Obligaţie de a face. Decizia nr. 540/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 540/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 540/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 540/R
Ședința publică din data de 11 aprilie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: I. L. - judecător
JUDECĂTOR: D. O. P.
JUDECĂTOR :C. F.
Grefier: C. N.-D.
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul S. Român, reprezentat legal de M. Finanțelor P., reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor P. B., în contradictoriu cu intimații C. I. și C. P., împotriva Deciziei civile nr. 1077/7.09.2012, pronunțată de Tribunalul B., în dosarul civil nr._/197/2010, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima și la a doua strigare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța constată că prin contestația în anulare formulată contestatorul a solicitat ca judecarea cauzei să se realizeze și în lipsă, astfel că reține incidența în speță a dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
De asemenea, instanța constată că niciuna dintre părți nu a solicitat probe în cauză, astfel că față de actele și lucrările dosarului, instanța rămâne în pronunțare asupra contestației dedusă judecății.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. decizia civilă nr. 1077/R din 07.09.2012 pronunțată de Tribunalul B., a fost respins recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin M. Finanțelor P., reprezentat convențional prin D.G.F.P. B., împotriva sentinței civile nr. 2016/14.02.2012 a Judecătoriei B.. A fost admis recursul declarat de reclamantul C. I. împotriva aceleiași sentințe, pe care o modifică în parte, în sensul că: A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN prin M. Finanțelor P., și în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 26.268 lei reprezentând valoarea actualizată a sumei de 327.996 lei vechi, aferentă perioadei ianuarie 2004 – februarie 2011, în loc de 13.134 lei cu acest titlu; s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată și precizată de intervenientul principal C. P. în contradictoriu cu reclamantul C. I. și cu pârâtul S. ROMÂN prin M. Finanțelor P.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2832,41 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 904,04 lei cu acest titlu. Totodată, s-a dispus înlăturarea din dispozitivul sentinței recurate, a dispoziției privind respingerea restului pretențiilor reclamantului și intervenientului și dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către intervenient, în sumă de 2466,04 lei., fiind menținute restul dispozițiilor sentinței recurate.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de recurs a reținut următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Tribunalul a constatt că instanța de fond a interpretat în mod greșit probele administrate în cauză, concluzionând în sensul că reclamantul și intervenientul sunt în mod egal îndreptățiți la restituirea sumei de bani consemnată cu titlul de sultă, întemeiat pe actele juridice de împrumut pe care aceștia le-au exhibat.
În primul rând, s-a reținut că nici unul dintre acestea nu este apt a dovedi în ce scop au fost folosite sumele pe care părțile pretind că le-au împrumutat, respectiv că acestea au fost folosite anume în scopul consemnării sultei datorate pârâților din procesul de partaj.
În al doilea rând, s-a reținut că nu există nici o justificare a faptului că instanța de fond a considerat că restituirea sumei consemnate, actualizată, trebuie să aibă loc atât către reclamant, cât și către intervenient, în cote egale, această proporție nerezultând din nici un mijloc de probă administrat în cauză și nefiind nici măcar sprijinită pe o prezumție aptă de a conduce la această concluzie, cotele succesorale ale acestora în procesul de partaj în care s-a stabilit obligația de plată a sultei fiind diferite de cotele de 1/2 stabilite de instanță.
În condițiile în care actul juridic care atestă plata (sau, în speță, consemnarea unei sume de bani la dispoziția altei persoane) efectuată de reclamant, recipisele CEC fiind eliberate pe numele acestuia, s-a reținut că ia naștere cel puțin o prezumție simplă în sensul că plata a fost efectuată de acesta.
Această prezumție nu a fost răsturnată cu nici un mijloc de probă administrat de intervenient, din care să rezulte că acesta ar fi contribuit, și în ce proporție, la efectuarea plății, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, din actul autentic denumit „Declarație” (fila 63 din dosarul Judecătoriei B.), rezultă că numita N. C. a dat familiei intervenientului, cu titlul de împrumut, în anul 1990, suma de 80.000 lei vechi, care i-au fost restituiți, cunoscând de la aceștia că suma le era necesară la Tribunalul B..
P. conținutul lui intelectual, acest act nu face dovada faptului că suma împrumutată a fost folosită anume în acest scop, aceasta constituind exclusiv afirmația părții.
În consecință, s-a reținut că singura dovadă pertinentă administrată în cauză o constituie recipisele CEC care consemnează faptul plății făcute de reclamant, fiind astfel întemeiat motivul de recurs referitor la greșita reținere a faptului că suma ar fi fost consemnată atât de reclamant, cât și de intervenient.
Tribunalul a reținut că restul motivelor de recurs nu sunt fondate.
Astfel, a reținut că instanța de fond a procedat în mod corect la actualizarea sumei pe perioada ianuarie 2004 – februarie 2011, având în vedere că, prin precizarea de acțiune formulată în rejudecare, depusă la dosar la data de 25.03.2011 (fila 11), reclamantul și-a majorat pretențiile, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de_,99 lei și fără a solicita actualizarea acesteia la data plății, contrar susținerilor acestei părți, astfel încât instanța nu putea depăși limitele acestei investiri, acordând numai ceea ce s-a solicitat, în acord cu dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ.
În ceea ce privește recursul declarat de pârât, s-a reținut că nu este neîntemeiat, având în vedere că nu se poate reține îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului, câtă vreme patrimoniul acestuia nu a sporit în dauna patrimoniului pârâtului.
În acest sens, Tribunalul a reținut că, astfel cum s-a stabilit și prin decizia de casare, pârâtul are numai calitatea de detentor al bunului mobil revendicat, pe care este ținut să îl restituie, aceasta fiind o problemă de drept dezlegată în înțelesul prevederilor art. 315 alin. 1 C.pr.civ., iar restituirea sumei se cuvine reclamantului nu ca urmare a pasivității persoanelor pe numele cărora a fost consemnată sulta, ci în virtutea calității sale de proprietar al bunului.
Nu mai puțin, nu corespunde adevărului faptul că reclamantul nu ar fi făcut nici un demers în vederea recuperării sumei, contrariul rezultând din înscrisurile depuse la dosar.
Faptul că cererea reclamantului de validare a plății a fost respinsă nu are legătură cu obiectul cauzei de față, cererea menționată privind numai raporturile dintre persoanele care au avut calitatea de părți în dosarul de partaj și față de care pârâtul are calitatea de terț, după cum obligația de restituire ce face obiectul cauzei de față nu se află în legătură cu respingerea cererii de validare a plății.
În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de fond nu a verificat dacă persoanele în beneficiul cărora a fost consemnată sulta au ridicat această sumă de bani, Tribunalul a reținut că nu poate fi primită, câtă vreme recipisele CEC au fost predate Administrației Finanțelor P. B., iar pârâtul avea posibilitatea de a procura eventualele dovezi din care să rezulte eliberarea sumelor, dovezi pe care nu le-a produs.
În fine, referitor la critica vizând modalitatea de calcul a sumei pretinse, determinată în baza relațiilor furnizate de Institutul Național de S., instanța a reținut că recurentul-pârât nu a arătat, în mod concret, în ce constă eventuala greșeală și nici în ce alt temei ar fi putut avea loc actualizarea sumei, autoritatea respectivă fiind chiar cea care determină indicii prețurilor de consum și rata inflației.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 2832,41 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 904,04 lei cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii civile a formulat contestație în anulare recurentul pârât S. Român, prin MFP, prin Direcția Generală a Finanțelor P. B., prin care a solicitat desființarea sa.
În motivare, contestatorul a învederat, în esență, că, în cuprinsul sentinței civile nr. 2016 din 14.02.2012 pronunțată la fondul cauzei de către Judecătoria B., s-a strecurat o eroare de calcul în ceea ce privește actualizarea sumei de 327.966 lei. Astfel, se remarcă faptul că prin aplicarea indicelui prețului de consum de 160,17% asupra sumei e 16,4 lei, calcul matematic prevăzut expres în considerentele sentinței 2016/2012, aflate la fila 6, paragraful 4, rezultă că suma datorată reclamantului este de 26,268 lei, iar nu 26.268 lei, cum greșit a calculat instanța.
A precizat contestatorul că acest calcul greșit a fost preluat de instanța de recurs, care nu a mai efectuat un calcul propriu pentru a sesiza greșeala. În situația în care calculul va fi menținut, reclamantul se va îmbogăți fără cauză.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 318 C.p.civ.
Contestația în anulare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
În apărare, intimații nu au depus întâmpinare, aceasta fiind obligatorie conform art.320 al. 2 C.p.civ.
În susținerea contestației în anulare, contestatorii nu au solicitat administrarea niciun mijloc de probă.
Examinând contestația în anulare în raport de motivele formulate, dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, comună și nesuspensivă de executare, fiind deschisă, exclusiv, pentru situațiile prevăzute de art. 317 si art. 318 Cod Procedură Civilă, iar nu pentru greșita apreciere asupra aplicării dispozițiilor legale ori a probelor.
În cauză, contestatorul și-a întemeiat prezenta contestație pe dispozițiile art. 318 Cod Procedură Civilă, invocând săvârșirea unei greșeli materiale de către instanța de recurs care a pronunțat decizia contestată, sub aspectul calculului greșit al sumei de 26.268 lei reprezentând valoarea actualizată a sumei de 327.996 lei ROL, aferentă perioadei ianuarie 2004-februarie 2011.
Tribunalul reține că această contestație în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Motivele contestației în anulare speciale prev. de art. 318 C.pr.civ., sunt în număr de două, respectiv omisiunea instanței de recurs de a cerceta un motiv de modificare sau de casare, când a respins recursul sau l-a admis numai în parte și când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, acest din urmă motiv fiind invocat în cauză.
„Greșeala materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, o eroare evidentă, în legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate.
Fiind vorba despre un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și, deci, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Totodată, Tribunalul reține că greșelile materiale prevăzute de textul de lege menționat nu trebuie confundate cu greșelile materiale la care se referă dispoz. art. 281 și care pot fi îndreptate la cerere sau din oficiu.
În speță, tribunalul remarcă faptul că partea contestatoare nu invocă greșeli materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, ci invocă o modalitate eronată de calcul al unei sume de bani la care a fost obligat față de intimatul C. I..
Se observă, în acest sens, faptul că partea contestatoare a apelat la această cale de atac, după ce i-a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 2016/14.12.2012 pronunțată de Judecătoria B., prin încheierea pronunțată la data de 07.02.2013. Însă, se reține că nu pe calea contestației în anulare, se poate analiza critica sa, atâta vreme cât se contestă un calcul matematic.
Eroarea materială despre care se face vorbire în dispoz. art. 318 C.p.civ., presupune aspecte formale care rezultă din actele și lucrările dosarului, la data pronunțării deciziei atacate, fără a necesita reluarea calcului matematic care a stat la baza determinării sumei de plată la care contestatorul a fost obligat prin dispozitiv.
Mai mult decât atât, se reține că, pentru admiterea contestației în anulare, eroarea materială sesizată trebuie să fie esențială, adică să fi determinat soluția instanței. Or, în cauză, contestatoarea nu a invocat decât un calcul matematic, distinct de cel efectuat de prima instanță și preluat de instanța de recurs, iar pe cale de consecință, a invocat faptul că suma datorată ar fi mai mică decât cea cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, respectiv 26,268 lei, iar nu 26.268 lei, cum din eroare, s-ar fi dispus de instanța de recurs. Așadar, nu se poate vorbi despre faptul că acest calcul efectuat a fost esențial, de natură a schimba soluția pe care instanța ar fi pronunțat-o în situația observării lui, numai întinderea sumei, eventual, putând fi alta, soluția rămânând, însă, aceeași în raport cu greșeala materială invocată.
În raport cu aceste considerente, Tribunalul reține că, nu pe această cale, se poate evita o eventuală îmbogățirea fără justă cauză a intimatului C. I., astfel cum s-a afirmat în contestația în anulare ce face obiectul analizei de față, întrucât calea extraordinară de atac nu reprezintă o alternativă, ci se poate exercita numai cu îndeplinirea condițiilor imperativ stabilite de legiuitor, care nu sunt îndeplinite în cauză.
P. urmare, față de aceste considerente, reținând că motivul de contestație invocat presupune erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale al judecății recursului, Tribunalul va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul S. Român, prin MFP prin DGFP B. împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 07.09.2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/197/2010, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul S. Român, prin MFP prin DGFP B. împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 07.09.2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/197/2010, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. L. D. O. P. C. F.
Grefier,
C. N.-D.
Red. IL/Tehnored. CND/10.05.2013-Ex. 2
Jud rec- I.M I., C.F., M. B.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 543/2013. Tribunalul BRAŞOV | Acţiune pauliană. Decizia nr. 260/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
