Grăniţuire. Decizia nr. 252/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 252/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 252/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 252/R
Ședința publică din data de 06 martie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. B. - judecător
JUDECĂTOR: L. S.
JUDECĂTOR: P. M.
Grefier C. N.-D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cererii de recurs formulată de recurentul reclamant B. P. în contradictoriu cu intimatele pârâte B. E. și D. M., împotriva sentinței civile nr._/05.07.2013 pronunțată de judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 26.02.2014 când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 06.03.2014, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului civil de față constată că prin sentința civilă nr._/05.07.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul B. P. în contradictoriu cu pârâtele B. E. și D. M. și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtelor suma de 2713 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță reclamantul a solicitat stabilirea graniței dintre imobilul proprietatea sa, din ., jud. B., înscris în CF nr._, nr.top.9298/2/1/2/b și imobilul proprietatea pârâtelor din ..49, jud. B., înscris în CF nr._, nr.top.9298/2/1/2/a. De asemenea reclamantul revendică și o suprafață de 24 mp, suprafața ocupată în mod abuziv de către pârâte, prin edificarea în mod greșit a gardului despărțitor.
Conform înscrisului de la fila.33, reiese că cele două imobile mai sus menționate, au fost formate în urma unui act de partaj voluntar din data de 16.06.1959, între Dutia C., Dutia M. și B. A., B. R.. Aceștia dețineau în coproprietate imobilul identificat cu nr.top.9298/2/1/2. În urma partajului voluntar, imobilul a fost dezmembrat, iar ..9298/2/1/2/a (543.60 mp) a fost atribuită soților Duțea C. și Duțea M., iar ..9298/2/1/2/b (541.80 mp) a fost atribuită soților B. A. și B. R..
La punctul nr.3 al actului de partaj voluntar, părțile au declarat că au luat la cunoștință conținutul autorizației nr._/936/1959, prin care se insera în contract mențiunea că: ”Terenul este neconstruibil până la sistematizarea zonei”.
Conform înscrisului de la fila 32, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.9015/04.10.1967, s-a intabulat în favoarea reclamantului, dreptul de proprietate asupra imobilului din ., jud. B..
Conform concluziilor expertizei efectuată în cauză și avizată de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară (f.185), granița faptică existentă între cele două imobile respectă dezmembrarea efectuată în anul 1959, în urma căreia terenul cu nr.top.9298/2/1/2 se dezmembrează în două loturi. Expertiza mai concluzionează că ambele loturi au suprafețe de teren lipsă datorită lucrărilor de sistematizare ale străzilor adiacente, iar gardul care separă cele două imobile în litigiu se află în poziția corectă.
Potrivit actului de partaj voluntar și planului de situație (f.34), reiese că terenul reclamantului ar trebui să aibă o suprafață de 542 mp, iar terenul pârâtelor ar trebui să aibă o suprafață de 544 mp. (diferență de 2 mp.).
În urma măsurătorilor efectuate de către expert, a rezultat o altă situație faptică. Astfel, în urma acestor măsurători a rezultat că suprafața deținută efectiv de către pârât este de 518 mp, iar suprafața deținută efectiv de către pârâte este de 522 mp. (diferență de 4 mp.).
Având în vedere aceste măsurători instanța a constatat că diferența de suprafață reală dintre cele două terenuri este de 4 mp, cu 2 mp mai mult față de diferența de suprafață din acte. Instanța a constatat o scădere proporțională a suprafețelor celor două imobile din litigiu, diferența de suprafață fiind foarte mică. Dacă într-adevăr pârâtele ar fi ocupat o parte din terenul reclamantului, raportul de suprafețe ar fi fost altul, măsurătorile indicând în favoarea pârâtelor cu ușurință peste 4 mp.
Instanța a mai constatat o altă discrepanță în privința suprafeței terenului reclamantului. Astfel, conform planului de situație (f.34) existent la momentul dezmembrării terenului prin actul de partaj voluntar, se indică un front stradal de 11m. În urma măsurătorilor a rezultat o altă situație faptică. Conform acestor măsurători s-a înregistrat o suprafață de 12.11m., deci mai mult decât figurează în acte.
De asemenea aproximativ aceeași suprafață figurează în înscrisul de la fila 111 intitulat Certificat de regim și aliniere. Conform acestui certificat, în dreptul rubricii ”Lungimea frontului la stradă” este înscrisă suprafața de 12m. Instanța a constatat că acest înscris datează din anul 1968, fiind eliberat la 04.03.1969, după finalizarea lucrărilor de sistematizare a zonei.
Această concluzie este întărită de adresa (f.145) Primăriei Municipiului B., prin care se indică că lucrările de sistematizare a străzii V. au fost realizate în anul 1968. De asemenea în privința frontului stradal al pârâtelor, situat pe . aceleiași adrese, lucrările de sistematizare au fost realizate în anul 1976.
Declarațiile martorilor cu privire la lucrările de sistematizare sunt contradictorii, martorul B. N. susținând că locuiește în zonă din anii 74 și lățimea străzii și a trotuarului este identică cu cea din epocă, iar martorul B. C. susținând că . modificări în anii 85-86, fiind lățită în perioada respectivă.
Cu ocazia cercetării locale din data de 26.09.2012, instanța a constatat că pe linia de hotar dintre cele două terenuri, se află un brad care prezintă două adâncituri. Cu această ocazie, pârâtele au afirmat că pe respectivul brad, a fost amplasat vechiul gard de sârmă. Reclamantul a afirmat cu ocazia cercetării locale din data de 14.09.2012 că într-adevăr actualul gard este făcut pe amplasamentul unui fost gard, însă și acel vechi gard a fost amplasat abuziv.
Instanța a constatat că pârâtele au respectat amplasamentul unui gard deja edificat, iar expertiza concluzionează că gardul care separă cele două imobile se află în poziția corectă.
În privința momentului edificării gardului vechi, susținerile părților nu coincid. Astfel, conform răspunsului la interogatoriul luat reclamantului, acesta a susținut că uzurparea terenului său a început în anii 1975-1976. Conform răspunsului la interogatoriul luat pârâtei B. E., a reieșit că primul gard a fost edificat în anii 70, iar tatăl său a plantat un brad la momentul dobândirii imobilului în vederea marcării hotarului. Astfel, instanța nu a putut determina cu exactitate momentul exact al primei delimitări a proprietăților.
Declarațiile părților cu privire la brad sunt deasemenea contradictorii, pârâta B. E. răspunzând la interogatoriu că bradul a fost plantat de tatăl acesteia în anul 1960 pentru a delimita hotarul, iar reclamantul răspunzând la interogatoriu că bradul a crescut spontan.
Din declarația martorului B. N. a reieșit că exista un indiciu ce stabilea hotarul și anume un brad plantat de către domnul B.. De asemenea din declarația martorului B. C. a reieșit că limita de hotar a proprietăților dintre reclamant și pârâte, a fost marcată dintotdeauna și de un brad plantat de domnul D. (autorul pârâtelor), dar și de anexa edificată de către reclamant. În privința bradului, martorul B. G. a declarat că acesta nu exista în anii 1974, ci a crescut spontan, ulterior în grădina reclamantului.
Instanța a constatat că toate aceste declarații sunt contradictorii și a reținut că în momentul de față linia de hotar actuală este delimitată de către un brad, fără a putea stabili dacă la momentul dezmembrării inițiale a imobilului acest brad exista.
Și în privința vechimii acestuia declarațiile martorilor și a părților nu coincid. Conform răspunsului la interogatoriu, reclamantul a apreciat vechimea bradului la 30 de ani. Pârâta B. E. a susținut că bradul a fost plantat în anul 1960, deci are o vechime de peste 40 de ani, iar martora B. C. a declarat că bradul are circa 40-50 de ani.
Instanța a constatat toate aceste aprecieri ca fiind subiective, reprezentând doar păreri lipsite de un fundament științific.
Din toate probele administrate în cauză, singura probă aptă să conducă la clarificarea situației este raportul de expertiză, întrucât aceasta are o bază științifică, este clar și este rezultatul unor măsurători precise efectuate în teren. Pe cale de consecință, instanța a acordat prioritate expertizei efectuate în prezenta cauză.
Potrivit art.480 C.civ.1864, orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa. Prin acțiunea în grănițuire se urmărește determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să îl urmeze titularul.
Într-o astfel de acțiune, instanța nu are a se pronunța asupra întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului. Însă, în situația în care se cere și o parte din terenul limitrof, deținută fără drept de pârât, acțiunea implică și o revendicare, iar reclamantul trebuie în consecință să își dovedească dreptul său de proprietate.
Deci, în prezenta cauză, instanța în baza probelor administrate, trebuie să determine dacă în urma trasării graniței dintre cele două proprietăți, o parte din terenul reclamantului este ocupată în mod abuziv.
În privința acțiunii în grănițuire, aceasta a fost respinsă, întrucât din analiza expertizei, granița dintre cele două terenuri este corect stabilită, diminuarea de suprafață constatată afectând proporțional ambele fonduri.
În privința acțiunii în revendicare, aceasta are ca premisă în cauza de față succesul acțiunii în grănițuire, în sensul retrasării hotarului în favoarea reclamantului. Mai mult, reclamantul nu a reușit să facă dovada calității sale de proprietar asupra porțiunii de 20 de mp., condiție esențială în vederea admiterii acțiunii.
Astfel, instanța a respins atât acțiunea în grănițuire cât și acțiunea în revendicare ca neîntemeiate.
Conform art.274 alin.1 partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere că acțiunea reclamantului a fost respinsă, acesta a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată. Conform celor două chitanțe existente la dosarul cauzei, onorariul avocațial achitat de către pârâte este în valoare de 1240 lei precum și 1473 lei onorariu expert, astfel că reclamantul a fost obligat la plata acestei sume. Pentru aceleași considerente cerere reclamantului avand ca obiect cheltuieli de judecata a fost respinsa .
Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs reclamantul B. P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii acțiunii în grănițuire promovate, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță în mod nelegal a respins cererea în grănițuire, reținând că potrivit concluziilor raportului de expertiză granița între cele două imobile este corect stabilită cu toate că hotarul n-a fost trasat printr-o hotărâre judecătorească sau prin înțelegerea părților.
Consideră că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât au fost aplicate și interpretate greșit prevederile art. 584 Cod civil, grănițuirea nefiind o consecință a revendicării ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar avea drept consecință admiterea ori respingerea petitului în revendicare.
Totodată, recurentul arată că potrivit aceluiași text de lege, cheltuielile grănițuirii trebuia să se facă pe jumătate, aceasta constituind o reglementare specială, derogatorie de la dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia cheltuielilor de judecată.
O altă critică se referă la faptul că prima instanță a respins obiecțiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză și cererea de efectuare a unei noi lucrări de specialitate și și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii în revendicare pe o singură probă care nu se coroborează cu celelalte.
În continuare sunt reluate obiecțiunile formulate de recurentul reclamant la raportul de expertiză întocmit în cauză și se fac referiri la planul zonal depus la dosar și la împrejurarea că s-a realizat o ridicare topografică de către un expert autorizat, schița pusă la dispoziție de acesta arătând diferența reală de suprafață.
În drept au mai fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 și art. 312 Cod procedură civilă.
Intimatele pârâte B. E. și D. M. M. au depus la dosar întâmpinare în termenul prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că instanța de fond a analizat în mod corect toate probele administrate în cauză, fapt ce rezultă din cuprinsul considerentelor, și a dispus conform art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă ca cheltuielile de judecată să fie suportate de partea aflată în culpă procesuală.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând sentința atacată, raportat la motivele invocate, la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale incidente în speță, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța de fond a analizat în mod corect și detaliat toate probele administrate în cauză și a dispus respingerea acțiunii formulate după interpretarea coroborată a acestora.
Raționamentul juridic al acesteia a pornit în mod temeinic și legal de la actul de partaj voluntar din 16.06.1959 prin care antecesorii părților au stabilit modul de dezmembrare a imobilului din care fac parte cele două parcele aparținând părților litigante, precum și întinderea acestora. Cu acea ocazie a fost trasată și linia de graniță dintre acestea, linie care a rămas neschimbată până în prezent.
S-au luat în considerare și cele constatate cu ocazia cercetării locale din data de 26.09.2012, când s-a remarcat existența unor adâncituri pe bradul amplasat între cele două proprietăți, indicii ce au dus la concluzia că acestea provin de la vechiul gard de sârmă dintre imobile, pe amplasamentul căruia a fost ridicată actuala împrejmuire. De altfel, însuși recurentul reclamant a recunoscut la interogatoriu că gardul nou nu a fost edificat pe amplasamentul pe care a fost ridicat pentru prima dată.(fila 118 dos. fond).
Totodată, martora B. C. a menționat că limita de hotar a fost marcată dintotdeauna de un brad plantat de autorul pârâtelor.(fila 130).
Este adevărat că în finalul considerentelor de fapt, prima instanță a arătat că din toate probele administrate, cea aptă să conducă la clarificarea situației este raportul de expertiză, dar acest argument nu duce la concluzia că celelalte probe au fost neconcludente, ci la aceea că acestea au fost întărite de concluziile lucrării științifice efectuate în cauză.
De asemenea, constatăm că a fost analizată mai întâi acțiunea în grănițuire concluzionându-se că între imobilele în litigiu este deja trasată o linie de graniță corect stabilită, iar apoi s-a trecut la analiza cererii în revendicare.
Din interpretarea dispozițiilor art. 584 cod civil rezultă că grănițuirea reprezintă o operațiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, acțiune exercitată cu scopul stabilirii traseului real pe care ar trebui să-l urmeze hotarul.
Este adevărat că grănițuirea, ca modalitate de apărare a dreptului de proprietate, se poate dispune atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți, cât și în situația în care astfel de semne exterioare există, dar sunt contestate de părți, numai că în speță s-a realizat o stabilire a limitei dintre proprietăți de către antecesorii părților, iar această limită trebuie să fie respectată în continuare.
Criticile referitoare la respingerea cererilor de încuviințare a obiecțiunilor la expertiză și de efectuare a unui nou raport de expertiză nu pot fi analizate în cadrul recursului declarat împotriva sentinței civile nr._/05.07.2013.
Aceste cereri au fost respinse prin încheierile de ședință din 02.10.2012 și 20.11.2012, încheieri care nu au fost atacate. Potrivit art. 282 alin. 2 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.
Nici motivul de recurs referitor la respingerea cererii în revendicare ca urmare a analizării unei singure probe, respectiv a expertizei judiciare, nu este întemeiat întrucât instanța de fond, după ce a analizat toate probele administrate, a conchis în mod corect că din acestea nu rezultă că o parte din terenul reclamantului a fost ocupată abuziv.
Or, acțiunea în revendicare este, potrivit art. 480 Cod civil, acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. În conformitate cu art. 1169 Cod civil, revenea reclamantului sarcina de a dovedi că intimatele-pârâte posedă o porțiune din terenul ce face obiectul dreptului său de proprietate.
În urma probatoriului administrat s-a constatat că fiecare parte stăpânește imobilul pentru care deține titlu de proprietate, iar împrejurarea că în fapt fiecare posedă o suprafață mai mică decât cea înscrisă în evidențele de carte funciară se datorează lucrărilor de sistematizare efectuate de-a lungul timpului în zona respectivă.
Cu privire la motivul legat de acordarea cheltuielilor de judecată menționăm că dispozițiile art. 584 Cod civil, potrivit cărora cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate, sunt aplicabile numai în situația în care cererea în grănițuire ar fi admisă.
În situația respingerii unei astfel de acțiuni, devin aplicabile prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea reclamantului a cărui cerere a fost respinsă la plata cheltuielilor de judecată.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul dedus judecății și va menține sentința atacată, aceasta fiind temeinică și legală.
Fiind partea aflată în culpă procesuală, în baza art. 274 alin. 1 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, recurentul reclamant va fi obligat să plătească intimatei pârâte D. M. M. suma de 1240 lei reprezentând onorariului apărătorului ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant B. P. în contradictoriu cu intimatele pârâte B. E. și D. M. M. împotriva sentinței civile nr._/05.07.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, pe care o menține.
Obligă recurentul să plătească intimatei D. M. M. suma de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. B. L. S. P. M.
Grefier,
C. N.-D.
Red. PM /04.04.2014
Tehnored. CND/04.04.2014
Ex. 2
Jud fond – R. G. M.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 121/2014. Tribunalul BRAŞOV | Legea 10/2001. Sentința nr. 38/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
