Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 302/2012. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 302/2012 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 07-12-2012 în dosarul nr. 302/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. B.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 302/S
Ședința publică de la 07 Decembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. S.
Grefier D. Litescu P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra acțiunii civile formulate de către reclamanta P. A. I. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat legal prin M. Finanțelor P., prin reprezentant legal, având ca obiect „Despăgubiri - Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 23.11.2012., când reclamanta, prin apărător, a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru termenul din data de 03.12.2012, iar apoi, din aceleași motive, pentru prezentul termen de judecată, când,în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
T.,
P. cererea înregistrată sub nr._, la data 13.06.2012 și ulterior precizată, reclamanta P. A. I. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat legal de M. Finanțelor P., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință, prin care să constate aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, ce au constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 2.03._64 față de mama sa, T. P., conform Decizie nr. 65011964 și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 2.000.000 de Euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății.
În motivarea cererii pe care a promovat-o, reclamanta a arătat că s-a născut într-o familie legal constituită, ce a fost îndelung încercată de măsurile represive ce au fost adoptate de regimul comunist.
Nu numai că le-au fost confiscate toate bunurile mobile și imobile, însă teama, nesiguranța, boala, condițiile inumane în care au fost obligați să trăiască, le-a marcat existența.
Măsura abuzivă la care mama sa și membrii familiei au fost supuși a constat în dislocarea din domiciliul statornic, părăsirea tuturor bunurilor, fiind obligați astfel să se adapteze unei vieți complet diferite și străine. Fără hrană, locuință proprie, fără resurse financiare, timp de doi ani au trebuit să supraviețuiască în condiții greu de imaginat.
Au fost strămutați din căminul lor, obligați să întrerupă orice activitate socială și profesională, și, nu în ultimul rând, să se adapteze unui mediu străin și ostil, sub supraveghere și observare permanente.
Ca o consecință a acestor măsuri represive, în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221200, se impune a fi acordate daune morale, chiar dacă, la data sesizării instanței, acest text de lege nu mai exista, ca urmare a declarării lui ca neconstituțional, prin decizia nr. 13582010 a Curții Constituționale, întrucât o soluție contrară ar crea un tratament discriminatoriu față de soluțiile ce au fost pronunțate anterior ieșirii din vigoare a acestui text de lege, ceea ce este de natură să încalce prevederile cuprinse în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În drept, reclamanta a fundamentat cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o pe dispozițiile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 2212009.
Întrucât pârâtul nu s-a conformat prevederilor cuprinse în art. 114 indice 1 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 103 alin. 1 din același act normativ, a decăzut această parte din dreptul de a formula întâmpinare.
În cauză a fost administrată, la cererea reclamantei, proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată următoarele:
Potrivit certificatului emis de M. Justiției – Direcția Instanțelor Militare la data de 04.07.1991, numita T. P. a fost dislocată, împreună cu soțul său- N. Hortenziu, și cu fiica lor, reclamanta din prezenta cauză- P. A. I., din domiciliul lor situat în ., stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în Orașul Râmnicu – Sărat, județul B., conform Decretului nr. 831949, aceste restricții domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 65011964.
Conform prevederilor cuprinse în art. 1 alin. 2 lit e din Legea nr. 2212009, măsurile administrative ce au fost luate de către autoritățile regimului comunist în perioada 6 martie 1954-22 decembrie 1989 în temeiul prevederilor Decretului nr. 831949 au de drept caracter politic.
Sub acest aspect, este de menționat că,la termenul de judecată din data de 23.11.2012, reclamanta, prin reprezentantul său convențional, a arătat, la interpelarea instanței realizată în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că nu înțelege să solicite instanței să stabilească caracterul politic al măsurii administrative ce a fost aplicată față de antecesoarea sa, întrucât acest caracter este stabilit de lege, mențiunile din primul petit la precizării cererii de chemare în judecată, ce a fost înregistrată la dosarul cauzei în data de 20.11.2012, constituindu-se într-un argument al pretenției ce se referă la acordarea daunelor morale, limitele sesizării instanței circumscriindu-se acestei pretenții.
În ceea ce privește cererea pe care reclamanta, în calitate de succesor în drepturi al mamei sale, a formulat-o în sensul obligării pârâtul la plata de daune morale în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 5 alin. 1 lit a din Legea nr. 2212009, tribunalul reține următoarele:
Prevederile art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr. 221/2009 au format obiectul unei excepții de neconstituționalitate, ce a fost admisă, de către Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 1358/21.10.2010 și nr. 1360/21.10.2010, ce au fost publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010.
La adoptarea soluției sale, instanța constituțională a reținut, în esență, următoarele considerente:
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede: ,,Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;".
Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare:
"Art. I. - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;>>".
Cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1 - 3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nepublicată la data pronunțării deciziilor anterior indicate, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale.
P. urmare, în analiza excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit a din Legea nr. 221/2009, Curtea s-a raportat la forma pe care acest text de lege a avut-o anterior modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, iar, în acest sens, a constat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație ,,morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia ,,Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constata că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, ,, Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că ,,În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia,,În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) ,,Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. P. urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției(…).
T. constată că, în intervalul de timp instituit de textul constituțional mai sus menționat, Parlamentul României nu a modificat textul art. 5 alin.(1) lit a din Legea nr. 221/2009, astfel că, în conformitate art. 147 din Constituția României, el și-a încetat de drept efectele juridice.
Așa fiind, tribunalul constată că, la acest moment procesual, textul de lege pe care reclamanta a fundamentat pretenția de obligare a pârâtului S. R. la plata de daune morale, rezultate din măsura administrativă cu caracter politic ce a fost aplicată antecesorilor săi, nu există, astfel că, asemenea pretenții nu pot fi admise, ele neavând un suport juridic.
Potrivit dispozițiilor legale, reprezentate de art. 31 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt definitive și general obligatorii. P. urmare, statuarea pe care instanța constituțională a făcut-o cu privire la neconstituționalitatea art. 5 alin.(1) lit a din legea nr. 221/2009, text de lege pe care sunt fundamentate pretențiile formulate în prezenta cauză, se impune atât instanțelor judecătorești, cât și părților din litigiul în care textul de lege constatat ca fiind neconstituțional a fost invocat drept fundament al pretențiilor formulate.
De la caracterul obligatoriu al deciziilor pe care Curtea Constituțională le-a pronunțat în sensul dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 legiuitorul nu a instituit nicio derogare, din contră, a statuat în mod imperativ că aceste decizii sunt obligatorii erga omnes, nicio persoană sau o instituție neputând să le nesocotească.
Soluția este, de altfel, justificată, întrucât, odată ce în urma controlului de constituționalitate, s-a constatat că anumite dispoziții legale, adoptate de legiuitor și intrate în vigoare, sunt contrare legii fundamentale, ele nu pot constitui temei pentru valorificarea unor drepturi și nici nu pot fi invocate de către instanțele judecătorești ca temei al unor hotărâri judecătorești, întrucât, statuarea asupra neconstituționalității acestora are drept efect revocarea lor .
Așa fiind, tribunalul apreciază că, de la data expirării termenului instituit de art. 147 din Constituția României, nu există un temei legal pentru admiterea unor pretenții de felul celor pe care reclamanta le-a formulat în cadrul prezentului proces, iar, principiul instituit de acest text constituțional, precum și principiul edictat prin art. 31 alin.(1) din Legea nr. 47/1992 nu pot fi înfrânte.
Așa cum s-a arătat, partea reclamantă a formulat, pe parcursul desfășurării procesului, o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în urma declarării ca neconstituțional a textului de lege pe care l-au invocat în cererea introductivă de instanță drept temei juridic al pretențiilor lor, înțeleg să fundamenteze aceste pretenții pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, ea este lipsită de un,, bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
T. va înlătura susținerea pe care partea reclamantă a făcut-o în sensul celor mai sus arătate, pentru considerentele ce succed:
Din considerentele pe care instanța constituțională le-a reținut la adoptarea soluției pe care a pronunțat-o, conform celor mai sus redate, rezultă că această instanță a analizat și conformitatea legii interne cu norma europeană, statuând în sensul celor mai sus expuse, astfel că, în conformitate cu principiile instituite de textele de lege redate anterior, aceste statuări sunt opozabile erga omnes și general obligatorii.
Apoi, se reține, așa cum s-a subliniat, că declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a avut drept efect revocarea acestui text de lege la data la care a expirat termenul instituit de art. 147 din Constituția României, astfel că, nu se poate reține că ne aflăm în prezența unui conflict între norma internă și norma europeană, conflict care trebuie soluționat în favoarea normei europene, întrucât nu există o normă internă care să susțină pretențiile pe care reclamanții le- au formulat în cadrul prezentului proces.
De asemenea, instanța reține, în acord cu statuările făcute de instanța constituțională, că reclamanta poate obține măsuri reparatorii pentru prejudiciul pe care l-au încercat ca urmare a aplicării față de antecesorii săi a unei măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile stipulate de Decretul – Lege nr. 118/1991, astfel că susținerea pe care aceasta a făcut-o în sensul că statul nu a reglementat modalitatea de dezdăunare a persoanelor ce au avut de suferit de pe urma regimul dictatorial instituit în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, este lipsită de temei.
De asemenea, instanța constată că, în situația în care reclamanta apreciază că, din cauza modalității în care autoritățile statului au înțeles să reglementeze acordarea despăgubirilor victimelor regimului comunist, a suferit un tratament discriminatoriu, ea se poate adresa instanțelor judecătorești cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile cuprinse în OG nr. 137/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. A. I., cu domiciliul ales în B., ..2, la sediul cabinetului de avocat E. R., reprezentată convențional de acest avocat, în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat legal de M. Finanțelor P., reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor P. a județului B., cu sediul ales la sediul reprezentantului convențional, situat în B., ..7.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 7.12.2012.
Președinte, L. S. | Grefier, D. Litescu P. |
Red.LS.. 07.03.2013
Tehnored.D.L.P - 13 Martie 2013 – 4 ex.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 102/2014.... | Legea 10/2001. Sentința nr. 307/2012. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
