită a fi reparat de către pârâtă nu este așadar unul cert, nefiind sigur sub aspectul existenței și nu provine din comiterea unei fapte ilicite dovedite.
În consecință, reținând că reclamanții pretind reparația unui prejudiciu incert și că în cauză nu s-a probat existența unei fapte ilicite a pârâtei, instanța a dispus respingerea cererii principale.
În final, față de soluția pronunțată, valoarea pretențiilor formulate și disp. art. 274 C.p.civ, instanța a respins și cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu s-a depus la dosar vreo dovadă a plății acestora.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. F., C. E., C. A. și C. E., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii pe care au promovat-o.
În subsidiar, recurenții solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru întregirea probatoriului administrat cu probele solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții arată că prima instanță, deși a stabilit un termen în Camera de Consiliu, pentru data de 22.03.2013, în vederea formulării de obiecțiuni la expertiză, nu a indicat și locul unde trebuia să se desfășoare ședința. Pentru că nu au avut obiecțiuni de formulat, au așteptat comunicarea termenului nou de judecată, însă, în loc de termen a apărut soluția de respingere a cererii, motiv pentru care apreciază că nu au avut posibilitatea să își susțină pricina.
Motivarea sentinței civile este neîntemeiată și străină stării de fapt, deoarece, susțin recurenții, au probat că pârâta le-a contestat dreptul de a folosi imobilul și dreptul lor de proprietate, prin formularea a nenumărate acțiuni judecătorești. Din cauza relei credințe a pârâtei care a negat constant dreptul de proprietate al reclamanților, acestora li s-a oprit accesul la justiție în individualizarea dreptului prin ieșirea în indiviziune și nu au putut folosi imobilul.
Recurenții arată în continuare că au solicitat primei instanțe administrarea probei cu interogatoriul, probă care însă nu a fost administrată.
Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare.
Recursul nu este legal timbrat.
La termenul de judecată din data de 25.06.2013 instanța, din oficiu, a invocat excepția de netimbrare a cererii de recurs.
Examinând cu prioritate această excepție absolută și peremptorie, în temeiul prevederilor art. 137 alin. 1 Cod proc. civ., instanța reține următoarele:
Potrivit art. 11 alin. 1 raportat la art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, instanța de recurs a stabilit, prin rezoluția din data de 28.05.2013 la înregistrarea recursului, o taxă de timbru în cuantum de 487,50 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, în sarcina recurenților reclamanți, pentru cererea de recurs formulată (fila nr. 4).
Recurenților reclamanți li s-a pus în vedere obligația achitării acestor taxe până la termenul de judecată fixat pentru judecarea recursului, sancțiunea aplicabilă în ipoteza neîndeplinirii obligației precum și calea de atac ce se poate formula împotriva modului de stabilire a taxelor, prin citațiile ce au fost emise și comunicate acestora la domiciliul pe care l-au indicat (filele nr. 7 – 10).
Potrivit art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997 taxele de timbru se plătesc anticipat iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau a cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Potrivit art. 20 alin. 3 din același act normativ, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Aceeași sancțiune se aplică și în cazul nerespectării dispozițiilor relative la depunerea timbrului judiciar stabilit de instanța de judecată, astfel cum rezultă din art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997.
La termenul de judecată din data de 25.06.2013 acordat în cauză pentru judecata recursului, s-a constatat că recurenții, legal citați, nu și-au îndeplinit obligația de a achita taxa de timbru și timbrul judiciar stabilite de instanța de recurs în sarcina lor și nici nu a depus cerere de reexaminare împotriva modului de calcul a acestor taxe, potrivit art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004 sau cerere de acordare a ajutorului public judiciar, potrivit O.U.G. nr. 51/2008.
Având în vedere aceste considerente, precum și prevederile legale anterior menționate, instanța urmează să admită excepția de netimbrare invocată din oficiu și să anuleze ca netimbrat recursul declarat de recurenții reclamanți C. F., C. E., C. A. și C. E. împotriva sentinței civile nr. 5481/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria B..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția de netimbrare a recursului invocată din oficiu și, în consecință:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenții reclamanți C. F., C. E., C. A. și C. E. împotriva sentinței civile nr. 5481/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. I. C. R. A. I.
GREFIER
V. P.
Red.C.R../1.07.2013
Dact.V.D./3.07.2013
Jud fond C. S.
- 2 ex -
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 157/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
