Legea 10/2001. Decizia nr. 89/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 89/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 89/R/2015
Ședința publică de la 19 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. S.
Judecător P. M.
Judecător A. B.
Grefier V. D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant M. O. L., și de recurentul pârât S. Român reprezentat legal de M. F. P., reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2015, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 05.02.2015, când, față de imposibilitatea constituirii completului de judecată, a amânat pronunțarea la data de 12.02.2015, și apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr._/30.10.2014, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
Admite în parte cererea principală formulată de reclamantul M. O. L., prin reprezentant convențional avocat S. B., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., și cu pârâtul M. Finanțelor P..
Constată că titlul reclamantului ( autorului acestuia, numitul Munțiu V. SR), anume contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.07.1997 a fost desființat ( a devenit ineficace) ca urmare a pronunțării sentinței civile nr._/21.12.2006 a Judecătoriei B., astfel cum a fost rămas irevocabilă prin respingerea apelului, prin decizia nr.229/R/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul B. și a recursului, prin decizia civilă nr.116/R/09.04.2008 a Curții de Apel B..
Obligă pe pârâtul M. Finanțelor P. să restituie reclamantului suma de 7.372.626 lei vechi, actualizat prin aplicarea indicelui de inflație pentru perioada cuprinsă între data cumpărării (18.07.1997) și data plății efective.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții.
Respinge ca neîntemeiată solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că între numitul Munțiu V. ( în calitate de cumpărător) și pârâtul S. Român, prin RA RIAL B. ( în calitate de vânzător) s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.07.1997 privind un apartament situat la parterul imobilului din Municipiul B., ., jud. B., în baza Legii nr. 112/1995, pentru un preț de 7.372.626 lei vechi, imobilul fiind deținut anterior în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere nr.69/11.03.1986.
Reclamantul este unul dintre succesorii legali ai numitului Munțiu V., prin certificatul de moștenitor nr. 7/15.01.2009 emis de BNP I. M. realizându-se totodată dezbaterea succesorală notarială a patrimoniului defunctului, concret reclamantului revenindu-i din masa succesorală apartamentul situat în Municipiul B., ., jud. B., neînscris în cartea funciară, construit din cameră, bucătărie, baie, antreu,magazie de 8 mp și pivniță de 1,90 mp. ( fila 50)
Ulterior, prin sentința civilă nr._/21.12.2006 a Judecătoriei B., astfel cum a fost rămas irevocabile prin respingerea apelului ( prin decizia nr.229/R/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul B.) și a recursului ( prin decizia civilă nr.116/R/09.04.2008 a Curții de Apel B.), s-a dispus, în baza art. 480 C.civ., printre altele, obligarea numitului Munțiu V. la lăsarea în deplină posesie și proprietate reclamantului Dumitrovici Michael Edmund imobilul situat în Municipiul .B., ., în esență, întrucât titlul acestuia din urmă este mai preferabil titlului deținut de pârâți, întrucât, în timp ce titlul pârâților provine de la Stat, adică de la un autor în patrimoniul căruia niciodată bunul nu a intrat în temeiul unui titlu valabil, titlul reclamantului provine chiar de la adevăratul proprietar, preluarea bunului de către Stat fiind abuzivă.
Rămas deposedat de bunul imobil achiziționat în baza contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.07.1997, reclamantul a promovat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat: constatarea nulității absolute a contractului în cauză ( nedesființat pe cale judecătorească până în prezent) și repunerea părților în situația inițială, prin obligarea pârâților la plata către reclamant a valorii de piață a imobilului în principal, iar în subsidiar a valorii actualizate a prețului achitat.
În drept, instanța reține că reclamantul și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile art. 50 ind.1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul căruia: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”.
Și instanța apreciază drept aplicabile dispozițiile amintite, dar interpretate per a contrario și coroborat cu art. 50 alin.2 și 3 din același act normativ, în temeiul cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor, restituirea prețului urmând a se realiza de către M. Economiei și Finanțelor (M. Finanțelor P.), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Concret, instanța constată că cererea reclamantului este întemeiată doar în varianta subsidiară, în esență, pentru următoarele considerente:
Din textele legale mai sus-menționate rezultă că o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995- a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.
O „desființare propriu-zisă” a titlului autorului reclamantului nu a existat expres, pe cale judecătorească, în condițiile în care prin sentința civilă nr._/21.12.2006 a Judecătoriei B., astfel cum a fost rămas irevocabile prin respingerea căilor de atac s-a constatat, prin compararea titlurilor, că titlul prezentat de autorul reclamantului este mai puțin preferabil titlul provenit chiar de la adevăratul proprietar, preluarea bunului de către Stat fiind abuzivă.
Cu toate acestea, față de situația premisă avută în vedere de legiuitor, anume „ desființarea contractului”, instanța reține că unei atare noțiuni trebuie să i se dea un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, cu titlu jurisprudențial național și convențional, în această materie și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.
Sub aspectul desființării contractului de vânzare-cumpărare, instanța reține că în cauză reclamatul a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului în cauză, pentru lipsa obiectului și pentru lipsa calității de proprietar a Statului Român, fără a-și fundamenta în drept cererea de completare a acțiunii.
Însă, raportat la situația de fapt dedusă judecății și la temeiul juridic al acțiunii principale inițiale, anume Legea nr. 10/2001, instanța reține că nu există nicio rațiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, chiar în absența unei precizări explicite a reclamantului în privința prevederilor Legii nr. 10/2001, ca temei al cererii completatoare, în condițiile în care instanța are obligația determinării legii aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) și alin.(6) C.proc.civ.
Astfel, Legea nr.10/2001 fiind un act normativ cu caracter special, instanța constată că dispozițiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, totodată, de principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare sancțiunii nulității. Iar derogarea operează în limitele reglementării speciale, respectiv în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar și părțile raportului obligațional.
Astfel, în primul rând, instanța constată că titlul reclamantului ( autorului acestuia) a fost desființat ( a devenit ineficace) ca urmare a pronunțării sentinței civile nr._/21.12.2006 a Judecătoriei B., astfel cum a fost rămas irevocabilă prin respingerea apelului, prin decizia nr.229/R/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul B. și a recursului, prin decizia civilă nr.116/R/09.04.2008 a Curții de Apel B..
În al doilea rând, instanța este chemată să distingă dacă desființarea contractului respectiv este cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia sau dacă desființarea contractului intervine în condițiile în care contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.
Iar soluția la această problemă se regăsește tot în cuprinsul hotărârilor judecătorești amintite, pronunțate în contradictoriu cu reclamantul cauzei ( în respectivele hotărâri, având calitatea de pârât succesor al tatălui pârât defunct Munțiu V. Sr), cu precădere în cuprinsul deciziei civile nr.116/R/09.04.2008 a Curții de Apel B., unde, s-a reținut punctual că: „ pârâții sunt cumpărători ai apartamentelor din anul 1996, respectiv din anul 1997. P. sentința civilă nr._/2001 a Judecătoriei B., irevocabilă, s-a constatat dreptul de proprietate al imobilului revendicat al antecesoarei reclamantului, care, de altfel, figurează în CF la foaia de proprietate. În Decizia civilă nr.756/2002 a Tribunalului B., se reține că imobilul a fost preluat fără titlu și fără a achita vreo despăgubire. În aceste condiții, statul nu se mai poate intabula, neexistând temeiul juridic al trecerii în proprietatea sa a bunului. Chestiunea vânzării bunului altuia în condițiile dreptului comun, poate ridica discuții cu privire la buna-credință a sub-dobânditorului cu titlu oneros, însă această bună credință trebuie raportată la demersurile efective pe care sub-dobânditorul le-a întreprins în vederea verificării titlului vânzătorului. Nenumărate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au subliniat că nu se poate vorbi despre o bună credință, ci, dimpotrivă, despre o gravă neglijență a cumpărătorilor care nu au depus diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul este un verus dominus. Dacă principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară apără pe terții dobânditori de orice cauză de evicțiune, în speță, așa cum s-a menționat mai sus, verus dominus în cartea funciară fiind reclamantul, se poate vorbi despre o culpă lata, vecină cu dolul ( dolo proxima) a chiriașilor cumpărători”.
Sintetizând, cumpărătorii chiriași știau sau trebuiau să știe că imobilul a fost preluat de statul comunist prin abuz, probabilitatea cunoașterii directe a acestei conduite fiind majore, cu atât mai mult cu cât proprietarul deposedat ( numita Gross R.) a continuat să locuiască în acel imobil în calitate de chiriaș, iar aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărător, prin consultarea Cărții Funciare, unde la foaia de proprietate figura tot „ vechiul” proprietar (Gross R.), iar nu S. Român de la care autorul reclamantului a cumpărat în anul 1997, asumându-și așadar riscul intervenției ulterioare a persoanelor îndreptățite la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv.
Pe cale de consecință, prin raportare la cele statuate prin decizia civilă nr. nr.116/R/09.04.2008 a Curții de Apel B., se poate aprecia că nu este întrunită în speță condiția impusă de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului.
Chiar dacă prin respectiva decizie s-a arătat că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamantului din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora la momentul perfectării contractului, instanța de control judiciar a făcut și propria analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din această perspectivă că faptul constatării nevalabilității titlului statului are drept consecință faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În acest sens, instanța punctează împrejurarea că hotărârile judecătorești amintite, pronunțate în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, produc față de acesta efectele relativității lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C.civ., acesta nu mai poate solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja tranșate în mod irevocabil, prin stabilirea unui fapt contrar, anume a bunei sale credințe, așa cum a indicat în cauză că „ buna credință a tatălui subsemnatului la încheierea contractului nu poate fi pusă la îndoială”.
Dacă s-ar proceda la o nouă analiză a bunei sau relei credințe a autorului reclamantului s-ar omite efectiv că autoritatea/puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase. Altfel spus, finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces, în condițiile în care beneficiază de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii sau acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.
De altfel, nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorității lucrului judecat și chestiunile incidentale pe care instanța nu le-a abordat direct și expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluția de fond adoptată - întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde implicit.
Pentru toate aceste motive, instanța apreciază că reclamantul nu este îndreptățit la încasarea unei despăgubiri egale cu valoarea prețului de piață al imobilului, întrucât considerentele hotărârilor judecătorești amintite se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate, în cauză fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat.
Și ținând cont de faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în subsidiar, și restituirea prețului achitat la data contractării, actualizat în funcție de coeficientul de inflație, instanța a admis doar pretențiile cu acest obiect.
În acest sens, instanța reține că prețul de cumpărare al imobilului în litigiu a fost de 7.372.626 lei vechi, ce urmează a fi restituit, cu aplicarea indicelui de inflație pentru perioada de la data cumpărării – 18.07.97 și până la data plății efective.
Iar pentru calcularea despăgubirilor este suficientă mențiunea actualizării cu indicele de inflație, nefiind necesară efectuarea unei expertize, ce este prevăzută explicit de legiuitor doar în ipoteza reglementată de art. 501 iar, pe de altă parte, executarea prezentei decizii este posibilă, aplicabile fiind dispozițiile art. 3712 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora „In cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii".
Un ultim aspect se mai impune a fi precizat, anume că în prezenta cauză reclamantul a tins, în mod neîntemeiat, spre recuperarea valorii „ totale” a imobilului de care a fost deposedat, astfel cum rezultă și din obiecțiunile formulate la raport la fila 108-109, prin care a solicitat expertului să ia în calcul și lucrările de modernizare și de îmbunătățire a imobilului. Or, o atare solicitare cade sub incidența dispozițiilor art. 48 din Legea nr.10/2001, aplicabile pentru identitate de rațiune, potrivit cărora „ chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite. P. îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași.”
De altfel, o atare solicitare a și stat la baza fundamentării concluziilor expertului din cea de-a doua variantă a raportului, prin care a propus o valoare de 144.236 lei, deși legea nu acordă dreptul proprietarului al cărui contract a fost desființat decât fie la valoarea de piață ( atunci când a fost cumpărător de bună credință, și pentru care, concret, s-a propus o valoare de 51.000 lei), fie la valoarea actualizată a prețului ( atunci când a fost cumpărător de rea-credință).
Or, atare pretenții astfel formulate au fost respinse ca neîntemeiate, pentru considerentele ce preced.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a constatat că reclamantul a formulat o cerere de recuperare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză și a și făcut dovada suportării următoarelor costuri judiciare: 1100 lei onorariu expert ( fila 73 și fila 106), onorariul avocațial solicitat în cauză nefiind nici individualizat, nici dovedit.
Instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 274 alin.1 C. 1865, „ partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”, o atare posibilitate legală fundamentându-se pe ideea de culpă procesuală a unei părți care a determinat promovarea procesului civil.
Concret, față de împrejurarea că lucrarea de expertiză nu a condus la dezlegarea pe fond a pricinii, reclamantului admițându-i-se acțiunea doar în varianta subsidiară a recuperării prețului actualizat, pentru care nu s-a efectuat în cauză nicio expertiză, solicitarea acesteia de a fi obligați pârâții la plata onorariului de expert a fost respinsă ca neîntemeiată.
Mai mult decât atât, instanța constată că în sarcina pârâtului Ministerului Finanțelor P. nu se poate reține nicio vină față de promovarea prezentei acțiuni, vina aparținând reclamantului care, de rea-credință fiind la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție, în condițiile speciale și limitativ prevăzute de Legea nr. 112/1995, și-a asumat riscul ca titlul său să fie desființat pe cale judecătorească ( ceea ce s-a și întâmplat) tocmai datorită faptului că a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legii speciale amintite.
Or, instanța apreciază că pârâtul M. Finanțelor P. nu poate fi sancționat pentru culpa de drept material a reclamantului, care atrage implicit și culpa de drept procesual, dreptul acordat de Stat ca manifestare a respectării dreptului de proprietate al reclamantului ( prin crearea unui cadrul legislativ de recuperare a prețului actualizat, ca și chiriaș cumpărător de rea-credință, iar nu a prețului de piață, ca urmare a calității de chiriaș cumpărător de bună-credință) neputându-se transforma într-o sancțiune aplicată tot acestuia.
P. urmare, văzând că prezentul proces a fost inițiat exclusiv din culpa reclamantului, instanța a respins ca neîntemeiată solicitarea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, neputându-se vorbi despre o culpă de drept procesual în lipsa oricărei culpe de drept material.
Împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B., au exercitat calea de atac a recursului reclamantul Munțiu O. L., prin reprezentant convențional avocat S. B., și pârâtul S. Român, reprezentat legal de Ministrul Finanțelor P., reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B..
P. cererea de exercitare a căii de atac pe care a promovat-o, recurentul – reclamant a solicitat modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o.
În motivarea acestei cereri, autorul ei a susținut că, contrar celor reținute de către judecătorul fondului în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o, instanțele judecătorești ce au soluționat acțiunea în revendicare promovată de către proprietarul inițial al imobilului nu au făcut nicio statuare cu privire la reaua – credință a antecesorului său la data perfectării actului translativ de proprietate ce constituie temeiul actualului său demers juridic.
Aceste instanțe, prin hotărârile pe care le-au pronunțat au stabilit doar că titlul cu care statul a preluat imobilul din litigiu nu este unul valabil, astfel că au stabilit că în cadrul concursului titlurilor de proprietate trebuie să se dea eficiență titlului proprietarului inițial.
În continuarea motivării cererii de exercitare a căii de atac pe care a formulat-o, recurentul – reclamant a făcut referire la modul în care antecesorul său a perfectat contractul de vânzare- cumpărare pe care l-a invocat ca temei al pretențiilor sale, susținând că acest act juridic a fost încheiat cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 9 din legea nr. 112/1995, astfel că nu se poate reține că el a fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor acestui act normativ.
Antecesorul său a cumpărat bunul imobil din litigiu în temeiul actului normativ menționat, pe baza unei cereri ce a fost aprobată de către cel care deținea dreptul de administrare a bunului, astfel că nu se poate nega buna credință a acestuia la data perfectării actului juridic translativ de proprietate.
În aceste condiții, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului ce a constituit obiectul material al contractului de vânzare- cumpărare încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, trebuie să se constate îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 indice 1 din legea nr. 10/2001, în conformitate cu care este îndreptățit să obțină despăgubiri constând în valoarea de piață a acestui imobil.
Recurentul – reclamant a fundamentat în drept cererea de exercitare a căii de atac pe care a promovat-o pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
P. cererea de recurs ce a fost formulată de către pârâtul S. Român s-a solicitat instanței de control judiciar să procedeze la modificarea sentinței atacate, motivat de faptul că în sarcina părții menționate nu poate fi instituită obligația de restituire, la valoare actualizată, a prețului ce a fost achitat în temeiul contractului de vânzare- cumpărare perfectat în temeiul legii nr. 112/1995, întrucât între el și partea intimată – reclamantă nu există niciun raport juridic obligațional sau de altă natură, care să fie în măsură să dea naștere în sarcina sa a unei astfel de obligații.
Astfel, contractul de vânzare- cumpărare ce a fost invocat în susținerea cererii de chemare în judecată a fost perfectat, în calitate de vânzător, de către ., așa că suma de bani pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu poate fi acordată decât ca urmare a angajării răspunderii contractuale a acestei societăți comerciale.
În continuarea motivării acestei cereri de exercitare a căii de atac, autorul său a susținut că prima instanță a respins, în mod greșit, excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât dreptul pe care partea intimată – reclamantă l-a invocat prin cererea de chemare în judecată pe care a promovat-o este un drept de creanță, ce trebuia valorificat în termenul general de prescripție de trei ani, care a început să curgă la data la care a devenit irevocabilă sentința civilă nr._/21.12.2006 pronunțată de Judecătoria B..
Pentru toate aceste motive, recurentul S. Român a solicitat modificarea sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B., în sensul admiterii excepțiilor pe care le-a invocat prin întâmpinarea pe care a formulat-o cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 737, 26 lei, actualizată cu indicele de inflației.
Cererea de recurs astfel formulată a fost întemeiată în drept de autorul său pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Cu privire la cererea de recurs formulată de către recurentul – pârât S. Român, recurentul – reclamant Munțiu O. L., prin reprezentantul său convențional,a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestei cereri, susținând în esență în motivarea poziției sale procesuale că această parte justifică legitimitate procesuală în cauza de față, astfel că nu poate fi exonerată de la plata sumei de bani ce a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, în motivarea poziției sale procesuale, partea menționată a susținut că în cauza de față nu operează prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile dreptului comun, întrucât demersul său juridic este fundamentat pe dispozițiile unei legii speciale, anume ale legii nr. 10/2001, or sub acest aspect trebuie să se rețină că nu există o hotărâre judecătorească prin care să fi fost desființat contractul de vânzare – cumpărare pe care antecesorul său le-a perfectat în temeiul legii nr. 112/1995.
În procedura de soluționare a căii de atac a recursului nu au fost administrate probe.
La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2014, instanța, din oficiu, pentru considerentele expuse în încheierea acestui termen de judecată, a invocat excepția lipsei de interes a recurentului Statului Român în exercitarea căii de atac împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B..
Analizând sentința recurată în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului, cu excepția de ordine publică pe care a invocat-o din oficiu și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul constată și reține următoarele:
Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, recurentul – reclamant, invocând pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul B., ., pe care antecesorul său le-a dobândit în baza contractului de vânzare – cumpărare nr._/18.07.1997, perfectat în temeiul legii nr. 112/1995, a învestit instanțele judecătorești cu o acțiune în angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în condițiile stipulate de art. 50 indice 1 din legea nr. 10/2001.
Întrucât dispozitiile legii speciale se completeaza cu normele dreptului comun, reprezentate de art. 1337 si urm. din C.civ., care reglementeaza raspunderea vanzatorului pentru evictiune, instanta urmeaza a analiza conditiile garantiei pentru evictiune.
În drept, instanță reține că dispozițiile art.1336 din C. civ. prevăd că ,,vânzătorul răspunde de liniștită posesiune a lucrului și pentru viciile acestuia”. În legătură cu obligația vânzătorului de a asigura liniștită posesiune a lucrului, art. 1337 C. civ. precizează că acesta ,,răspunde către cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut”.
Într-un sens restrâns, evicțiunea consta în pierderea totală a lucrului vândut prin efectul unei hotărâri judecătorești, cum este cazul imobilului în cauză, care, în virtutea unei cauze anterioare, recunoaște unui tert asupra aceluiași lucru un drept de proprietate.
Este de principiu ca garanția pentru evicțiune este datorată de orice vânzător (sau de succesorii săi universali sau cu titlu universal), indiferent dacă este vorba despre o vânzare obișnuită sau despre o vânzare silită. Garanția pentru evicțiune este datorată indiferent de natura bunului înstrăinat ori de faptul că vânzătorul este un profesionist sau un particular.
Obligația vânzătorului de a asigura cumpărătorului ,,liniștită posesiune a lucrului” implica nu numai garanția pentru fapta proprie, ci și garanția pentru fapta terților. Astfel, vânzătorul este prezumat a cunoaște situația juridică a lucrului vândut, motiv pentru care este firesc ca el să fie ținut să îl apere pe cumpărător contra terțului.
Efectul declanșării garanției pentru evicțiune este reglementat de art. 1341 din C.civ. Astfel, cumpărătorul are dreptul la restituirea prețului, echivalentul fructelor, dacă a fost obligat să le restituie evingătorului, cheltuieli de judecată ocazionate de evicțiune și daune-interese.
Pentru a se angaja răspunderea din cauza producerii evicțiunii, sunt necesare trei condiții și anume: 1). să existe o tulburare de drept provenind de la un terț, 2). aceasta să aibă o cauză anterioară vânzării și 3). tulburarea sa nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului. Dacă el a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul dobândind caracter aleatoriu.
Prima condiție pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune este îndeplinită, deoarece liniștita posesiune a recurentului – reclamant a fost tulburata ca efect a celor decise prin decizia civilă nr. 116/9.04.2008 pronunțată de Curtea de Apel B..
Aceasta tulburare a avut o cauza anterioara vânzării, fapt confirmat prin decizia civilă mai sus mentionată. Astfel, imobilul in litigiu a fost preluat de S. R. în mod abuziv, iar acesta nu putea fi înstrainat autorului recurentului – reclamant în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
Cea de-a treia condiție referitoare la necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune nu este îndeplinită, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia civila nr.116/9.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel B..
Chestiunea necunoașterii cauzei de evicțiune, respectiv a bunei-credințe a partenerilor contractuali nu poate fi retinuța, având în vedere faptul că, la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul cunoștea faptul ca nu este proprietar al imobilului în cauza si că nu putea transfera proprietatea imobilului. De asemenea, acest fapt a fost cunoscut, și de către cumpărător ( autorul – recurentului – reclamant ), așa cum rezulta din considerentele deciziei civile mai sus indicate.
Astfel, în contradicție cu cele susținute de către recurentul – reclamant în cererea de exercitare a căii de atac, instanța de recurs reține, la fel ca și prima instanță, că prin decizia civilă nr. 116/9.04.2008, Curtea de Apel B. a stabilit că autorul părții recurente – reclamante nu a fost de bună – credință la data perfectării contractului de vânzare - cumpărare în temeiul legii nr. 112/1995.
Instanța menționată a statuat că chestiunea vânzării bunului altuia de către S. Român ridică discuții cu privire la buna- credință a subdobânditorului cu titlu oneros, însă această bună credință trebuie raportată la demersurile efective pe care acesta le-a întreprins în vederea verificării titlului vânzătorului.
Nenumărate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au subliniat că nu se poate vorbi despre bună- credință, ci, dimpotrivă, despre o gravă neglijență a cumpărătorilor care nu au depus diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul este verus dominus.
Dacă principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară apără terții dobânditori de orice cauză, în speță, verus dominus în cartea funciară apare ca fiind reclamantul Dumitrovici Michael E., astfel că se poate vorbi despre o culpa lata, vecină cu dolul a chiriașilor cumpărători.
Potrivit art. 1898 C. civ., buna-credință se prezuma, dar aceasta prezumție este una relativa, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloace de proba, inclusiv printr-o alta prezumție, chiar judecătoreasca. Reaua credință a antecesorului recurentului – reclamant a fost stabilita în mod irevocabil prin decizia civila nr. 116/9.04.2008 a Curții de Apel B., astfel încât prezenta instanța nu mai poate reveni asupra chestiunii bunei credințe a acestuia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Față de considerentele ce preced, tribunalul observă că cererea de recurs ce a fost formulată de către recurentul – reclamant împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B. este nefondată.
În ceea ce privește cererea de recurs promovată de către recurentul - pârât S. Român împotriva același hotărâri judecătorești, tribunalul reține, așa cum s-a arătat anterior, că prin această hotărâre judecătorească în sarcina părții menționate nu a fost stabilită obligația de a achita recurentului – reclamant suma de 7.372.626 lei ROL, actualizată cu rata inflației, o astfel de obligație fiind stabilită de către instanța de fond în sarcina pârâtului M. Finanțelor P., astfel că, sub acest aspect, cererea de exercitare a căii de atac suspusă analizei este lipsită de interes.
P. interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.
Interesul poate să fie material, atunci când se urmărește obținerea unui folos material sau moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții de ordin nepatrimonial.
Pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile, respectiv a oricăreia dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, inclus exercitarea căilor de atac, interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie determinant, să fie legitim, să fie personal, să fie născut și actual.
Interesul este determinant atunci când apelarea la mijlocul procesual ce intră în conținutul acțiunii civile poate fi justificată de un avantaj, de un folos practic concret. Se observă că această cerință se confundă cu condiția existenței interesului însuși.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de conviețuire socială.
Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.
Interesul trebuie să fie născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită acțiunea ( forma procedurală concretă), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, respectiv la forma concretă de manifestare a acțiunii.
Față de considerentele ce preced, tribunalul constată că recurentul S. Român nu poate justifica obținerea unui folos practic concret prin formularea cererii de exercitare a căii de atac împotriva sentinței civile ce a fost pronunțată de instanța de fond, cerere prin care a solicitat exonerarea lui de la plata sumei de bani mai sus indicată, în condițiile în care, așa cum am subliniat, în sarcina sa nu a fost instituită obligația de plată a acestei sume de bani.
În ceea ce privește criticile pe care partea menționată le-a formulat prin cererea de recurs promovată împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B. cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul reține următoarele:
Excepțiile despre care s-a făcut vorbire anterior au fost soluționate de către prima instanță prin Încheierea ședinței publice din data de 12.12.2012, în sensul respingerii lor, iar împotriva acestei încheieri partea menționată nu a exercitat calea de atac.
Art. 299 alin. 1 din codul de procedură civilă stipulează:,, Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Conform prevederilor cuprinse în art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, ,, Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.
Textele de lege precitate au fost incluse în codul de procedură civilă prin OUG nr. 59/2001 iar apoi prin Legea nr. 219/2005 prin care a fost aprobată ordonanța de urgență menționată, iar ele au înlocuit dispoziția legală existentă anterior, care prevedea că recursul exercitat împotriva hotărârii de soluționare a fondului se socotește exercitat și împotriva tuturor încheierilor premergătoare ce au fost pronunțate în cauză.
Așa fiind, tribunalul observă că, după data intrării în vigoare a dispozițiilor legale anterior evocate, instanța de control judiciar poate analiza legalitatea și temeinicia unei soluții adoptate printr-o încheiere premergătoare numai în măsura în care aceasta constituie în mod expres obiect al cererii de exercitare a căii de atac.
Nesocotirea prevederilor legale mai sus menționate are drept efect juridic . într-o pricină, respectiv a dispozițiilor ce au fost luate prin astfel de încheieri, în puterea lucrului judecat, cu consecința imposibilității modificării dispozițiilor ce au fost date prin intermediul acestora, dispoziții care se bucură de prezumția de legalitate și de adevăr instituită de art. 1200 pct. 4 din Codul civil( 1864) în vigoare la data nașterii raportului juridic suspus judecății.
Față de considerentele ce preced, tribunalul constată că soluția ce a fost dată prin sentința recurată cererii introductive de instanță nu poate fi modificată în condițiile stipulate de art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în situația în care recurentul S. Român nu a atacat, potrivit art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă, încheierea premergătoare prin care prima instanță a respins excepțiile pe care le-a invocat prin întâmpinarea pe care a formulat-o cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei.
Așa fiind, tribunalul, pentru considerentele expuse anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererile de recurs ce au fost exercitate în cauza de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererile de recurs formulate de recurenții S. Român, reprezentat legal de M. Finanțelor P., reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., și M. O. L., prin reprezentant convențional avocat S. B., împotriva sentinței civile nr._/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 19.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. S. P. M. A. B.
Grefier,
V. D.
Redactat/L.S./21.05.2015
Tehnoredactat/V.D.26.05.2015/2 ex
Jud. fond A. E. T.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 92/2015. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 181/2015. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
