Validare poprire. Decizia nr. 683/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 683/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 683/2015
Dosar nr._
ROMANIA
TRIBUNALUL BUCURESTI SECTIA A V - A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.683 R
Ședința publică din data de 02.03.2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: A. M. B.
JUDECĂTOR: M. S.
GREFIER: A. V. I.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea recursului civil formulat de recurenta-creditoare C. I. M. împotriva Sentinței civile nr. 7189/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. JUSTIȚIEI – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și intimata-terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE contabilitate PUBLICĂ, având ca obiect „validare poprire” .
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă nicio parte.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Constatând că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 pct.2 Cod procedură civilă, Tribunalul reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 09.11.2012 sub nr._, creditoarea C. I. M. a chemat în judecată pe debitorul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și pe terțul poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE solicitând instanței validarea popririi înființată în dosarul de executare nr. 639/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc D. D. Crenguța până la concurența sumei de 24.533,73 lei.
În motivarea cererii creditoarea a învederat că terțul poprit a restituit executorului întreaga documentație privind poprirea precizând că orice executare silită privind drepturi salariale acordate personalului din sectorul bugetar prin hotărâri judecătorești este suspendată de drept până la expirarea termenului de grație instituit de lege. De asemenea, a subliniat că de la înființarea popririi, 05.10.2012, până în prezent, terțul poprit nu s-a conformat dispozițiilor art. 456 alin. 1 lit. a C.p.c. A mai susținut că motivele invocate de terțul poprit pentru a justifica refuzul de a nu da curs adresei de înființare a popririi nu sunt justificate față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind invocate cauza S. contra României, cauza Bourdov contra Rusiei, cauza Artico contra Italiei, cauza Ruianu contra României, cauza Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, cauza V. I. contra României, cauza S. P. contra României.
Creditoarea a mai susținut că întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 460 C.p.c. iar în dovedire s-au solicitat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar conform art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Debitorul a formulat, la data de 06.06.2013, întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată invocând decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții contra României, dispozițiile art. 452 alin. 2 lit. a C.p.c. conform cărora nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție precum și dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002 conform cărora creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă, neputând fi achitate din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii obiectivelor legale pentru care au fost înființate. Debitorul a susținut că poprirea la care se referă cererea de chemare în judecată nu a fost înființată legal deoarece creanța pretinsă de creditor nu este exigibilă în raport cu dispozițiile OUG nr. 71/2009. A mai susținut că dispozițiile OUG nr. 71/2009 referitoare la eșalonarea plății sunt conforme atât cu dispozițiile constituționale cât și cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului iar tranșa de 5% aferentă anului 2012 a fost executată. Referitor la plățile efectuate până în prezent, debitorul a menționat suma de 8551 lei susținând că aceasta a fost plătită până la data de 31.12.2011 conform OG nr. 75/2008 și suma de 934 lei, susținând că aceasta a fost achitată până la 31.12.2012 conform OUG nr. 71/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.p.c, OUG nr.71/2009.
Debitorul a solicitat, la rândul său, judecarea cauzei în lipsa părților.
Terțul poprit nu a depus întâmpinare.
Creditoarea a depus concluzii scrise prin care a susținut că în procedura de soluționare a unei cereri de validare poprire este necesară analizarea numai a împrejurării dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, fără a se pune în discuție raportul juridic dintre creditor și debitor, aspect ce rezultă din interpretarea art. 460 alin. 2 C.p.c. De asemenea, a învederat că nu există nicio hotărâre judecătorească de admitere a vreunei contestații la executare ori de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației iar executarea silită a fost pornită în dosarul nr. 639/2012 înainte de a se pronunța Curtea Europeană în cauza D. și alții contra României. A mai învederat că în cazul său durata de neexecutare în întregime a obligației de plată a drepturilor salariale trebuie calculată începând cu anul 2009, termenul de 4 ani scurs până în prezent nefiind unul rezonabil.
Referitor la decizia pronunțată de Curtea Europeană în cauza D. și alții contra României, creditoarea a precizat că nu s-a statuat cu valoare de principiu că ordonanța de eșalonare este compatibilă cu Convenția ci s-a făcut o aplicare a principiilor amintite la circumstanțele speței deduse judecății astfel încât simpla trimitere la cauza D. și alții contra României este insuficientă pentru a fundamenta concluzia că aplicarea OUG nr. 71/2009 se impune în toate cazurile și fără nicio examinare a circumstanțelor de fapt specifice. Totodată, a subliniat că circumstanțele speței de față diferă de cele existente în cauza D. și alții contra României sub aspectul sumelor plătite.
Creditoarea a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu art. 242 alin. 2 C.p.c.
La data de 06.06.2013 au fost atașate copiile actelor de executare iar la termenul din 27.06.2013 s-a încuviințat pentru creditoare și pentru debitor proba cu înscrisuri.
În urma verificărilor efectuate în sistemul informativ a fost identificat un dosar ce are ca obiect o cerere de validare a popririi formulată de aceeași creditoare împotriva aceluiași debitor însă cererea respectivă vizează o poprire înființată într-un alt dosar de executare decât dosarul de față, după cum rezultă din cuprinsul sentinței nr._/10.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/4/2012 ce a fost atașată.
Prin Sentința civilă nr. 7189/27.06.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria sectorului 4 București a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoarea C. I. M. în contradictoriu cu debitorul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și cu țerțul poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Dosarul de executare nr. 639/2012 are ca obiect o executare silită prin poprire pornită la cererea creditoarei C. I. M. în temeiul sentinței nr. 4825 din 11.06.2008 pronunțată de Tribunalul București, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4599R din 19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București. Executarea silită a fost încuviințată de Judecătoria Sector 4 București la data de 28.06.2012 în dosarul nr._/4/2012 și de Judecătoria sector 2 București la data de 22.06.2012 în dosarul nr._/300/2012 iar la data de 27.09.2012 executorul judecătoresc a emis o somație către debitor și a stabilit prin proces verbal cuantumul cheltuielilor de executare. La data de 05.10.2012 executorul judecătoresc a înființat poprirea asupra conturilor debitorului de la terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Mun. București pentru suma de 24.533,73 lei. Terțul poprit a solicitat executorului la data de 17.10.2012 să revină cu adresa de poprire numai pentru suma devenită executorie în anul 2012 conform OUG nr. 71/2009.
Din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă existența vreunei încheieri sau hotărâri judecătorești prin care să se fi anulat actele de executare mai sus menționate ori să se fi dispus suspendarea executării silite în dosarul respectiv.
Potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. OUG nr. 71/2009, astfel modificată, nu cuprinde nicio prevedere expresă prin care să fie înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 2 și 3 din OG nr. 22/2002 cu privire la termenul de 6 luni. Așadar, în cazul creanțelor ce reprezintă drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar prin hotărâri devenite executorii până în 31.12.2011, prin OUG nr. 71/2009, modificată, și OG nr. 22/2002 au fost prevăzute amânarea momentului de începere a procedurii de executare până în anul 2012, eșalonarea plății pe o durată de 5 ani și o amânare de 6 luni a continuării procedurii de executare silită în cazul în care debitorul comunică lipsa fondurilor necesare pentru a-și executa obligația.
Art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 prevede că orice procedură de executare se suspendă de drept în cursul termenului reglementat de art. 1 alin. 1.
Instituția validării popririi este reglementată de art. 460 C.p.c. în materia executării silite. Conform art. 460 alin. 1 C. Civil, „dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi” iar conform art. 460 alin. 2 C.p.c „în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.
Potrivit art. 452 alin. 1 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente.
Având în vedere actele de la dosar și dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009, cererea de validare a popririi formulată de creditoare este neîntemeiată.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2011, în cursul termenului prevăzut de art. 1 alin. 1 din același act normativ, instanța reține că această împrejurare poate și trebuie să fie analizată în soluționarea cererii de validare a popririi deoarece suspendarea executării silite constituie un incident procedural prin care se împiedică efectuarea în continuare a unor acte de executare de către executorul judecătoresc iar potrivit art. 460 alin. 4 C.p.c. în cazul în care, după validarea popririi terțul poprit nu ar proceda la consemnare ori la plată în limita sumei determinate în mod expres în hotărârea de validare, executarea se va face împotriva terțului poprit pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu. Întrucât hotărârea de validare a unei popriri permite executorului judecătoresc să continue executarea direct împotriva terțului poprit în condițiile prevăzute de art. 460 C.p.c, instanța este obligată să verifice dacă există sau nu vreun act prin care să se fi dispus suspendarea executării.
Față de data pronunțării titlului executoriu în baza căruia s-a înființat poprirea, se aplică dispozițiile OUG nr. 71/2009 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 230/2011, publicată în Monitorul Oficial din data de 08.12.2011, ce se referă la hotărârile devenite executorii până la data de 31.12.2011.
Pe de altă parte, în cauză sunt aplicabile prevederile acestui act normativ față de calitatea debitorului de instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009, calitatea creditoarei, de titulară a unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar și natura debitului.
Având în vedere aplicabilitatea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu art. 11 din Constituția României, în soluționarea cererii de față nu se poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene în materia obligațiilor stabilite în sarcina statului sau a unei instituții a statului prin hotărâri judecătorești.
În cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a stabilit că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. De asemenea, în cauza Ș. contra României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Pe de altă parte, în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.
De asemenea, în cauza Bourdov contra Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. Ca atare, în regulă generală, refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art. 6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (între altele, Iatridis c. Greciei, Ș. c. României).
Prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat însă în concret dacă dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, amintind că „a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică”. De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.
Instanța apreciază că situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditoarei din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de plăți parțiale efectuate în temeiul titlului executoriu.
Referitor la plățile parțiale efectuate creditoarei, din adresa nr. 106/X/2013 emisă de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reiese că aceasta avea dreptul la suma de_ lei în temeiul sentinței nr. 4825 din 11.06.2008, a primit suma de 6846 lei în anul 2008, suma de 1705 lei în anul 2010 și suma de 934 lei în anul 2012, rămânând de plată suma de_ lei (venit brut).
Considerentele expuse de Curte în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.
În consecință, se reține că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.
Față de cele expuse anterior, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi.
Instanța a reținut că nu prezintă relevanță faptul că executarea silită din dosarul nr. 639/2012 a început înainte de a se pronunța decizia din cauza D. și alții contra României, raportarea la acea decizie fiind posibilă conform legii și în astfel de cazuri.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs creditoarea C. I. M., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de validare a popririi formulată în contradictoriu cu debitorul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul poprit Trezoreria Municipiului București, validării popririi înființate în dosarul de executare nr. 639/2012 al B. D. Crenguța D. și obligării terțului poprit să plătească recurentei-creditoare suma totală de 24.533,73 lei, în esență, pentru următoarele motive:
Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că prima instanță a aplicat eronat dispozițiile art. 379 Cod procedură civilă, considerând nejustificat că recurenta nu ar avea o creanță exigibilă.
De asemenea, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 452 și art. 460 Cod procedură civilă, deoarece repunerea în discuție a legalității actelor de executare excede limitelor în care era îndrituită să analizeze cererea de validare poprire.
Caracterul exigibil al creanței recurentei față de debitor a fost stabilit, în mod irevocabil, prin încheierea din data de 28.06.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, dată în dosarul nr._/4/2012, prin care s-a încuviințat executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă definitivă și irevocabilă nr. 4825 din data de 11.06.2008 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr._, așa cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 4599/19.06.2009 a Curții de Apel București - Secția a Vil-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
În procedura încuviințării executării silite, instanța de executare a verificat îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 373 indice 1 C.pr.civ., inclusiv caracterul cert, lichid și exigibil al creanței noastre.
Consideră că repunerea în discuție a exigibilității creanței în această procedură este contrară legii, ignorându-se limitele în care instanța învestită cu soluționarea cererii de validare poprire era obligată, conform art. 460 C.pr.civ. să analizeze cauza, dar și caracterul irevocabil al încheierii de încuviințare a executării silite.
Din economia dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., rezultă că, în procedura validării popririi se analizează exclusiv măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Legalitatea actelor de executare, evaluată inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate face obiectul analizei în cererea de validare.
Prin urmare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul vreunei dispoziții legale. Interpretarea contrară, valorificată în sentința primei instanțe, echivalează cu eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 C.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.
In cauza de față, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de validare poprire.
Debitorul, P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție datorează recurentei creditoare suma pentru care a solicitat validarea popririi, conform centralizatorului din expertiza contabilă administrată și aflat în dosarul de executare.
Sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 460 al. 2 C.proc.civ., terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București datorând sume de bani debitoarei ale cărei conturi sunt deschise la această instituție, însă nu și-a îndeplinit obligația de a plăti sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi.
Din perspectiva tuturor acestor considerente, se consideră că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, impunându-se modificarea acesteia și admiterea cererii de validare poprire.
Consideră că, în mod eronat instanța a analizat, în procedura validării popririi, semnificația și consecințele juridice ale hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza ce a făcut obiectul cererii nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, aceste chestiuni putând fi valorificate doar într-o contestație la executare.
Sub această condiție, subliniază totuși caracterul cel puțin discutabil al opțiunii instanței de a valorifica, la pronunțarea sentinței recurate, doar argumentele cu caracter de principiu ori aprecierea Curții că măsurile Guvernului de eșalonare a plăților urmăresc atingerea unui scop de „utilitate publică”. în egală măsură se impunea a se avea în vedere că soluția instanței de contencios european s-a bazat, preponderent, pe circumstanțele concrete ale speței, inclusiv cele referitoare la suma semnificativă achitată reclamanților.
Or, o astfel de analiză concretă a situației recurentei în prezenta cauză ar fi relevat diferențele existente în raport de cauza anterior menționată, inclusiv sub aspectul sumelor achitate până în prezent de către debitor (situate la nivelul a 10-12 % din totalul creanței), ce nu se ridică, evident, la nivelul celor menționate în hotărârea Curții.
În plus, este oportun să se evalueze în ce măsură soluția de respingere a cererii de validare poprire nu generează, prin ea însăși, încălcări ale dreptului la un proces echitabil prin divergențele profunde de jurisprudență astfel create și poziția discriminatorie în care ne plasează, comparativ cu alte părți aflate în proceduri similare de executare.
Mai mult decât atât, în acord cu jurisprudență constantă ( a se vedea decizia nr. 899 din 3.04.2013, pronunțată în dosarul nr._/4/2012 al Tribunalul București, Secția a III a civilă, a cărei copie o atașez), dispozițiile OG 22/2002, invocate, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate in patrimoniul instituției publice in raport de procedura instituita de aceasta ordonanța, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par 1 din CEDO din perspectiva interpretării in acest sens date in mod constant in jurisprudență Curții.
Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerata ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă in sensul de executorie și obligatorie sa rămână fără efect in detrimentul uneia dintre părți.
Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz in mod explicit, dreptul de creanță.
Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și reeșalonări ulterioare pentru perioada 2012-2014, respectiv 2014-2016, constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.
Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în deciziile pronunțate, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă scurtă (respectiv 2 ani) de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau re-eșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.
La data de 18.06.2014, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 308 alin.2 C.proc.civ., a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de C. I. M. împotriva sentinței civile nr.7189/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București - Secția Civilă în dosarul nr._, ca nefondat, în esență, pentru următoarele considerente:
A.Motivele de recurs formulate privesc pe de o parte, caracterul exigibil al creanței, iar pe de altă parte, aplicabilitatea Convenției europene a drepturilor omului prioritar față de legislația națională, aceasta din urmă fiind, în opinia recurentei, contrară celei internaționale invocate.
Criticile formulate sunt nefondate.
Potrivit art. 452 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "(1), sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorpórale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente." Textul alin (2) lit. a) din același articol stabilește că nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011:
„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".
În acest context, se apreciază că terțul poprit a procedat în mod temeinic și legal refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr. 2336 din 25.07.2011 al Ministrului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr. 161 din 15 februarie 2012.
Totodată, în temeiul art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi". Potrivit alin. (2) din același text de lege, în cazul în care, în baza probelor administrate, se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi.
Din coroborarea textelor legale menționate anterior, rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile în materia executării silite, prin raportare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În conformitate cu art. 379 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă."
Creditorul nu poate proceda la executarea silită prin simplul fapt că posedă o creanță. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.
Existența unei creanțe care trebuie să îndeplinească anumite condiții constituie premisă necesară declanșării procedurii execuționale. Caracterul cert și lichid al creanței nu este suficient, mai este necesar ca aceasta să fie exigibilă, adică executarea titlului să se facă la împlinirea termenului.
În speță, condiția exigibilității creanței nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu a ajuns la scadență, fiind afectată de un termen suspensiv.
Titlul a cărui executare se cere face parte din categoria celor ce intră sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, dispune: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) în cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (1*1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept".
În concluzie, este evident că obligația terțului poprit de a efectua poprirea și de a consemna sumele poprite nu există, întrucât executarea silită este suspendată de drept.
Prin decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
În considerentele acestei decizii Curtea Constituțională a arătat în primul rând că "măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia."
Totodată, Curtea a mai arătat: "conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen s-ar ajunge la situații nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătorești fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetățeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetățean, dar contrară stabilității economice și financiare pe care statul trebuie să o asigure. în consecință, termenul rezonabil trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului. Or, în cauza de față, termenul în care urmează a se eșalona, respectiv reeșalona debitele statului ține cont atât de interesele debitorului, cât și de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.
Curtea observă că, spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării. De asemenea, nici cele stabilite în Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei, paragrafele 17 și 18, nu sunt aplicabile în situația de față, întrucât statul se confruntă cu o problemă sistemică și nu depinde de voința lui faptul de a executa sau nu imediat hotărârile judecătorești ce intră sub incidența legii criticate. Din contră, depune toate eforturile în acest sens."
Soluția privind plata eșalonată a acestor drepturi și suspendarea executării hotărârilor judecătorești devenite executorii și coordonatele unei proceduri coerente și unitare de executare a acestor hotărâri a fost motivată de următoarele aspecte:
- dificultățile întâmpinate în ceea ce privește executarea acestor hotărâri,
- influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea acestor titluri în condițiile dreptului comun,
-necesitatea instituirii unor reglementări speciale, în regim de urgență, cu aplicabilitate limitată în timp privind executarea silită a hotărârilor judecătorești, în absența cărora s-ar produce un grav dezechilibru bugetar,
-necesitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
- incidența unei situații extraordinare, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. 4 din Constituție, în sensul că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința autorităților statale care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economico-financiară a statului român.
Instituirea acestor restricții, impuse de rațiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorilor, nu are ca efect negarea posibilității acestora de a și-l realiza, neatingând substanța dreptului.
În fapt, edictarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas al debitorului de a-și executa creanța.
Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.
Totodată, în practica unitară și constantă a Curții Constituționale a României s-a apreciat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno ictu constituind doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care statul o poate aplica (Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010).
Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, în mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate și convenții internaționale, rezultând compatibilitatea indiscutabilă a acestora.
Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. 1 din Protocolul nr.1la Convenție.
Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorilor în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.
În acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității.
Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, previzibile, precise și nediscriminatorii iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 răspunde exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare.
Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criză economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare.
B. Tranșele aferente anilor 2012. 2013 și 2014 au fost plătite în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011
Potrivit art. 43 din Legea Nr. 293/2011 a bugetului de stat pe anul 2012:
"(1) In anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
(2) în bugetul Ministerului Finanțelor Publice - "Acțiuni generale", la titlul "Cheltuieli de personal" este prevăzută o sumă globală, din care, prin hotărâre a Guvernului, pot fi majorate în ultima lună a fiecărui trimestru, în cazuri temeinic justificate, cheltuielile de personal prevăzute în bugetele ordonatorilor principali de credite finanțați integral de la bugetul de stat sau din venituri proprii și subvenții alocate de la bugetul de stat, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011."
În executarea acestor dispoziții legale au fost adoptate hotărâri de guvern succesive care au aprobat plata tranșelor prevăzute de lege în cursul anilor 2012, 2013 și 2014.
Pentru aceste considerente, se solicită respingerea recursului declarat de C. I. M. împotriva sentinței civile nr.7189/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București - Secția Civilă în dosarul nr._, și menținerea acesteia ca temeinică și legală.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art. 308 alin.2 C.proc.civ. și O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Deliberând asupra recursului declarat, în raport de motivele invocate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Tribunalul apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Se susține, în esență, în motivarea căii de atac faptul că prima instanță a soluționat în mod nelegal cererea de validare poprire, reținând incidența în cauză a prevederilor O.U.G nr. 71/2009 modificată și completată, potrivit cărora orice executare silită pornită pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor debitorului este suspendată și a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. contra României.
Criticile sunt întemeiate.
Astfel, Tribunalul apreciază că aceste considerente vizează executarea silită însăși, astfel că nu pot fi reținute, față de împrejurarea că instanța era ținută a verifica numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă.
Potrivit alin. 2 al textului legal invocat, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditoarei suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.
În consecință, în procedura de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești.
Tribunalul apreciază că prima instanță nu putea trece la o atare analiză decât în cadrul unei contestații la executare, în temeiul prevederilor art. 399 din Codul de procedură civilă, cu respectarea termenului imperativ de introducere a acesteia reglementat de dispozițiile art. 401 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În prezenta cauză, având ca obiect cererea de validare a popririi formulată de către creditoare, este necesar a se verifica exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă, fără a cerceta eventuale neregularități ale executării silite, în caz contrar s-ar recunoaște, în favoarea celui interesat sau vătămat de executare, posibilitatea de promova o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat potrivit art. 401 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Stabilirea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pentru care s-a solicitat validarea popririi nu intră în prerogativele instanței sesizate cu o astfel de cerere. Totodată, nu este relevantă nici incidența principiilor de drept stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea D. D. D. și alții împotriva României, întrucât aceasta excede analizei legate de legalitatea popririi ca modalitate de executare silită.
Raporturile juridice dintre creditor-debitor și creditor-terț poprit sunt distincte, legalitatea actelor de executare, în cadrul cărora s-ar putea invoca O.U.G. nr. 71/2009 și conformitatea acesteia cu jurisprudența C.E.D.O., fiind o chestiune ce trebuie analizată exclusiv în cadrul primului raport juridic (creditor-debitor) și numai pe calea contestației la executare silită.
Validarea popririi nu constituie un act de executare propriu-zis efectuat de către executorul judecătoresc, pentru a intra sub incidența art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009.
Verificând sentința atacată și prin prisma analizării îndeplinirii condițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, prin raportare și la art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1), art. 454 alin. (23), art. 456 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, Tribunalul constată că cererea de validare a popririi este întemeiată.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă existența titlului executoriu, debitorul are cont deschis la instituția terțului poprit, iar terțul poprit refuză a remite creditoarei sumele indicate în adresa de înființare a popririi, care a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor legale, restituind documentația executorului judecătoresc.
În baza considerentelor menționate, Tribunalul reține că debitorul M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție datorează creditoarei C. I. M. sumele pentru care se solicită validarea popririi, conform hotărârii ce constituie titlu executoriu și actelor de executare necontestate în cadru legal și, totodată, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă, terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, Serviciul Verificarea Evidențelor și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice datorând sume de bani debitorului, ale cărui conturi sunt deschise la această instituție.
Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, Tribunalul va admite recursul formulat, va modifica în tot sentința civilă recurată, în sensul că va admite cererea, urmând a valida poprirea înființată în dosarul de executare nr. 639/2012 al B. D. D. Crenguța până la concurența sumei de 24.533,73 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurenta-creditoare C. I. M. împotriva Sentinței civile nr. 7189/27.06.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. JUSTIȚIEI – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și intimata-terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE CONTABILITATE PUBLICĂ.
Modifică în tot sentința civilă recurată în sensul că:
Admite cererea.
Validează poprirea înființată în dosarul de executare nr. 639/2012 al B. D. D. Crenguța până la concurența sumei de 24.533,73 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. F. A. M. B. M. S.
GREFIER,
A. V. I.
red.C.M.F./2 ex./th.red.N.V.
JUD.S.4 /jud. N. M. C.-S.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2504/2015. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1122/2015. Tribunalul... → |
|---|
