Legea 10/2001. Sentința nr. 196/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 196/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 17-11-2014 în dosarul nr. 196/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 196/S
Ședința publică de la 17.11.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - V. M.
GREFIER - D. A.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării acțiunii civile formulată in temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatorul M. de E. B.- prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimații M. I. A., Vătășanu A. și C. Județean B.- prin reprezentant legal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în data de 20.10.2014 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 03.11.2014 și apoi, din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru data de 11.11.2014 când, din aceleași motive a amânat pronunțarea pentru data de 17.11.2014.
TRIBUNALUL
P. acțiunea civilă formulată de reclamantul M. de E. B., în contradictoriu cu pârâții M. I. A., Vătășanu A. și C. Județean B., s-a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 12/2009 emisă de Președintele Cosilului Județean B., rectificarea cărții funciare nr._ B., nr. top 5243/1 în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților M. I. A. și Vătășanu A. cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Se arată, în fapt, că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în baza Decretului 92/1950, dreptul fiind înscris în cartea funciară în anul_, iar prin Decizia 206/30.01.1991 a Prefecturii Județului B. a fost transmis imobilul în administrarea reclamantului, având și destinația de Muzeu al civilizației urbane și beneficiind de investiții de aproximativ 3 milioane de euro.
Acest drept a fost radiat în anul 1998, printr-o încheiere de carte funciară nelegală, fiind înscris dreptul de proprietate publică al Județului B., în baza HG 972/2992, exercițiul acestui drept public aparținând reclamantului.
P. Decizia civilă nr. 422 din 20.11.2013, pronunțată de Tribunalul B. în dosar nr._/197/2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 631 din 19.05.2014 a Curții de Apel B., s-a dispus anularea încheierii de carte funciară cu reînscrierea dreptului de administrare, reclamantul nepierzând niciodată acest drept.
După . Legii 10/2001, moștenitorii foștilor proprietari au depus notificare referitoare la retrocedarea în natură a imobilului, C. Județean a adoptat Hotărâre nr. 252/2007 prin care s-a aprobat trecerea imobilului din domeniul public în domeniul privat și s-a emis Dispoziția nr. 12/2009 de restituire în natură a imobilului.
M. de E. a formulat o acțiune în nulitatea acestei dispoziții, solicitând obligarea la plata sumei de 9.433.659,27 lei, acțiune respinsă ca fiind fără obiect după ce dispoziția 12/2009 a fost revocat prin cea cu nr. 338/2011, atacată la rândul ei și constată ca fiind nulă prin Sentința civilă 303/S din 28.06.2011 a Tribunalului B., concluzia fiind că Dispoziția nr. 12/2009 își produce în prezent efectele juridice pentru acre a fost dată.
Această stare de fapt și drept a determinat reclamantul să sesizeze din nou Tribunalul B. cu acțiune în nulitatea Dispoziției 12/2009, în dosar nr. 196/62/210, pentru două motive, respectiv că imobilul nu putea fi restituit pentru că face parte din domeniul public și C. Județean nu are calitatea de unitate deținătoare pentru a putea soluționa notificarea persoanelor îndreptățite.
P. Sentința civilă nr. 101/S din 03.04.2012 s-a constat nulitatea acestei dispoziții, respinsă fiind cererea de rectificare a cărții funciare, hotărâre schimbată prin Decizia nr. 147/..2012 a Curții de Apel B. care a reținut calitatea de unitate deținătoare în favoarea Județului B. și nu a Muzeului de E. cum reținuse prima instanță.
Decizia Curții de Apel a fost menținută prin Decizia nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că „ instanța de fond nu a analizat motivul de nulitate al dispoziției nr. 12/2009 derivând din apartenența bunului la domeniul public al unității administrativ teritoriale iar reclamantul nu a formulat apel împotriva acestei sentințe, astfel că nu se poate reține existența unei eventuale autorități de lucru judecat sau a unei puteri de lucru judecat privind nulitatea dispoziției contestate, determinate de apartenența bunului la domeniul public”.
Imobilul în litigiu nu poate face obiectul unei dispoziții de restituire în natură atâta vreme cât el se află în proprietatea publică și se bucură de atributul de a fi inalienabil conform art. 11 al. 1 lit. a din Legea 213/1998, aplicabil la data emiterii dispoziției, care este nulă potrivit art. 11 al. 2 din aceeași lege.
Având în vedere nulitatea dispoziției, solicită radierea dreptului de proprietate al pârâților 1 și 2, în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea 7/1996, în redactarea de la data înscrierii în cartea funciară.
În drept, cererea a fost motivată pe prevederile art. 11 din Legea 213/1998 și art. 34 din Legea 7/1996.
Pârâtul C. Județean B. a formulat întâmpinare prin care a arătat că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, Dispoziția nr. 12/2009 fiind revocată prin cea cu nr. 338/2011, acțiunea în nulitatea acesteia fiind promovată în contradictoriu cu C. Județean B. și nu cu Unitatea Administrativ Teritorială Județul B. în calitate de titular al dreptului de proprietate.
Sentința nr. 303/S din 28.06.2011 nu produce efecte față de U.A.T. Județul B., deși este adevărat că Dispoziție de restituire este semnată de C. A., dar în calitate de reprezentant legal al U.A.T. Județul B. și nu în calitate de Președinte al Consiliului Județean B..
Mai arată că este de acord cu cel de-al doilea capăt de cerere vizând rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului pârâților persoane fizice.
Și pârâții M. I. A. și Vătășanu A. au formulat întâmpinare atât în nume propriu cât și prin apărător ales, solicitând respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, susținând că de peste 5 ani le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilului și sunt pur și simplu hărțuiți de o instituție publică cu scopul de a le fi re-naționalizat imobilul.
Se arată că notificarea a fost depusă de autoarea pârâților la . care a transmis-o Consiliului Județean, acesta fiind obligat la soluționarea notificării privind restituirea în natură a imobilului prin Sentința civilă nr. 219 din 20.06.2008, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului B., urmare căreia a fost emisă Dispoziția nr. 12/2009.
Dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară, dispoziția făcând dovada proprietății conform art. 25 al. 4 din Legea 10/2001, moment din care dreptul a fost inclus în circuitul civil fiind opozabil erga omnes.
Datorită refuzului punerii în posesie de către reprezentanții Consiliului Județean B. și ai Muzeului de E., la data de 19.01.2012 a fost realizată punerea unilaterală în posesie, în condițiile art. 25 al. 5 din Legea 10/2001, potrivit Procesului-verbal încheiat de B.E.J. A. R. L..
În continuarea motivării întâmpinării, acești pârâți fac un istoric al litigiilor în legătură cu imobilul menționat, vizând revocarea Dispoziției atacate prin cea cu nr. 338/2011, nelegalitatea Hotărârii Consiliului Județean de trecere a imobilului din domeniul public în cel privat al județului, protejarea dreptului de administrare al reclamantului asupra imobilului, susținând intervenirea autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești pronunțate în dosar nr._ al Tribunalului B., respectiv Sentința civilă nr. 101/S din 03.04.2012, schimbată prin Decizia nr. 147/..2012 a Curții de Apel B. în sensul respingerii integrale a acțiunii reclamantului, decizie menținută prin Decizia nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Se arată că, în speță, sunt îndeplinite condițiile autorității lucrului judecat, tripla identitate de părți, obiect și cauză fiind prezentă și este de neconceput ca valabilitatea Dispoziției nr. 12/2009 să fie făcută din nou.
Încă din perioada soluționării notificării au existat încercări de cumpărare a drepturilor litigioase cu privire la imobil, a fost aprobată exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării, raportul de evaluare a imobilului și clauzele finale ale contractului, potrivit H.C.J. 418/21.12.2011, dar contractul nu a mai fost încheiat.
P. H.C.J. nr. 46/2014, C. Județean B. și-a exprimat din nou opțiunea de cumpărare a imobilului, demarând procedurile de evaluare.
Faptul că bunul s-ar afla în domeniul public nu constituie motiv de refuz a restituirii în natură, legiuitorul acceptând revendicare bunurilor preluate fără titlu chiar în domeniul public, cu rezultă din prevederile art. 6 din Legea 213/1998, restituirea în natură dispunându-se indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public, conform dispozițiilor Legii 10/2001.
Pârâții M. I. A. și Vătășanu A. au invocat, prin întâmpinarea proprie, necesitatea achitării taxei de timbru aferentă cererii și lipsa calității procesuale active a reclamantului în raport de împrejurarea că acesta nu este parte în dispoziție a atacată, susțineri ce nu pot fi reținute.
Acțiunea este scutită de taxe de timbru, potrivit prevederilor art. 50 din Legea 10/2001 teza a doua, aceasta vizând un imobil ce face obiectul acestei legi, iar calitatea procesuală a reclamantului este justificată de dreptul său de administrare asupra imobilului, acțiunea fiind una de drept comun cu obiect constatarea nulității absolute a dispoziției și nu contestație împotriva acesteia.
Reclamantul a răspuns la întâmpinare pârâților persoane fizice, invocând aceleași chestiuni de fapt și drept cuprinse în motivarea cererii proprii.
În probațiune s-au depus dispoziția atacată și documentația care a stat la baza emiterii acesteia.
Analizând cererea reclamantului în raport cu dispozițiile legale în materie, probele existente la dosarul cauzei și statuările instanțelor anterioare în litigiile având ca obiect imobilul în litigiu, instanța reține următoarele:
P. prezenta cerere, reclamantul solicită, în considerarea calității sale de titular al dreptului de administrare asupra imobilului în litigiu, constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 12/2009 prin care a fost restituit în natură imobilul moștenitorilor fostului proprietar, calitate de persoane îndreptățite și dreptul acestora la măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001 fiind stabilite cu putere de lucru judecat, aspecte care nici nu fac obiectul criticilor reclamantului.
Reclamantul este terț față de dispoziția atacată, raportat la emitentul și beneficiarii acesteia, având posibilitatea de a solicita pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute actului emis în temeiul Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun cum s-a procedat în speță, neavând deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziția persoanelor îndreptățite în sensul acestui act normativ și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competență care reglementează această contestație.
Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte.
Astfel, chiar dacă acțiunea reclamantului nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate, nulitatea absolută intervenind în cazul încălcării, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziții legale imperative care ocrotește un interes general.
Singurul motiv de nulitate absolută invocat de reclamant este cel determinat de apartenența bunului la domeniul public, invocându-se în acest sens statuările din Decizia civilă nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora „ instanța de fond nu a analizat motivul de nulitate al dispoziției nr. 12/2009 derivând din apartenența bunului la domeniul public al unității administrativ teritoriale iar reclamantul nu a formulat apel împotriva acestei sentințe, astfel că nu se poate reține existența unei eventuale autorități de lucru judecat sau a unei puteri de lucru judecat privind nulitatea dispoziției contestate, determinate de apartenența bunului la domeniul public”.
Acesta este și motivul pentru care reclamantul a promovat prezenta acțiune, deși anterior această dispoziție a mai fost cenzurată de instanțe, toate părțile făcând trimitere la litigiile finalizate prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei.
Reclamantul susține că imobilul în litigiu nu poate face obiectul unei dispoziții de restituire în natură atâta vreme cât el se află în proprietatea publică și se bucură de atributul de a fi inalienabil conform art. 11 al. 1 lit. a din Legea 213/1998, aplicabil la data emiterii dispoziției, care este nulă potrivit art. 11 al. 2 din aceeași lege.
P. apărările sale, pârâtul C. Județean B. invocă un alt motiv de imposibilitate a restituirii în natură a imobilului determinat de apartenența acestuia la patrimoniul cultural național ca fiind monument istoric, cu trimitere la prevederile Legii 422/2001.
Astfel, prezenta instanță a fost investită cu analizarea dispozițiilor legale în materie de restituire imobile aparținând domeniului public și patrimoniului cultural național, precum și modul în care o astfel de restituire constituie motiv de nulitate absolută a dispoziției emise în baza reglementărilor speciale ale Legii 10/2001.
Regula restituirii în natură a imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este consacrată, de principiu, în textul general cuprins în art. 7 alin. (1) din actul normativ, excepțiile privind restituirea prin echivalent fiind limitativ prevăzute și de strictă interpretare, neexistând vreo prevedere a legii speciale de reparație care să excepteze de la restituire imobilele declarate monumente istorice.
Susținerea reclamantului în sensul că imobilul este nerestituibil în natură datorită apartenenței lui la domeniul public și s-ar încălca dispozițiile Legii nr. 213/1998, care reglementează prin art. 11 regimul juridic al unor astfel de bunuri, nu poate fi primită.
Posibilitatea restituirii în natură a unor astfel de bunuri rezultă din prevederile art. 6.1. al. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G. 250/2007, potrivit cărora „ În cursul procedurii administrative de soluționare a notificărilor nu prezintă relevanță afectațiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanță juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deținătorul imobilului care, la data soluționării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competența de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare”.
Pe de altă parte, nici prevederile Legii nr. 422/2001, republicată, privind protejarea monumentelor istorice, nu au semnificația scoaterii din circuitul civil a imobilelor clasificate monumente istorice, în condițiile în care din conținutul art. 4 alin. 1 din această lege rezultă că „monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice".
Legea nr. 422/2001 reglementează la art. 1 alin. 3 regimul de monument istoric conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute în lege, monumente istorice ce fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege, toate activitățile și măsurile de protejare a acestor monumente realizându-se în interes public, iar intervențiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauza de utilitate publică, cum rezultă din prevederile art. 2 alin. 1-3 al legii.
P. protejare, în sensul acestei legi, se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice si integrarea lor social-economica si culturala în viața colectivităților locale “.
Din conținutul prevederilor Legii nr. 422/2001, respectiv a articolelor 1, 2, 4, 5, 7 și 53 rezultă caracterul de ordine publică al acestora, respectarea lor fiind de natură a determina respectarea voinței statului de a proteja și menține patrimoniul cultural al țării.
Din această perspectivă, dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, inclusiv prin indicarea posibilității înstrăinării imobilului doar în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al uniții administrativ teritoriale (art. 4 ), stabilirea în sarcina deținătorului, respectiv reclamantul, a distrugerilor și degradărilor imobilului (rat.6), precum și obligația respectării de către proprietari a prevederilor art. 11 din Legea 311/2003 a muzeelor și colecțiilor de artă (art. 7).
Pentru aceste considerente, instanța constată că niciunul dintre cele două motive de nulitate absolută invocate nu operează în speță, Dispoziția nr. 12/2009 fiind emisă cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, atât în ce privește Legea 10/2001 cât și Legea 422/2001, aceasta din urmă prevăzând posibilitatea cooperării dintre autoritățile administrației publice locale și proprietarii monumentelor istorice, persoane fizice sau juridice, cu deținătorii și administratorii acestora, precum și cu instituțiile publice cu atribuții în domeniu, în vederea protejării monumentelor istorice și a respectării prevederilor legale în acest domeniu (art. 45 din Legea 422/2001).
Însăși Curtea Constituțională a statuat în sensul celor mai sus reținute, prin Decizia nr. 136 din 21.10.1998 prin care a constatat că prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia sunt constituționale, reținând că „ simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar …”.
La această concluzie s-a ajuns după ce, prin referatul științific alcătuit la solicitarea Curții s-a susținut că „ pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibilă și pentru că aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile; reparația s-ar putea face, așadar, numai pentru bunurile din domeniul privat „ punct de vedere ce nu a putut fi reținut de Curte.
Această soluția a instanței de contencios constituțional a fost consacrată legislativ prin Legea 10/2001 și H.G. 250/2007 de aplicare a acesteia, neputându-se reține că această hotărâre de aprobarea a normelor metodologice de aplicarea a legii ar exclude de la aplicare o lege organică, respectiv Legea 213/1998.
Chestiunea privind calitatea de unitate deținătoare a imobilului și abilitată să emită dispoziția atacată, din perspectiva prevederilor Legii 10/2001, a fost tranșată de Curtea de Apel B. prin Decizia nr. 147/..2012 prin care a fost respinsă integral acțiunea reclamantului, decizie menținută prin Decizia nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a statuat, de către aceste instanțe, în sensul că „ prin Sentința civilă nr. 219/2008, a Tribunalului B., pârâtul Județul B., prin C. Județean B., a fost obligat să soluționeze notificarea și chiar dacă reclamantul nu a fost parte în acel proces, nu se poate face abstracție că o instanță judecătorească a stabilit calitatea de entitate deținătoare, calitate care reprezintă o chestiune de drept și nu una de fapt, iar în considerarea acestei sentințe irevocabile s-a procedat la soluționarea notificării. A veni ulterior cu o cerere în nulitate pe considerentul lipsei calității ar însemna desființarea efectelor hotărârii judecătorești cu privire la probleme de drept rezolvate irevocabil, ceea ce nu este permis.
D. urmare, curtea reține, contrar apărărilor din întâmpinarea reclamantului privind existența dreptului de administrare în patrimoniul său, că acest drept este în favoarea pârâtului exercitat prin C. Județean B. și în consecință calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 îi aparține. Cum persoana îndrituită să emită dispoziția atacată este președintele consiliului județean în virtutea atribuțiilor conferite de art. 104 lit. f și art. 106 din Legea nr. 215/2001 și art. 21 alin.4 din Legea nr. 10/2001, dispoziția atacată este legală”.
Rezultă constatarea legalității dispoziției atacate din perspectiva calității emitentului, de altfel doar pârâtul a făcut apărări în sensul arătat, reclamantul solicitând constatarea nulității pe motiv de apartenență a bunului la domeniul public urmare constatării instanței de recurs mai sus indicată, constatare care a deschis calea prezentei acțiuni prin statuarea privind imposibilitate reținerii „ unei eventuale autorități de lucru judecat sau a unei puteri de lucru judecat privind nulitatea dispoziției contestate, determinate de apartenența bunului la domeniul public„.
Raportat la motivele de nulitate invocate, nu se mai impune analiza aspectelor legate de revocarea dispoziției atacate sau nelegalitatea hotărârilor de consiliu județean privind revocarea sau trecerea din domeniul public în domeniul privat a imobilului, aspecte de fapt confirmate de părți și rezultând din documentația depusă la dosarul cauzei dar fără relevanță în soluționarea acesteia, instanța fiind chemată să verifice în ce măsură apartenența bunului la domeniul public face posibilă sau imposibilă restituirea în natură a acestuia.
Pentru toate aceste motive, acțiunea reclamantului apare ca neîntemeiată în ce privește cererea de constatare a nulității dispoziției și va fi respinsă ca atare, iar în temeiul principiului „ accesorium seqvitur principalae „ va fi respins și capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului pârâților din cartea funciară ca o consecință a respingerii celui dintâi.
Reclamantul și pârâtul C. Județean B. nu au solicitat cheltuieli de judecată odată cu dezbaterea fondului, iar ceilalți pârâți și-au rezervat dreptul de a le solicita pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul M. de E. B., cu sediul în B., ., în contradictoriu cu pârâții M. I. A., cu domiciliul în București, . nr. 20, ., Vătășanu A., cu domiciliul în B., .. 12 și C. Județean B., prin reprezentant legal, cu sediul în B., ., CUI_.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, depus la Tribunalul B..
Pronunțată în ședința publică din 17.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER
V. M. D. A.
Red. VM/10.03.2015
Dact.AD/10.03.2015
Ex.6
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 917/2014. Tribunalul BRAŞOV | Declararea judecătorească a morţii. Sentința nr. 195/2014.... → |
|---|
