Pretenţii. Decizia nr. 417/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 417/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 417/2014
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 417/R
Ședința publica din 24 aprilie 2014
Completul recurs compus din:
PREȘEDINTE: V. M. - judecător
Judecător: C. D. - P.
Judecător: D. N.
Grefier: V. D.
Pentru astăzi fiind amânata pronunțarea asupra recursului de fata care s-a judecat in ședința publica din 17 aprilie 2014 când p își partile prezente au pus concluzii potrivit celor consemnate in încheierea de ședința de la respectivul termen de judecata, încheiere care face parte integranta din prezenta hotărâre si când, având in vedere lipsa de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 24 aprilie 2014.
La apelul nominal făcut în ședința publica la pronunțare se constata lipsa parților.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Instanța, in urma deliberării pronunța următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Constata ca prin sentința civila nr._ din data de 29.11.2013, pronunțata in cauza de Judecătoria B., instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei B., dar si excepția inadmisibilității cererii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru pretențiile anterioare datei de 09.04.2009 si a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente anterior datei de 23.11.2009, iar, pe fond, a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanta D. F. A M. B., in contradictoriu cu pârâții P. I. și P. M., in sensul ca i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 9.104,90 lei, reprezentând redevență datorată pentru anii 2010 - 2012 și suma de 455,24 lei, reprezentând penalizări contractuale calculate la suma datorată, respingând totodată restul pretențiilor reclamantei.
Pentru a pronunța aceasta soluție instanța de fond a avut in vedere ca reclamanta D. F. A M. B., prin cererea formulata si ulterior precizata, a solicitat obligarea paraților P. I. și P. M. la plata sumei de 19.549 lei, reprezentând redevența pentru perioada 01.01._12 din care 19.209,39 lei reprezintă debit și 2.440 lei reprezintă majorări.
Parații au formulat întâmpinarea prin care au invocat excepția de necompetență a Judecătoriei B. raportat la domiciliul lor, excepția prescripției dreptului materiala la acțiune pentru redevențele scadente înainte de 23.11.2009, excepția inadmisibilității cererii pentru necomunicarea înscrisurilor privind obligațiile de plată a redevenței și pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod procedura civila, iar pe fondul cauzei au solicitat depunerea de către reclamantă a modalității de calcul al dobânzilor și majorărilor solicitate.
La termenul de judecată din data de 22.11.2013 instanța de fond, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru pretențiile anterioare datei de 09.04.2009.
Pentru a pronunța soluția asupra acestor excepții, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 159 ind. 1 alin. 3 Cod procedura civila, ”necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare” iar potrivit art. 109 alin. 3 Cod procedura civila ”neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii”.
În cauză, deși au fost legal citați la adresa de domiciliu, totuși pârâții au formulat întâmpinare cu nerespectarea dispozițiilor art. 114 ind. 1 alin. 2 și 3 Cod procedura civila și ulterior primei zi de înfățișare, respectiv la al patrulea termen de judecată acordat în cauză, respectiv in data de 27.09.2013.
Or, față de dispozițiile legale indicate, instanța a constatat că excepțiile necompetenței teritoriale a Judecătoriei B. și inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod procedura civila au fost tardiv formulate astfel ca au fost respinse.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru pretențiile anterioare datei de 09.04.2009, instanța a reținut că la data de 09.04.2009 pârâții au încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de concesiune din 03.12.1992, prin acest act adițional fiind transmisă calitatea de concesionar a terenului situat în municipiul B., .. 13, de la . la pârâții P. M. și I. si ca prin acest act adițional, pârâții nu și-au asumat si obligația de a achita debitele rămase neachitate de către concesionarul inițial ci doar obligația de a respecta clauzele contractului de concesiune.
Reclamanta a arătat că a solicitat obligarea pârâților la plata redevenței aferente începând cu anul 2006 întrucât construcția edificată pe terenul concesionat a fost vândută de către . pârâților din anul 2006, și deși părțile nu au încheiat la momentul anului 2006 un act juridic translativ al dreptului de concesiune, acest drept a fost strămutat prin contractul de vânzare al imobilului.
Instanța de fond a reținut insa ca reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile contractului de concesiune încheiat la data de 03.12.1992. Or, întrucât pârâții au devenit parte în acest contract doar la data de 09.04.2009, în lipsa unui petit de constatare a obligației pârâților începând cu anul 2006 și a invocării unui temei legal în acest sens, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru pretențiile anterioare datei de 09.04.2009 și a respins acțiunea cu privire la aceste pretenții, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente anterior datei de 23.11.2009, instanța a constatat că sumele de bani solicitate prin acțiunea formulată reprezintă creanțe fiscale în sensul dispozițiilor OG nr. 92/2003, ele urmând să fie venituri al bugetului local al municipiului B..
Instanța de fond a avut in vedere disp. art. 131 din OG nr. 92/2003 potrivit cu care ”dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept”, acest termen fiind unul derogator celui de 3 ani prevăzut de Decretul Lege nr. 167/1958, apreciind astfel fata de acest termen că dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâților la plata redevenței aferentă perioadei 09.04._09 nu este prescris, excepția invocată fiind respinsă ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei instanța a reținut ca prin contractul de concesiune încheiat la data de 03.11.1992 și modificat prin actul adițional nr. 1/09.04.2009, s-a stabilit în sarcina pârâților obligația de a achita o revedență anuală în cuantum de 392 lei, indexată anual cu rata inflației, în 4 rate trimestriale, în termen de 10 zile de la expirarea fiecărui trimestru (art. 7 și 9 contract) si ca, in conformitate cu art. 10, întârzierile la plata ratelor trimestriale se vor penaliza cu 5% din suma datorată.
Având în vedere dispozițiile contractuale asumate de pârâți, instanța a constatat că obligația acestora de plată a redevenței este clară fiind indicată atât suma datorată cât și termenul de plată, cu precizarea că actualizarea cu rata inflației urma să fie efectuată în trimestrul 1 al anului următor cu ocazia ratei cuvenite respectivului trimestru. Ca urmare, instanța a înlăturat apărările paraților potrivit cu care nu li s-a comunicat niciun înscris privind obligația acestora de achitare a redevenței.
Retinand ca momentul la care pârâții au preluat prin contract calitatea de concesionari ai terenului în cauză a fost data de 09.04.2009 si având in vedere plata făcută de aceștia în cuantum de 2.100 lei recunoscuta de reclamanta, dispozițiile contractuale care stabilesc obligația de plată a redevenței în 4 rate trimestriale, precum și cuantumul redevențelor aferente perioadei 2009 - 2012 actualizate cu rata inflației conform centralizatorului depus la dosar, instanța a constatat că pârâții au achitat redevența datorată pentru ultimele 3 trimestre ale anului 2009 precum și suma de 51,67 lei aferentă anului 2010, rămânându-le de achitat pentru perioada 2010 - 2012 redevență în cuantum de 9.104,90 lei si ca pentru debitul neachitat, conform art. 10 din contract, pârâții datorează majorări de 5% din suma datorată, respectiv suma de 455,24 lei.
Pentru considerentele prezentate, reținând si dispozițiile art. 969 si ale 1073 Cod civil, instanța a admis în parte acțiunea formulată și precizată și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 9.104,90 lei, reprezentând redevență datorată pentru anii 2010 - 2012 și suma de 455,24 lei reprezentând penalizări contractuale calculate la suma datorată, respingând restul pretențiilor.
Împotriva aceste sentințe au declarat recurs parații, solicitând admiterea acestuia si modificarea in parte a hotărârii instanței de fond, in principal in sensul admiterii excepției de necompetenta teritoriala a Judecătoriei B. si declinării cauzei către Judecătoria Timișoara si, in subsidiar in sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii si a respingerii in tot a cererii de chemare in judecata.
In ceea ce privește critica asupra modului in care instanța de fond a soluționat excepția lipsei de competenta teritoriala, recurenții au arătat ca aceștia își au domiciliul pe raza municipiului Timișoara, ceea ce impune declinarea cauzei Judecătoriei Timișoara, care, de altfel a mai fost sesizata cu o cerere similara, dar care, intre timp, s-a perimat.
Pe de alta parte, arata recurenții, nici reclamanta intimata si nici instanța din oficiu nu au invocat in cursul procesului si nici nu au pus in discuție contradictorie excepția tardivității formulării întâmpinării.
In ceea ce privește critica asupra modului in care instanța a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenții au arătat ca in mod greșit instanța de fond a reținut caracterul fiscal al creanței pretinse de la parați, câta vreme aceasta decurge dintr-un raport comercial si nu fiscal.
In ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, recurenții au arătat ca documentele care sa ateste obligația lor de plata nu le-au fost comunicate niciodată, sau au fost comunicate la o adresa la care aceștia nu mai locuiesc de foarte mult timp.
P. cererea de recurs recurenții au arătat ca înțeleg sa invoce neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzuta de art. 720 ind. 1 Cod procedura civila.
In ceea ce privește netemeinicia hotărârii, recurenții au arătat ca hotărârea s-a pronunțat fără ca instanța sa fi avut la dispoziție modalitatea de calcul a debitului, pentru fiecare an in parte.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata Direcția F. B. a formulat întâmpinare in cauza solicitând respingerea recursului ca nefundat. Intimata a arătat ca excepția lipsei de competenta teritoriala a fost corect soluționata de către instanța.
In ceea ce privește excepția prescripției s-a arătat ca si aceasta a fost corect soluționata de instanța de fond deoarece contractul care are ca obiect o proprietate publica are regimul unui act administrativ, astfel ca debitul sau creanța rezultata din acesta va avea o natura administrativ – fiscala.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, intimata a arătat ca aceste apărări nu pot fi primite câta vreme recurenții își cunoșteau obligațiile din contractul pe care l-au încheiat, fiind si in trecut notificați in legătura cu plata obligațiilor asumate.
Analizând recursul de fata prin prisma motivelor invocate, tribunalul retine următoarele:
D. F. A M. B., prin cererea formulata si ulterior precizata, a solicitat obligarea paraților P. I. și P. M. la plata sumei de 19.549 lei, reprezentând redevența pentru perioada 01.01._12 din care 19.209,39 lei reprezintă debit și 2.440 lei reprezintă majorări.
La primul termen de judecata in fata instanței de fond, din 22 martie 2013, au lipsit ambele parți, insa instanța a dispus amânarea cauzei pentru comunicarea către parați a precizării de acțiune formulata de reclamanta care oricum solicitase judecarea cauzei si in lipsa reprezentantului sau.
Părțile au lipsit si la cel de-al doilea termen de judecata, când instanța de fond a dispus amânarea cauzei pentru ca reclamanta sa depună la dosar anumite precizări referitoare la plățile efectuate in trecut in contul obligației invocate.
Părțile au lipsit si la cel de-al treilea termen de judecata, la care instanța de fond a dispus amânarea cauzei in scopul comunicării către parați a înscrisurilor depuse la dosar de către reclamanta.
In cele din urma parații au formulat întâmpinare prin care, arătând ca nu au primit nicio citație sau acțiune in legătura cu acest proces, au solicitat sa le fie făcuta comunicarea acestor înscrisuri si au invocat excepția lipsei de competenta teritoriala a Judecătoriei B., raportat la disp. art. 5 Cod procedura civila si la împrejurarea ca isi au domiciliul in municipiul Timișoara.
Parații au mai arătat ca dreptul material la acțiune pentru redevențele scadente înainte de 23.11.2009 s-a prescris si ca, oricum, acțiune este inadmisibila deoarece nu le-au fost comunicate înscrisurile privind obligațiile de plată a redevenței și pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod procedura civila. Pe fondul cauzei au solicitat depunerea de către reclamantă a modalității de calcul al dobânzilor și majorărilor solicitate.
La termenul de judecată din data de 22.11.2013 instanța de fond, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru pretențiile anterioare datei de 09.04.2009.
La următorul termen de judecata, in lipsa parților, dar având in vedere solicitarea parților de judecare in lipsa, instanța a rămas in pronunțare atât asupra excepțiilor invocate, cat si asupra fondului cauzei.
In ceea ce privește critica legata de soluția data de instanța de fond excepțiilor privind lipsa de competenta teritoriala a Judecătoriei B. si lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, invocate de către parați, tribunalul o apreciază nefondata.
In mod corect a reținut instanța de fond aplicabilitatea in cauza a disp. art. 159 ind. 1 alin. 3 Cod procedura civila, potrivit cu care ”necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare”, precum si ale disp. art. 109 alin. 3 Cod procedura civila, potrivit cu care ”neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii”.
În cauză, deși au fost legal citați la adresa de domiciliu, adresa confirmata de aceștia prin mențiunile din întâmpinare, totuși pârâții au formulat întâmpinare cu nerespectarea dispozițiilor art. 114 ind. 1 alin. 2 și 3 Cod procedura civila și chiar mult după prima zi de înfățișare, respectiv la al patrulea termen de judecată acordat în cauză, respectiv in data de 27.09.2013.
In aceasta împrejurare, la expirarea termenului de depunere a intampinarii, competenta teritoriala a Judecătoriei B. a devenit exclusiva si definitiva, orice discuții in legătura cu acest aspect nemaiputând fi primite, nefiind nevoie sa se fi invocat excepția tardivității depunerii intampinarii in acest scop. Faptul ca nu s-a invocat invocat tardivitatea intampinarii împiedica aplicarea fata de parați a sancțiunii decăderii din dreptul de a mai propune probe, dar nu poate permite punerea in discuție a unei excepții invocate peste termenul procedural prevăzut de lege in mod expres. De asemenea, orice aparari care vizează neîndeplinirea unei pretinse proceduri prealabile obligatorii devin tardive si ele trebuie înlăturate.
Tribunalul apreciază ca neîntemeiata si critica potrivit cu care instanța de fond trebuia sa respingă cererea de chemare in judecata ca inadmisibila câta vreme paraților nu li s-au comunicat înscrisurile din care sa rezulte obligațiile lor de plata, deoarece aceasta apărare tine de temeinicia demersului judiciar, nicidecum de admisbilitatea acestuia, mai ales având in vedere împrejurarea ca obligațiile de plata decurg din clauzele unui contract pe care parații si l-au asumat odată cu încheierea lui, având obligația respectării de buna voie a respectivelor clauze.
In ceea ce privește soluția data excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul constata ca nici aceasta critica nu este întemeiata.
Corect a reținut instanța de fond ca prin contractul de concesiune încheiat la data de 03.11.1992 și modificat prin actul adițional nr. 1/09.04.2009, s-a stabilit în sarcina pârâților obligația de a achita o revedență anuală în cuantum de 392 lei, indexată anual cu rata inflației, în 4 rate trimestriale, în termen de 10 zile de la expirarea fiecărui trimestru (art. 7 și 9 contract) si ca, in conformitate cu art. 10, întârzierile la plata ratelor trimestriale se vor penaliza cu 5% din suma datorată.
Pârâții au preluat calitatea de concesionari ai terenului în cauză la data de 09.04.2009, iar acțiunea împotriva lor s-a promovat la data de 23.11.2009.
Or, câta vreme instanța de fond a reținut ca parații nu pot fi acționați in judecata pentru obligații anterioare datei la care au preluat contractul, iar împotriva acestei statuari nu s-a formulat recurs de către reclamanta care putea fi interesata in schimbarea soluției, tribunalul apreciază ca este lipsita de relevanta împrejurarea ca pentru pretențiile mai vechi de 3 ani raportat la data promovării acțiunii ar fi intervenit sau nu prescripția, sau daca termenul aplicabil este de 5 sau 3 ani de zile.
Singura perioada asupra căreia s-ar putea genera discuții legate de intervenirea sau nu a prescripției este cea cuprinsa intre 09.04.2009 si data promovării acțiunii, respectiv 23.11.2012 si care este intradevar mai mare de 3 ani de zile pentru perioada cuprinsa intre 09.04.2009 si 23.11.2012.
Tribunalul retine insa, ca atâta vreme cat parații au efectuat după preluarea contractului o plata in valoare de 2.100 lei recunoscuta de reclamanta si ca aceasta plata, având in vedere modalitatea in care partile au stabilit efectuarea acesteia, in mod evident nu putea viza decât ultimele rate aferente anului 2009, a analiza daca ar fi intervenit prescripția pentru ceea ce s-a plătit deja apare ca o chestiune inutila, deoarece plata chiar si a unei creanțe pentru recuperarea căreia dreptul de acțiune s-ar fi prescris, ramane valabila.
Astfel, in mod corect a reținut instanța de fond ca la data pronunțării, in ceea ce ii privește pe parați, era restanta redevența pentru perioada 2010 - 2012 în cuantum de 9.104,90 lei, dar si contravaloarea majorărilor de întârziere de 5% din suma datorată, respectiv suma de 455,24 lei, avându-se in vedere ca plata in valoare de 2.100 lei a fost efectuata numai la data de 21.03.2013.
In fine, tribunalul retine ca nefondata si critica potrivit cu care acțiunea se impunea sa fi fost respinsa deoarece reclamanta nu a justificat cuantumul debitului pretins, respectiv modalitatea de calcul, câta vreme, astfel cum in mod corect a reținut instanța de fond, obligația de plată a redevenței este clară fiind indicată atât suma datorată cât și termenul de plată, cu precizarea că actualizarea cu rata inflației urma să fie efectuată în trimestrul 1 al anului următor cu ocazia ratei cuvenite respectivului trimestru, iar debitul pretins rezulta dintr-un calcul simplu potrivit celor mai sus reținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurenții parați P. I. si P. M. împotriva sentinței civile nr._/29.11.2013, pronunțata de Judecătoria B., in dosarul civil nr._, pe care o menține.
Irevocabila.
Pronunțata in ședința publica, astăzi, 24.04.2014.
P., JUDECATOR,JUDECATOR,
V. M. C. D. – POPDANIELA N.
Pentru care, aflându-se in
concediu de odihna, semnează
Vicepreședinte instanța
S. E.
GREFIER
V. D.
RedCDP/07.07.2014/5ex.
Judecător fond M. S.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 435/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Sentința nr. 13/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
