Contestaţie la executare. Decizia nr. 405/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 405/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 405/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 405/R
Ședința publică de la 23 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. S. – judecător
JUDECĂTOR: P. M.
JUDECĂTOR: A. B.
GREFIER: E. M.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - contestatoare A. Județeană a Finanțelor P. B., în contradictoriu cu intimatul T. R., împotriva sentinței civile nr._/21.06.2013 pronunțată de Judecătoria B..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat D. N. pentru intimat, lipsă fiind recurenta – contestatoare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Cercetând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată că au fost depuse, prin serviciul de registratură al instanței, originalul cererii de recurs ce constituie obiectul prezentului dosar și întâmpinare din partea părții intimate cu privire la cererea de recurs dedusă judecății, întâmpinare ce respectă cerințele prevăzute de art. 308 alin. 2 din Codul procedură civilă și față de care a fost realizată procedura de comunicare părții recurente.
Totodată, tribunalul constată că la dosar au fost atașate și cusute, la filele 19, 20 și 21, documente ce sunt aferente unui alt dosar, respectiv dosarul_/197/2010 al Tribunalului B., sens în care dispune desprinderea acestor documente, înaintarea lor la dosarul la care ele se referă și renumerotarea dosarului de față.
În ședința publică de astăzi, dl. avocat D. N. depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială ce atestă calitatea sa de reprezentant convențional al părții intimate.
Făcând aplicarea dispozițiilor existente în art. 159 indice 1 alin. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul stabilește că este competent general, material și teritorial să soluționeze cererea de recurs ce constituie obiectul prezentului dosar, în raport cu dispozițiile existente in articolele 2 pct. 3 și art. 299 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Instanța constată că prin actele de procedură pe care le-au efectuat, părțile prezentului litigiu nu au invocat chestiuni prealabile, astfel că acordă cuvântul în probațiune, reținând sub acest aspect că, prin cererea de exercitare a căii de atac, partea recurentă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, ce au fost atașate acestei cereri, o cerere similară fiind depusă la dosarul cauzei și de către partea intimată, potrivit cuprinsului întâmpinării pe care aceasta a formulat-o.
Reprezentantul convențional al intimatului, arată că partea pe care o reprezintă nu deține înscrisuri noi care să fie administrate c aprobe în calea de atac.
Instanța ia act de faptul că partea intimată nu are de formulat cereri în probațiune în calea de atac a recursului.
Reprezentantul convențional al intimatului, în ceea ce privește cererea formulată de partea adversă în probațiune, solicită respingerea acestei probe, motivat de faptul că înscrisul la care aceasta a făcut referire se găsește în dosarul constituit pe rolul Judecătoriei B..
Instanța constată că înscrisul pe care partea recurentă l-a atașat cererii de exercitate a căii de atac pe care a promovat-o nu se constituie într-un înscris nou, în sensul dispozițiilor art. 305 din Codul de procedură civilă, întrucât el a fost administrat ca probă cu ocazia judecării pe fond a cauzei, astfel că respinge cererea în probațiune ce a fost formulată de partea menționată.
În conformitate cu art. 150 din Codul de procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și acordă cuvântul pe fond asupra cererii de recurs.
Reprezentantul convențional al intimatului solicită respingerea recursului ca nefondat, instanța de fond făcând o corectă interpretare a dovezilor administrate în cauză, iar interpretarea dată de partea recurentă în motivele de recurs este greșită, fiind scoasă din contextul dispozițiilor legale. Mai arată că partea adversă nu a motivat recursul, neindicându-se motivele de casare. Instanța de fond în mod corect a reținut că nu are posibilitatea anulării vreunuia dintre titluri și nici să lămurească titlurile executorii, motiv pentru care a apreciat că sub acest aspect contestația este inadmisibilă. Totodată, arată că motivele invocate de către contestatoare vizează apărări de fond, ce nu pot fi analizate în cadrul contestației la executare.
Față de faptul că recurenta a invocat reaua credință a intimatului, arată că înțelege să precizeze că acesta a achitat două taxe de primă înmatriculare, pentru două autoturisme diferite, a angajat doi avocați diferiți, pentru a obține în instanța restituirea sumelor de bani pe care le-a achitat cu acest titlu, dar, din eroare, a înmânat reprezentaților săi convenționali una și aceeași chitanță doveditoare, aceasta fiind explicația celor constatate de către partea recurentă.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr. 10.301/21.06.2013, Judecătoria B. a respins contestația la executare formulată de contestatoarea Administrația Finanțelor P. a M. B. în contradictoriu cu intimatul T. R. și a obligat contestatoarea să achite intimatului suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că creditorul intimat T. R. a obtinut doua titluri executorii in contra contestatoarei-debitoare Administrația F. P. a mun. B., astfel sentința civila nr. 3746/CA/26.09.2011 data in dosarul nr._ prin care instanța a admis acțiunea civila formulata de reclamantul T. R., a obligat parata AFP la plata către reclamant a sumei de 10.021 lei, actualizata cu indicele de inflație și dobânda legala incepând cu data de 28.03.2011 (fila 39).
Din motivarea hotărârii, adică din considerente, rezulta ca suma izvorăște din plata nedatorata a taxei de prima inmatriculare pentru autoturismul marca Audi A8 achiziționată din Germania. Nu este identificat în niciun alt fel autoturismul, după cum nu este indicata/identificata nici chitanța cu care a fost anterior achitată taxa nedatorată; sentința civilă nr. 5037/CA/23.11.2011 dată în dosarul nr._ prin care instanța a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul T. R., a obligat parata AFP la plata către reclamant a sumei de 10.021 lei reprezentând taxa de prima inmatriculare achitată cu chitanța din 27.03.2008, actualizată cu dobânda legala începând cu data cererii de restituire 15.03.2011 și până la data plății efective (filele 19-20).
Din ultima încheiere rezultă că, la dosar s-a depus chitanța nr._/27.03.2008.
Din motivarea hotărârii, adică din considerente, rezultă că suma izvorăște din plata nedatorata a taxei de prima inmatriculare pentru autoturismul marca BMW achiziționată „dintr-un stat comunitar”. Nu este identificat in nici un alt fel autoturismul.
Ambele hotărâri au devenit irevocabile.
Primul debit a fost achitat conform Deciziei de restituire nr. 3680/27.02.2012 și a Dispoziției de plata nr._/01.03.2012.
Cel de-al doilea debit nu a fost achitat. Ca urmare, creditorul T. R. a demarat executarea silită formând pe rolul B. A. R. L. dosarul execuțional nr. 43/2013.
Împrejurarea că același debit nedatorat a făcut obiectul a doua dosare/cauze distincte pe rolul aceleași instanțe constituia motiv de litispendență. Excepția de litispendență trebuia invocata de pârâtă. Faptul că cele două cauze au fost repartizate către doi consilieri juridici diferiți care nu au știut unul despre cauza identică a celuilalt reprezintă culpa exclusivă a instituției pârâte din acele dosare. Invocarea propriei culpe din partea debitoarei este inadmisibilă.
Dar excepția de litispendență nefiind invocată, s-a ajuns în situația, posibilă, ca intimatul T. R. să obțină două titluri executorii pentru aceeași creanță.
Acest lucru, însă, nu se poate analiza pe calea contestației la executare, Judecătoria neavând posibilitatea anularii vreunuia dintre cele doua titluri, chiar dacă susținerile contestatoarei s-ar dovedi reale. Instanței de executare nu îi este permis să anuleze vreun titlu, după cum nu poate nici să lămurească titlul/titlurile.
Presupunând, prin reducere la absurd, că instanța de executare avea posibilitatea să rețină că debitul vizează aceeași creanță și ca, drept consecință, anula executarea silită, atunci, în lipsa anularii titlului executoriu, creditorul putea demara o noua executare silită, in limitele termenului general de prescripție. Așadar, numai desființarea celui de-al doilea titlu executoriu ar putea conduce la finalitatea urmărită de contestatoare, aceea de a nu se găsi în situația de a plăti aceeași sumă de două ori.
Sub acest aspect, contestația la executare apare drept inadmisibilă.
Presupunând, prin reducere la absurd, ca instanța de executare ar avea posibilitatea de a intra in analiza fondului celor doua titluri executorii, atunci este de observat ca cele două hotărâri judecătorești se referă la două autoturisme aduse: unul din Germania, altul „dintr-un stat comunitar”, unul e Audi, altul e BMW.
Aparent, nici pe fond, primul motiv al contestației nu este întemeiat. Dar, așa cum s-a arătat mai sus, nu judecătoria este cea care să poată intra . analiză.
Codul de procedura civila instituie regula executării voluntare a oricărei hotărâri judecatorești, cu evitarea executării silite. În sens contrar, executarea silita este doar acea fază procesuală prin intermediul căreia debitorul ce refuză executarea este constrâns a aduce la îndeplinire obligația sa prin forța coercitivă a statului, prin intermediul executorului judecătoresc.
Art. 3711 al. 1 C.pocr.civilă instituie regula enunțată anterior și prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la indeplinire de bunăvoie.
Din acest punct de vedere, rezultă că obligația executării voluntare a titlului executoriu a luat fiinta incepand cu data de la care hotararea primei instante s-a pronuntat – respectiv începând cu data de 23.11.2011. În ciuda acestui fapt, contestatoarea nu a intreprins niciun demers de executare.
Este esențial de observat împrejurarea că este formulata contestație impotriva executării silite înseși, motivele invocate vizând întreaga executare silita pe considerentul că ea nu trebuia demarata, obligația de a face fiind executata voluntar anterior, în baza altui titlu executoriu ori fiind amânată printr-un termen de grație instituit de legea speciala, și anume de art. 2 din OG 22/2002.
În sens contrar, instanța retine următoarele:
Textul art. 2 din OG nr. 22/2001 are următorul conținut:
„Dacă executarea creanței [...] nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Analizând textul de lege, observăm următoarele:
Condiționalul „dacă” de la începutul frazei conduce la unica teză posibilă pentru incidenta OG nr. 22/2001 ca fiind numai aceea a „lipsei de fonduri” din partea debitorului.
Făcând abstracție de calitatea juridică a acestei norme de drept pur potestative, edictate de debitor în favoarea sa exclusivă și lăsat la îndemâna voinței sale exclusive, instanța consideră că textul legii instituie ipoteza în care se aplică legea speciala, și anume: ipoteza lipsei de fonduri pe care numai debitorul o poate invoca și, firește, dovedi.
Teza a doua a art. 2 indică expres termenul de la care curge termenul de 6 luni, și anume: „data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
În acest sens, instanța reține că, sub nici o formă, creditorul obligației nu putea să emită el însuși o somație. Exclusiv organul de executare, respectiv executorul judecătoresc, este cel ce este competent a emite somația, așa după cum însuși textul legii speciale o impune.
Dar, pe de alta parte, somația nu se putea emite în afara unui cadru procesual plasat in faza executării silite. Iar pentru a se emite somația, erau necesare pe rând: investirea cu formula executorie a titlului, apoi încuviințarea executării silite, după care, in cadrul acesteia, se emitea somația. Altfel spus: cum altfel putea emite executorul judecătoresc somația dacă nu era investit cu un dosar execuțional?
Prin urmare, executarea silita nu avea cum să fie prematură raportat la prevederile OG nr. 22/2002, dimpotrivă: s-a demarat după circa 9 luni de la momentul nașterii obligației de executare voluntara din partea debitorilor.
Somația nu a fost întocmită cu respectarea prevederilor speciale ale art. 2 din OG nr. 22/2002, respectiv a fost impusa debitorului obligația de a efectua plata . o zi.
În sens contrar, instanța reține următoarele:
Dreptul comun în materie de executare silita este reprezentat de Codul de procedura civila.
În sens contrar, in speța dedusă judecății, dreptul material special vizând plata unor sume de bani atunci când debitor este Statul roman ori o instituție bugetară, este reprezentat de OG nr. 22/2002.
Văzând că cele două acte normative se află în concurs, devine aplicabilă una dintre regulile de bază in materia concursului de legi, regula constând în eficientizarea normei speciale, ca fiind derogatorie de la dreptul comun, principiul fiind cunoscut ca: specialia generalibus derogant.
Pe acest principiu, actul normativ care se aplică speței deduse judecății ar trebui să fie OG nr. 22/2002, ca drept special.
Cu toate acestea, instanța arată că OG nr. 22/2002 este unul dintre actele normative pentru care România deja a suferit condamnări la CEDO și care instituie norme pur potestative, lăsând executarea unui titlu executoriu la îndemâna exclusiv a debitorului.
Ca urmare, instanța considera că aplicarea normei speciale ar aduce atingere la două dintre drepturile fundamentale: art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul la respectarea bunurilor oricărei persoane, respectiv protecția proprietății și a art. 6 par. 1 din Convenție, privind dreptul la un proces judecat ., fiind evident că executarea silita este parte a procesului civil.
Cu privire la proprietate, în dreptul comun intern în reglementarea C.civil anterior:
Art. 480 C.civ.: “ Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege “. Menționăm că noțiunii de « proprietate » se circumscriu, din perspectiva Convenției, atât bunurile materiale, cat și creanțele.
Art. 44 din Constituția României: Dreptul de proprietate privată:
(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.[…].
(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.[…].
Ca urmare:
1) Îngrădirea dreptului de proprietate, respectiv lipsirea de „bun”, lipsirea de posibilitatea de a incasa creanța si de a-si primi posesia asupra bunului imobil . încalcă in mod evident art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție.
și
2) Însușirea unui „termen de gratie” pentru executarea voluntara încalcă in mod evident art. 6 par. 1 din Convenție.
Văzând considerentele de mai sus, instanța reține că este datoare a face aplicarea actelor normative mai favorabile creditorului-intimat C. N., obligație impusa judecătorului de următoarele acte normative:
Raportul dintre norma internaționala și cea internă:
Potrivit art. 11 din Constituția României:
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună – credință obligațiile ce – i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tratatele internaționale privind drepturile omului:
Potrivit art. 20 din Constituția României:
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Cu aplicare în speță, instanța reține că art. 1 al Protocolului 1 Adițional și art. 6 par. 1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt norme de drept intern, devenite astfel prin ratificare in anul 1994, context în care instanța trebuie să analizeze speța prin prisma acestui act normativ.
Instanța reține ca textul Convenției apare drept prioritar și mai favorabil creditorului, în situația de fapt descrisă în concret.
În concluzie, prevederile OUG nr. 22/2002 au caracter pur potestativ prin aceea ca, fără acordul creditorului și din voința exclusivă a debitorilor, este amânată executarea titlurilor executorii.
Ca urmare, instanța reține că executorul judecătoresc nu era ținut să respecte termenul “de grație” de 6 luni, sens în care termenul de o zi acordat prin somația emisă la 01.03.2013 este perfect legal in raport cu norma mai favorabilă așa cum s-a dezvoltat pe larg anterior.
Sub aceste aspecte, contestația la executare apare neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. nr. 10.301/21.06.2013 pronunțată de Judecătoria B., contestatoarea Administrația Județeană a Finanțelor P. B. a exercitat calea de atac a recursului, solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, modificarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii contestației la executare pe care a promovat-o.
În motivarea cererii de exercitare a căii de atac, autorul acesteia a susținut că, în mod eronat, Judecătoria B. a reținut refuzul său de executare a obligației pe care o are față de intimat, ignorând toate aspectele cauzei ce sunt de natură să ateste reaua – credință a acestei părți.
Astfel, dacă ea nu ar fi îndeplinit obligația de punere în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3747/26.09.2011 a Tribunalului B., nu ar fi constatat că prin sentința nr. 5037/23.11.2011 pronunțată de aceeași instanță intimatul a obținut restituirea aceleași sume de bani.
Or, în condițiile în care a achitat singura datorie pe care o are față de partea intimată nu se poate reține refuzul său de punere în executare a vreunui titlu executoriu.
Intimatul este cel care a dat dovadă de rea – credință, promovând, prin doi avocați diferiți, cereri distincte pentru a obține restituirea de două ori a singurei sume de bani pe care a achitat-o cu titlu de taxă de înmatriculare.
Sub acest aspect, trebuie să se constate că este greșită statuarea pe care judecătorul fondului a făcut-o în sensul că sumele de bani a căror recuperare este urmărită de partea intimată sunt aferente a două autoturisme diferite, întrucât, potrivit evidențelor deținute de organele fiscale, partea menționată a achitat o singură taxă de înmatriculare în sumă de 10.021 lei, pentru un singur autoturism, anume pentru autoturismul marca Audi A8.
Recurenta a fundamentat în drept cererea de exercitare a căii de atac pe care a promovat-o pe dispozițiile Codului de procedură fiscală, pe care le-a invocat în mod generic.
În apărare, intimatul Trata R., prin reprezentant convențional avocat D. N., a formulat întâmpinarea prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ce constituie obiectul prezentului dosar, arătând în esență în motivarea poziției sale procesuale că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe, instanța respingând, pentru considerentele arătate în practicaua deciziei, cererea în probațiune formulată în cauză de către partea recurentă.
Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că cererea de recurs dedusă judecății este nefondată, pentru considerentele ce succed:
Instanțele judecătorești sunt învestite în cadrul cauzei de față cu soluționarea unei contestații la executare, astfel că, așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, în conformitate cu prevederile existente în art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, analiza instanței trebuie să se circumscrie limitelor învestirii sale.
Contestația la executare este mijlocul procedura pe care lege îl pune la dispoziția părților și a terțelor persoane vătămate prin executare, pentru a obține, în urma sesizării instanței de executare, desființarea actelor nelegale de executare.
Conform prevederilor cuprinse în art. 399 din codul de procedură civilă din anul 1865, ce este aplicabil în cauză, instanța învestită cu soluționarea unei contestații la executare nu are decât competența de a verifica dacă formele de executare silită au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materia executării silite, legea nerecunoscând acestei instanțe competența de a proceda la modificarea titlului executoriu sau la anihilarea efectelor juridice ale acestuia.
De asemenea, textul de lege menționată prevede în mod expres că, în situația în care procedura executării silite se desfășoară în baza unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, în cadrul contestației la executare nu pot fi invocate aspecte care vizează fondul raportului juridic obligațional.
Or, partea recurentă urmărește prin demersul juridic pe care l-a inițiat tocmai anihilarea efectelor juridice ale unuia dintre titlurile executorii în baza cărora partea intimată a demarat procedura executării silite, titlu executoriu reprezentat de sentința nr. 5037/23.11.2011, ce a fost pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B.- Secția a II a Civilă de C. Administrativ și Fiscal, ceea ce, conform celor anterior expuse, este inadmisibil.
În situația în care partea recurentă deține dovezi de natură să ateste aspectele pe care le-a invocat în cadrul prezentului proces, anume acelea că partea intimată a obținut două hotărâri judecătorești prin care s-a dispus restituirea a două taxe de primă înmatriculare, deși această parte a achitat o singură astfel de taxă, nu poate decât să uzeze de căile legale de atac pentru a obține desființarea uneia dintre cele două hotărâri judecătorești, precum și de mijloacele procedurale reglementate de legea penală, în cazul în care apreciază că demersurile întreprinse de partea intimată îndeplinesc condițiile unor fapte de natură penală, o astfel de finalitate neputând fi obținută, așa cum am subliniat, în cadrul contestației la executare.
Solicitarea pe care partea recurentă a formulat-o în sensul înlăturării statuării pe care prima instanță a făcut-o în sensul că sumele de bani pe care le datorează părții intimată sunt aferente unor taxe de primă înmatriculare achitate pentru două autoturisme distincte, aceasta nu poate fi primită, întrucât, așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr._/21.06.2013 pronunțată de Judecătoria B., pe care le-am redat anterior, cele arătate de partea recurentă au fost menționate de prima instanță în cadrul unei teze ipotetice, și doar prin reluarea celor reținute în hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii, astfel că ele nu sunt de natură a reprezenta dezlegarea dată unei probleme de drept.
Așa cum rezultă din argumentele pe baza cărora prima instanță a pronunțat soluția de respingere a contestației la executare dedusă ei spre soluționare, această instanță a reținut, pentru motivele de drept arătate, inadmisibilitatea actualului demers juridic al părții recurente, instanța arătând că pentru a obține desființarea uneia dintre hotărârile judecătorești pe care intimatul le-a indicat ca reprezentând titluri executorii ea nu poate să uzeze decât de căile de atac instituite de lege, iar nu de procedura instituită de art. 399 din Codul de procedură civilă, raționament juridic pe care instanța de recurs, conform celor arătate, l-a validat în totalitate.
Așa fiind, tribunalul, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererea de recurs supusă judecății, cu consecința menținerii sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
Fiind partea aflată în culpă procesuală, recurenta va fi obligată, în baza dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă coroborat cu cele ale art. 298 și ale art. 316 din același act normativ, să achite intimatului suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenta Administrația Județeană a Finanțelor P. B., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimatul T. R., reprezentat convențional de avocat D. N., împotriva sentinței civile nr._/21.06.2013 pronunțată de Judecătoria B., pe care o menține.
Obligă recurenta să achite intimatului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23.04.2014
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. S. P. M. A. B.
pentru judecător în concediu de odihnă
semnează Vicepreședinte Tribunalul B.
jud. S. L. E.
GREFIER,
E. M.
pentru grefier în concediu de odihnă
semnează înlocuitor grefier șef D. A.
Red. L.S./14.07.2014
Tehnored. NC/21.07.2014
2 ex.–
Jud. fond: A. S.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 179/2014.... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
