Contestaţie la executare. Decizia nr. 1122/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1122/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 1122/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV- A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1122 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 30.03.2015
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE M. I. L.
JUDECĂTOR D. I. T.
GREFIER D. G. C.
Pe rol soluționarea apelului civil de față formulat de apelantul contestator S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr._/05.08.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata L. E., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 13.03.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 20.03.2015, 27.03.2015 și 30.03.2015, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr._ la data de 04.02.2014, contestatorul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti, în contradictoriu cu intimata L. E., a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare emise de B. P. V., în dosarul de executare nr.552/2013.
În motivare, contestatorul a arătat că prin somația de executare nr.552/2013 emisă la data de 28.01.2014, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisă la data de 28.01.2014 și încheierea nr. 1 din data de 28.01.2014, s-a solicitat plata sumei de 634.589,32 lei, compusă din debit, actualizare debit și cheltuieli de executare silită.
S-a aratat ca executarea silită este nelegală, întrucât sentința civilă nr._/02.07.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr._/299/2010 nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat titlu executoriu, în sensul că față de valoarea obiectului litigiului, respectiv prețul de piață al imobilului, sentința este susceptibilă de apel.
S-a mai artătat că până la data formularii prezentei cereri creditoarea nu a formulat cerere de executare voluntară pentru a da institutiei posibilitatea de a efectua voluntar plata.
În continuare s-a invocat nerespectarea prevederilor OG nr.22/2002, în sensul că executorul judecatoresc nu a luat în considerare termenul de 6 luni în care instituția avea posibilitatea legală să efectueze plata voluntar și înăuntrul căruia executorul judecătoresc nu are decât dreptul de a emite o somație prin care să aducă la cunoștință instituției publice faptul că are de achitat un anumit debit.
Contestatorul a învederat că în mod greșit prin încheierea nr.1/28.01.2014, executorul judecătoresc a procedat la actualizarea debitului, stabilind suma de 24.958,86 lei și suma de 211,50 lei cu titlu de actualizare debit, deși la acel moment debitorul se afla în termenul de grație de 6 luni, în care se putea face plata voluntar.
Constestatorul a mai invederat ca in mod gresit executorul judecatoresc a stabilit in sarcina Ministerului Finantelor Publice cheltuieli de executare silita în cuantum de 14.375,16 lei.
Cu privire la onorariul executorului s-a arătat că depășește baremul maximal prevăzut de art. 39 alin. 1 din Legea nr.188/2000, or potrivit art. 39 lit. d onorariul nu trebuie să depășească limitele maxime, incluzând TVA și cheltuieli de executare, neprezentând relevanță, sub aspectul aplicabilității textului de lege, faptul că executorii judecătorești sunt plătitori de TVA.
S-a mai solicitat în temeiul art. 718 alin. 1 C.proc.civ. suspendarea executării silite până la soluționarea contestației, întrucât prin continuarea executării silite instituția ar fi grav prejudiciată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 711 și următoarele Cod proc. civ, art. 714 pct. 1 si 3 C.proc.civ., OG nr.22/2002.
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimata nu a depus întâmpinare dar la termenul de judecată din data de 05.08.2014 s-a prezentat avocat M. D. pentru intimată, care a pus concluzii pe fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr._/05.08.2014 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București a fost respinsă contestația la executare ca neîntemeiată, contestatorul fiind obligat la plata sumei de 24 lei la care se adaugă TVA, contravaloare cheltuieli de trimitere a dosarului de executare silită nr.552/2013.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
În fapt, prin Sentinta civila nr._/02.07.2012 pronuntata de Judecătoria Sector 1 București in dosar nr._/299/2010, s-a admis in parte cererea principala formulata de reclamanta L. E. in contradictoriu cu paratul S. R. PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și cu PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și a obligat pârâtul S. Român la plata către reclamantă a sumei de 599.044,00 lei, cu titlu de restituire preț de piață al imobilului situat în București, ., parter+., sector 1 și la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
La data de 09.12.2013 creditoarea L. E. a depus la Biroul Executorului Judecatoresc P. V., cerere de executare silită a titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr._/02.07.2012, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr._/299/2010.
Prin Încheierea din data de 09.12.2013, B. a admis cererea și a dispus deschiderea dosarului de executare silită nr.552/2013, solicitând Judecătoriei Sectorului 3 București, încuviințarea executării silite.
La data de 13.01.2014 Judecătoria Sectorului 3 București, prin încheiere din camera de consiliu din data de 13.01.2014 in cadrul dosarului nr._/301/2014 a admis cererea și a încuviințat executarea silită pentru suma de 590.004,00 lei și pentru suma de 5000 lei cheltuieli de judecată plus cheltuieli de executare.
La data de 28.01.2014 B. a emis în dosar executional Încheierea nr.1/28.01.2014 privind stabilirea cheltuielilor de executare, în cuantum de 14.375,16 din care 14.262,66 lei onorariu executor judecătoresc (TVA inclus), 12,40 lei înștiințare poprire (TVA inclus), 17,10 lei (cheltuieli de transmitere prin poștă (TVA inclus), 24,80 lei (cheltuieli redactare adrese informare, consultare baze de date (TVA inclus), 12,40 lei emitere adrese poprire pe fiecare terț poprit (TVA inclus), 12,40 lei emitere somație (TVA inclus), 12,40 lei redactare adresă (TVA inclus), 20 lei taxă judiciară de timbru incuviințare executare, 1,00 leu taxă judiciară de timbru certificat de grefă.
La aceeasi data executorul judecatoresc a emis Încheiere nr.1/28.01.2014 de actualizare creanță, stabilind suma de 24.958,86 lei (pentru debitul principal) și suma de 211,50 lei (pentru cheltuielile de judecată), conform indicelui de inflație comunicat de INSSE, pentru perioada iulie 2012-decembrie 2013.
La data de 28.01.2014, B. a emis SOMAȚIA către contestatorul debitor, prin care i se punea în vedere că în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr.110/25.04.2007 să facă demersurile necesare pentru a îndeplini obligația de plată în termenul legal de 6 luni și să se conformeze prevederilor din titlul executoriu, la stăruința creditorului L. E..
În drept, instanța a reținut incidenta dispozițiilor art. 711 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare, se poate face contestație la executare de către cei interesați sau vătămați prin executare.
Prin prezenta contestație la executare, contestatorul a invocat lipsa unui titlu executoriu în temeiul căruia să fie începută executarea silită, lipsa unei cereri adresate de creditoare instituției pentru ca aceasta să execute benevol, înainte de a se trece la executare silită, nerespectarea prevederilor OG nr.2/2001, nerespectarea termenului de grație de 6 luni, nerespectarea preederilor art. 39 lit. d din legea nr.188/2000 privind cuantumul onorariului executorului judecătoresc.
În ce privește primul motiv invocat de contestator, respectiv lipsa unui titlu executoriu, instanța a reținut că intimata creditoare a formulat cerere de punere în executare a titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr._/02.07.2012 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr._/299/2010.
În drept, în baza art. 632 alin. 1 C.proc.civ. executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, iar potrivit alin. 2 constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
Conform art. 634 C.proc.civ. sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; 2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs 3.hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs; 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii; 6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. 2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.
În cauză, la data depunerii cererii de punere în executare silită a hotărârii judecătorești obținute, de creditoarea L. E. la B., respectiv 09.12.2013, sentința civilă nu era definitivă, întrucât la data de 10.12.2012, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs împotriva Sentintei civile nr._/02.07.2012 pronuntata de Judecătoria Sector 1 București in dosar nr._/299/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă, calificat ca fiind apel.
S-a mai reținut că la data de 04.04.2014, Tribunalului București secția a III-a civilă în dosar nr._/299/2010, prin Decizia civilă nr 413A/04.04.2014, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 2500 lei.
Prin urmare, Sentinta civila nr._/02.07.2012 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr._/299/2010 a devenit definitivă la data de 04.04.2014.
Cu toate acestea, instanța a reținut că debitorul contestator nu a făcut dovada vătămării prin demararea procedurii încuviințării executării silite în lipsa rămânerii definitive a sentinței civile nr._/02.07.2012 pronuntata de Judecătoria Sector 1 București in dosar nr._/299/2010.
În acest sens, instanța a constatat că la data de 04.02.2014 B. a emis adresă de înființare a popririi către terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, care prin Adresa înregistrată la B. la data de 14.02.2014 a comunicat că se va proceda la consemnarea sumei de 634.589,52 lei pe măsura creării de disponibil în conturile Ministerului Finanțelor Publice, cuantumul sumelor ce pot fi indisponibilizate la acel moment, fiind zero.
S-a mai reținut că instituția contestatoare a depus la B., la data de 31.07.2014, deci ulterior pronunțării Deciziei civile nr.413A/04.04.2014, adresă prin care învedera că plata a fost efectuată la data de 23.07.2014, pentru suma de 634.589,52 lei.
Instanța a reținut astfel că măsura anulării actelor de executare silită, ar fi excesivă, în condițiile în care ulterior obținerii încuviințării executării silite s-a pronunțat și Decizia civilă nr.413A/04.04.2014 de către Tribunalul București-secția III-a civilă, acoperindu-se orice neregularitate, având în vedere și imprejurarea că până la momentul rămânerii definitive a sentinței civile puse în executare, nu se efectuase nici o reținere de către terțul poprit.
În ceea ce priveste sustinerile contestatorului potrivit cărora creditorul nu a formulat o cerere prin care sa solicite punerea în executare a hotararii judecatoresti de care beneficia, instanța a reținut că declanșarea executarii silite pentru valorificarea unor creanțe stabilite prin titluri executorii nu este condiționată de efectuarea unor formalități prealabile de catre creditor precum solicitarea de executare a creantei invocata de debitorul. Mai mult decat atat, astfel cum rezulta din interpretarea dispozitiilor art 622 alin 1 C. Proc.civ. obligatia stabilita prin hotararea unei instante se aduce la indeplinire de bunavoie. Or, atat timp cat s-a formulat cerere de executare silita, in lipsa oricarei dovezi din care sa reiasa ca debitorul a incercat executarea de buna voie a obligatiei ce îi incumba în baza titlului executoriu, starea de pasivitate a acestuia în executarea creantei se prezumă până la proba contrară, executarea creanței nefiind lăsată de lege la aprecierea debitorului.
De altfel, având în vedere și jurispurdența CEDO, instanța a reținut că debitorului în calitate de instituție publică îi revine obligația de a îndeplini întocmai obligația ce îi incumbă în temeiul unei hotărâri judecătorești, fiind inoportun să solicite creditorului, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva sa, să recurgă la procedura de executare silita -Metaxas c Greciei- si cu atat mai mult sa conditioneze aceasta executare de formularea unor cereri prealabile de valorificare a creantei sau de existenta unor termene de prescriptie in care sa execute creanta ce ii incumba.
În ceea ce privește apărarea contestatorului privind încălcarea prevederilor OG nr.22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, instanța a reținut că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive întrucât Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia.
S. și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, instanța a reținut că statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002, dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanța a mai reținut că prin Deciziile nr.529/11.10.2005, nr.161/22.04.2003, Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozițiile OG nr.22/2002 sunt constituționale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr.22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Prin Decizia nr.127/2008, instanța de contencios constituțional a constatat că procedura de executare a obligațiilor de plată aparținând instituțiilor publice se desfășoară într-un termen rezonabil, iar prin Decizia nr.188/2010 si nr.190/2010, Curtea Constituțională a României a statuat, cu privire la acte normative similare, edictate în materia executării creanțelor față de stat și instituțiile publice, că eșalonarea plății creanțelor este impusă de rațiuni economice.
Însă, aceste dispoziții trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constituționale, ci si la cele ale Convenției europene, având in vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Între aplicarea OG nr.22/2002, cu modificările ulterioare și a altor acte normative prevăd amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța a fost obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr.22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
În ceea ce privește criticile contestatoarei întemeiate pe prevederile art. 2 din O.G nr.22/2002, instanța a constatat că, în dosarul de executare ce face obiectul prezentei contestații la executare a fost emisă somația la data de 28.01.2014.
Astfel, a fost emisă în prealabil o somație de plată care să fie comunicată contestatorului, prin intermediul organului competent de executare, astfel cum se prevede prin art. 2 din O.G nr.22/2002.
Scopul comunicării somației este acela de a da posibilitate debitoarei, în cazul în care executarea nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, să facă demersuri pentru a-și îndeplini obligația de plată, într-un termen de 6 luni. Chiar dacă în cuprinsul somației nu se menționeaza termenul de 6 luni pentru efectuarea platii de la primirea somației de plată, dispozițiile OG nr.22/2002 nu trebuie interpretate în sensul că debitoarea beneficiază de termenul de 6 luni prin efectul legii. Este necesar ca debitoarea să invoce lipsa fondurilor pentru a putea fi aplicabil termenul respectiv și să efectueze demersurile pentru obținerea acestora. În lipsa unei astfel de precizări, creditorul este îndreptățit să pornească executarea potrivit dreptului comun.
În cauza de față nu a fost dovedită lipsa de fonduri, aceasta nu a fost invocată – nerăspunzându-se somației creditorului și nici nu a fost probată efectuarea vreunui demers pentru obținerea sumelor necesare achitării.
În ceea ce privește actualizarea creanței instanța a mai reținut art. 628 alin. 3 C.proc.civ. care prevede că dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2), executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.
Cu privire la contestarea cheltuielilor de executare, respectiv onorariul executorului judecatoresc inclus in încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, instanta a reținut ca potrivit art. 669 alin. 2 C.proc.civ. cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară.
Conform alin. 4 al art. 669 C.proc.civ. sumele ce urmeaza a fi platite se stabilesc de catre executorul judecatoresc prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, incheierea constituie titlu executoriu, astfel cum prevede alin. 6 al aceluiasi articol.
Instanța a mai reținut ca in conformitate cu dispozitiile art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr.188/2000 privind executorii judecatoresti, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite. b) pentru creanțele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depășește 50.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; c) pentru creanțele în valoare de peste 80.000 lei, dar până la 100.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.900 lei plus un procent de până la 2% din suma care depășește 80.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; d) pentru creanțele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Față de această limitare impusă de lege, instanța a constatat că în cadrul cheltuielilor de executare, B. P. V. a stabilit onorariul executorului judecătoresc în cuantum de 14.262,66 lei TVA inclus, calculat la valoarea creanței de recuperat 620.214,36 lei.
Raportat la valoarea creanței ce face obiectul urmarii silite, 620.214,36 lei, instanța a constatat ca onorariul executorului judecatoresc în valoare de 14.262,66 lei TVA inclus, respecta plafonul prevăzut de legea nr.188/2000.
În ce privește critica legată de adăugarea taxei pe valoare adăugată instanța a reținut că deși dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr.188/2000 nu prevăd în mod expres necesitatea adăugării TVA datorate de executorul judecătoresc bugetului de stat la cuantumul onorariului stabilit conform legii, potrivit art. 127 și art. 129 alin. 3 din Codul fiscal, taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect și este datorată de persoana impozabilă (inclusiv de persoanele ce exercită profesii liberale, în anumite condiții) în toate cazurile în care se prestează un serviciu, taxa fiind inclusă în tariful final practicat de prestator pentru a fi suportată în final de beneficiarul serviciului. În consecință, beneficiarul serviciului prestat, respectiv creditorul care solicită prestarea serviciului de către executor, este cel care în conformitate cu dispozițiile legale, va suporta în final și costul TVA datorate de prestatorul de servicii (executor) către bugetul de stat. În aceste condiții, TVA reprezintă pentru creditorul urmăritor o cheltuială efectuată în cursul executării silite.
Serviciul prestat de executorul judecătoresc fiind încadrat din punct de vedere contabil în categoria prestărilor de servicii pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată, în mod legal executorul judecătoresc a calculat TVA la cheltuielile de executare, suma constituind taxă pe valoare adăugată urmând a fi virată de executor la bugetul statului. Ca urmare a achitării acestei obligații fiscale, suma ce va rămâne efectiv executorului judecătoresc cu titlu de onorariu este doar maximul prevăzut de art.37 alin.1 lit. b (în speță) din Legea nr.188/2000.
Prin urmare, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, acesta trebuind să plătească creditorului toate cheltuielile de executare, inclusiv TVA inclus în tariful final al executorului judecătoresc.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 718 C.proc.civ., ,,Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice instanța competentă poate suspenda executarea”. Instanța a apreciat că debitoarea nu a dovedit nicio împrejurare care să formeze convingerea instanței că o eventuală continuare a executării silite i-ar produce o perturbare gravă desfășurării activității.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care solicită schimbarea Sentinței civile nr._/05.08.2014, în sensul admiterii contestației la executare formulate.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 11.11.2014.
În motivarea apelului, contestatorul arată că instanța de fond în mod greșit a respins apărările referitoare la încălcarea dispozițiilor OG nr.22/2002.
Astfel, menționează că potrivit art.2 din O.G. nr.22/2002, "Daca executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu incepe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligata ca, in termen de 6 luni, sa facă demersurile necesare pentru a-si indeplini obligația de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plata comunicata de organul competent de executare, la cererea creditorului.", apreciind ca executorul judecătoresc nu a luat in considerare termenul de gratie de 6 luni, prevăzut de către O.G. nr.22/2002, privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011.
Învederează că dispozițiile O.G. nr.22/2002, sunt dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, dispoziții de care, insa, executorul judecătoresc nu a ținut seama atunci când a emis procesul verbal prin care a stabilit cheltuieli de executare.
Consideră ca legiuitorul, atunci când a prevăzut acest termen de 6 luni, la art.2 din O.G. nr.22/2002, a creat posibilitatea debitorului, instituție publica sa facă demersurile necesare pentru a-si indeplini obligația de plata stabilita in baza unui titlu executoriu, ., termen de gratie pentru debitor, in care acesta sa poată dispune toate măsurile necesare, prin ordonatorii principali de credite bugetare, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii.
De asemenea, la art.3 din O.G. nr.22/2002 se prevede faptul ca, "In cazul in care instituțiile publice nu isi îndeplinesc obligația de plata in termenul prevăzut la art.2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civila si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile in materie."
Ca un argument in plus, menționează ca prin Decizia nr.784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor O.G. nr.22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fara nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fara sa aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale." De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia nr.213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art 6 par.1 din CEDO.
Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale intrucat s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau intarzierea in mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate impotriva sa.
In consecința, in termenul de gratie de 6 luni, executorul judecătoresc nu are dreptul sa emită decât o somație (notificare) prin care sa aducă la cunoștința debitorului (instituție publica) faptul ca are de achitat un anumit debit, lucru realizat în cauza prin notificarea instituției și efectuarea plații către creditor . fără a proceda si la stabilirea cheltuielilor de executare.
Consideră ca, in mod greșit, executorul judecătoresc a stabilit in sarcina Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice cheltuieli de executare silita, deși la momentul emiterii incheierii de stabilire a acestor cheltuieli nu trecuse termenul de gratie de 6 luni de zile, fapt pentru care solicită si anularea incheierii de stabilire a cheltuielilor de executare,
Menționează faptul că hotărârea instanței este criticabila intrucat in mod eronat a respins apărarea formulata de apelanta-contestatoare privind onorariul executorului judecătoresc.
Astfel, arată că in ceea ce privește suma de 14.375,16 lei, reprezentând total cheltuieli de executare silita, compusa din 14.262,66 lei onorariu executor (TVA inclus) si alte cheltuieli, stabilita prin încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisa la data de 28.01.2014 de către B. P. V. aceasta depășește baremul maximal prevăzut de art. 39 alin. 1 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, republicata.
Astfel, art. 39 alin. 1 litera d prevede ca "pentru creanțele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite".
Or, B. P. V. a stabilit ca onorariu executor suma de_,66 lei la un debit principal in cuantum de 590.004 lei depășind astfel limita maxima impusa de legislația menționata respectiv 6300 lei plus un procent de până la 1 % din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Precizează că, textul de lege este fara echivoc, reglementând onorariile maxime cuvenite executorilor judecătorești, astfel incat onorariul stabilit nu trebuie sa depășească limitele maxime impuse de lege, incluzând TVA si cheltuieli de executare, neprezentand relevanta, sub aspectul aplicabilității textului de lege, faptul ca executorii judecătorești sunt plătitori de TVA.
Prin urmare consideră ca, legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei si a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate si munca prestata ceea ce nu justifica in situația data cuantumul cheltuielilor de executare la o astfel de suma.
Rațiunea reglementarii unor plafoane maximale ale onorariilor percepute de executorii judecătorești este reprezentata de necesitatea asigurării unei protecții a debitorului care, deși trebuie să acopere cheltuielile executării silite, totuși nu trebuie sa suporte niște cheltuieli de executare disproporționat de mari, prin raportare la debitul sau.
Prin urmare, pentru respectarea unui principiu al echității, onorariul maximal indicat de legiuitor trebuie respectat in toate cazurile, indiferent de executorul judecătoresc ales de creditor, respectiv indiferent daca acesta este plătitor de TVA sau nu.
Apreciază că aceasta concluzie se desprinde si din cele doua principii invocate de apelanta-contestatoare, respectiv principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" (legea nr.188/2010 stabilind onorariul maximal al executorilor, indiferent de impozitele si taxele pe care aceștia trebuie sa le suporte), precum si principiul "in dubio pro reo", conform cu care, deoarece legea nu prevede expres, aceasta trebuie interpretata in favoarea debitorului executat silit. Așadar, aceasta interpretare a art. 39 din Legea nr.188/2000 nu îi prejudiciază sau discriminează in nici un mod pe executorul judecătoresc plătitor de TVA, prin raportare la executorii judecătorești, care, in temeiul art. 152-153 Cod fiscal, sunt scutiți de taxa. Astfel, sarcina prestatorilor de servicii plătitori de TVA de a aplica taxa pe valoare adăugata serviciilor pe care le prestează si de a o transmite pe aceasta, mai departe, statului, este compensata prin dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata aferente tuturor achizițiilor destinate serviciilor prestate, conform art. 145-149 Cod fiscal, drept de care executorii neplatitori de TVA nu beneficiază.
Astfel, precizează că, cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc nu se încadrează în prevederile art. 39 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, mai mult deoarece textul de lege este fara echivoc, reglementând onorariile maxime cuvenite executorilor judecătorești, nu prezintă relevanta, sub aspectul aplicabilității acestuia, ca executorii judecătorești sunt plătitori de TVA, astfel incat onorariul stabilit nu trebuie sa depășească limitele maxime impuse de lege, incluzând si TVA si cheltuieli de executare.
Mai mult decât atât, apreciază ca onorariul stabilit de executorul judecătoresc este vădit disproporționat raportat la activitatea prestata de către acesta.
În acest sens, arătă ca art. 39 alin. 1 din legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești si Ordinul nr.2550/14.11.2006 astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 2561/2012 cuprind onorariile minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești. La stabilirea nivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc legiuitorul a avut in vedere intreaga activitate de executare silita. Procesul de executare silita cuprinde o . etape si presupune efectuarea anumitor acte de executare, respectiv emitere somație, proces verbal de cheltuieli de executare, proces verbal de actualizare a creanței, adresa de înființare a popririi, adresa de instiintare a debitorului cu privire la infiintarea popririi iar in cazul valorificării bunurilor mobile sau imobile procesul executional este mult mai complex: inventarierea, identificarea si evaluarea bunurilor, vânzarea la licitație publica ( emiterea si publicarea anunțurilor privind vânzarea, emiterea proceselor verbale de licitație, a actului de adjudecare etc).
Susține că la stabilirea nivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc legiuitorul a avut in vedere intreaga activitatea de executare silita, conform art. 55 alin. 3 din OMJ nr.210/2001 pentr aprobarea Regulamentului de punere in aplicare a Legii nr.188/2000 privind executorii judecătorești.
Or, apreciază că stabilirea unui onorariu in cuantum de 8398,52 lei calculat la valoarea creanței de recuperat este vădit disproporționata, nefiind justificata de efortul intelectual depus, complexitatea si valoarea actelor de executare sau de răspunderea pentru actele de executare indeplinite, respectiv somația si incheierea de stabilire a cheltuielilor de executare prin aceasta incalcandu-se principiul echității, intrucat executarea silita are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu pedepsirea debitorului prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante si nejustificate.
Menționează că hotărârea este criticabilă întrucât în mod eronat a dispus obligarea apelantei-contestatoare la plata către B. P. V. a sumei de 24 lei la care se adaugă TVA cu titlu de cheltuieli pentru transmiterea copiilor certificate de pe dosarul de executare către instanța, atâta timp cât apelanta-contestatoare nu se afla in posesia actului procedural care reprezintă angajament de plata conform Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, nicio cheltuiala bugetara neputând fi angajată și efectuată daca nu are la baza actul procedural care reprezintă angajament de plata.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art.466 și urm. C.proc.civ., O.G. nr.22/2002.
Analizand sentinta apelata prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul constata caracterul partial fondat al apelului, pe care in temeiul dispozitiilor art 480 c.p.civ urmeaza sa il admita pentru urmatoarele considerente.
Unicul motiv de apel gasit intemeiat de tribunal este cel privind cheltuielile de executare.
Astfel, pretul de piata al imobilului conform sentintei civile nr._/2012 a fost stabilit la suma de 590.044 lei. Actualizarea debitului conform indicelui de inflatie, de 104,23% aplicat perioadei iulie 2012-decembrie 2013 reprezinta suma de 24.958,86 lei conform INSSE. Prin urmare valoarea totala a debitului actualizat este de 615.002, 86 lei.
Totodata, onorariul executorului judecatoresc calculat corespunzator debitului actualizat este de_,02 la care se adauga TVA de 24%, respectiv_ lei.
Prin decizia de apel, cheltuielile de judecata acordate prin sentinta au fost reduse de la 5000 la 2500 lei, isa executarea a fost pornita pentru suma nemodificata de 5000 lei.
Prin urmare, totalul debitului actualizat conform sentintei astfel cum a fost schimbata prin decizia din apel este de 617.608, 61 lei, iar onorariul executorului judecatoresc corespunzator debitului corect calculat si actualizat este in suma de_,08 plus 24%, respectiv_,34 lei la care se adauga celelalte cheltuieli in suma de 112,5 lei.
Constatand, asadar, pentru argumentele mai sus expuse ca in cadrul cheltuielilor de executare executorul judecatoresc a pornit executarea pentru o suma cu 32,32 lei mai mare decat cea legala, tribunalul in temeiul dispozitiilor art 480 c.p.civ. admitand apelul, va schimba în parte sentința apelată, în sensul că: va admite în parte contestația la executare si va dispune îndreptarea actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr.552/2013 aflat pe rolul B. P. V., în sensul că, cheltuielile de executare sunt în cuantum de 14.342,84 lei și nu de 14.375,16 lei.
Totodata, va inlătură obligația contestatorului de plată către B. P. V. a sumei de 24 lei plus TVA, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de trimitere a dosarului de executare silită nr.552/2013.
Conform prevederilor art. 716 alin. 2 C.proc.civ. instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispozițiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de aceasta.
Totodată, alin. 3 al aceluiași articol stabilește că părțile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestației se face de urgență și cu precădere.
De asemenea, legiuitorul prin dispozițiile art. 187 alin. 1 pct. 2 lit. f a stabilit că neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță constituie încălcarea unei obligații privind desfășurarea procesului și se sancționează cu amendă judiciară.
Examinând coroborat aceste prevederi legale redate anterior, tribunalul apreciază că cele două obligații ce reies din aceste prevederi pentru participanții la procesul civil – respectiv, obligația executorului de a înainta de îndată instanței de executare copie certificată a tuturor înscrisurilor aflate în dosarul de executare pe care în instrumentează, și obligația părții contestatoare de a suporta cheltuielile ocazionate de transmiterea copiei certificate a actelor de executare – nu sunt condiționate între ele.
Astfel, sub un prim aspect, se reține că suma stabilită de executor drept cost pentru înaintarea în copie certificată a dosarului de executare reprezintă tot o cheltuială de executare silită ce urmează a se regăsi în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare și a se reflecta în gestiunea biroului de executori judecătorești. Ca atare, această sumă este supusă verificării instanței de executare sub imperiul prevederilor art. 669 alin. 4 C.proc.civ. Instanța de executare, inclusiv referitor la modalitatea de stabilire a sumelor solicitate de executor pentru acest serviciu de înaintare a copiei certificate ale actelor de executare, este îndreptățită să solicite relații și explicații scrise de la executor, în temeiul art. 716 alin. 4 C.proc.civ. Prin urmare, executorul judecătoresc nu poate stabili în mod arbitrar cheltuielile necesare înaintării dosarului de executare.
In ceea ce priveste motivul invocat in apel,referitor la aplicabilitatea dispozitiilor OG 22/2002 tribunalul constata caracterul neintemeiat al acestuia si urmeaza, in consecinta sa il inlature, pentru urmatoarele considerente.
Astfel, apelanta-contestatoare nu a făcut dovada lipsei de disponibilități învederate, care ar fi putut conduce eventual la acordarea beneficiului instituit de O.G. nr. 22/2002, desi asa cum a aratat in mod intemeiat si prima instanta, in cauza a fost emisa somatia de plata la data de 30.05.2014
Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat anterior dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar, în conformitate cu dispozitiile art. 3, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate vizează obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa obligația de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, comunicarea somației de plată prin executor, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea sau continuarea procedurii de executare silită într-una din formele instituite de lege.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de proba demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
În concluzie, apelanta-contestatoare, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre ce îi este opozabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice cu sediul în București, Sector 2, ., împotriva sentinței civile nr._/05.08.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata L. E., cu domiciliul ales în București, .. 3, ., ., sector 3, la CA M. D..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Admite în parte contestația la executare.
Dispune îndreptarea actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr.552/2013 aflat pe rolul B. P. V., în sensul că, cheltuielile de executare sunt în cuantum de 14.342,84 lei și nu de 14.375,16 lei.
Înlătură obligația contestatorului de plată către B. P. V. a sumei de 24 lei plus TVA, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de trimitere a dosarului de executare silită nr.552/2013.
Menține dispozițiile sentinței privind suspendarea executării silite.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
M. I. L. D.I. T. D. G. C.
Red.M.I.L.
Thred.DGC/2ex.
JS3 - Jud. A. C. V.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 683/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Întoarcere executare. Decizia nr. 730/2015. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
