Contestaţie la executare. Hotărâre din 19-10-2015, Tribunalul BUCUREŞTI

Tribunalul BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Hotărâre pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 3604/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

Tribunalul București Secția a V a Civilă

DECIZIA CIVILĂ NR. 3604 A

Ședința publică din data de 19.10.2015

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: G. R.

JUDECĂTOR: E. D.

GREFIER: C. M.

Pe rol se află soluționarea apelului civil formulat de către apelanta contestatoare . împotriva sentinței civile nr._.02.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr._ având ca obiect contestație la executare, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ BUCUREȘTI.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelanta contestatoare, prin avocat, lipsă fiind intimata pârâtă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat, tribunalul acordă cuvântul asupra probatorului:

Apelanta contestatoare, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu expertiză contabilă, față de contradicțiile din întâmpinare și care să aibă ca obiectiv verificarea raporturilor comerciale derulate de societățile comerciale indicate de organul fiscal, respectiv care sunt raportările și sumele raportate diminuat.

Tribunalul, deliberând asupra probei solicitate, o respinge ca nefiind utilă soluționării apelului, având în vedere că în discuție nu este raportul fundamental de drept fiscal, ce poate face obiect al contestației exclusiv în fața instanței de contencios. Prin urmare, în raport de cadrul procesual-contestație la executare împotriva proceselor verbale de sigilare și deciziei de instituire măsuri asiguratorii, proba solicitată nu este necesară soluționării prezentei cauze.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, tribunalul acordă cuvântul asupra apelului:

Apelanta contestatoare, prin avocat, solicită admiterea apelului și anularea celor două procese verbale de sigilare și a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cu cheltuieli de judecată. Învederează instanței că procesele verbale de sigilare nu au fost menționate în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, deci nu sunt legale. Nu sunt acte care pot fi atacate distinct. Ele pot fi contestate numai dacă sunt cuprinse în decizia de instituire a măsurii asigurătorii. Deci, momentul de la care curge termenul de formulare a contestației la executare este raportat la momentul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. În ceea ce privește sumele așa cum au fost calculate, arată că se evidențiază un nr. de 720 de facturi cu valoare de 3milioane opt sute de mii de lei; dar ceea ce s-a subliniat de organul fiscal ca fiind prejudiciul raportat la întreaga valoare a facturilor nu este real. Mai arată că, din însăși aspectele pe fondul deciziei, respectiv că o parte din sume au fost raportate, iar altele au fost raportate cu valori diminuate, este evident că nu pot fi reținute valorile indicate de organul fiscal. Pe de altă parte, arată că a efectuat plăți în suma de 66.000 de lei în perioada septembrie – octombrie 2014 reprezentând ½ din obligația fiscală reținută de ANAF ca neachitată. Prin urmare, consideră că decizia de instituire a măsurii asigurătorii este una abuzivă.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 07.11.2014, sub nr._, contestatoarea S.C. S. INTERNAȚIONAL S.R.L., cu sediul în sector 1, București, Piața Amzei nr.10-22, . cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ BUCUREȘTI, a formulat contestație la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014 și a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014, emise de intimată, solicitând anularea acestora.

În motivare, contestatoarea a arătat că, la data de 28.10.2014 a primit Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.10.2014, prin care s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii pentru obligațiile de plată estimate, reprezentând TVA și impozit pe profit în sumă totală de 1.258.254 lei, stabilite prin referatul întocmit de organul fiscal, acesta din urmă nefiind comunicat societății, care nu are cunoștință de modul final de calcul și valoarea TVA-ului stabilit suplimentar de plată de către organul de inspecție fiscală.

Astfel, în timpul controlului s-au efectuat verificări ale activității societății pentru anii 2012, 2013 și parțial 2014, pentru ca ulterior, cu ocazia discuției finale, să se comunice că TVA-ul de plată aferent perioadei indicate este mai mare, fără însă a-l aduce la cunoștința societății.

Contestatoarea consideră că intimata a emis Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014 cu încălcarea prevederilor art.129 din Codul de procedură fiscală întrucât, potrivit prevederilor art.129 alin.2, aceste măsuri se dispun "când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea".

Totodată, potrivit art.129 alin.5, rezultă că decizia trebuie să cuprindă care sunt indiciile sau pericolul ca debitorul să se sustragă sau să-și ascundă patrimoniul, cerință obligatorie ce rezultă și din cuprinsul punctului 5.6 litera f din Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr.92/2003.

Mai mult decât atât, în condițiile în care societatea nu a înregistrat restanțe la plata datoriilor către stat, are achitate la zi aceste datorii și nu este o societate care să se sustragă de la plata datoriilor legal stabilite, măsura dispusă este disproporționată.

S-a mai susținut că nu s-au respectat prevederile art.129 alin.5 din O.G. nr.92/2003 în sensul în care decizia nu este motivată.

Faptul că în cuprinsul deciziei, organele de control fiscal indică generic ca societatea ar fi înregistrat în contabilitate ca beneficiar, plăți aferente serviciilor de transport precum și lucrări de amenajare la localii nespecificate, nu echivalează în opinia contestatoarei cu o motivare a deciziei.

Consideră contestatoarea că, această practică a organului de control de a obliga agenții economici să plătească în timpul controlului sumele stabilite de plată în mod estimativ este ilegală, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut un termen de plată a acestora și a dat posibilitatea de a contesta aceste sume.

S-a mai apreciat că instituirea măsurilor asigurătorii este abuzivă și prin modalitatea în care acestea s-au realizat, întrucât prin punctul 5.8 din Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii se revede expres și ordinea de instituire a măsurilor asigurătorii, indisponibilizarea conturilor bancare fiind printre ultimele măsuri.

Totodată, și raportat la art.142 din O.G. nr.92/2003, decizia emisă de organele fiscale de control este una abuziva, întrucât au fost dispuse măsuri de sechestru asupra bunurilor mobile (stocul de marfă) și imobile care sunt folosite direct în activitatea care constituie principala sursă de venit a contestatoarei.

Justificarea și aprecierea unui pericol de sustragere de la plata obligațiilor fiscale nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau de insolvabilitate etc.), astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 și 5.6 litera f din Ordinul nr.2605 emis de A.N.A.F.

Referitor la măsura sigilării celor două magazine, contestatoarea a apreciat că aceasta este de asemenea una abuziva, în condițiile în care se înscrie în regimul măsurilor asiguratorii, dar nu este specificata în Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014.

Raportat la toate aceste considerente precum și la prevederile O.G. nr.92/2003, potrivit cărora contribuabilul are obligația să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organele de inspecție fiscală, iar termenul de plată pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii stabilite potrivit legii, este, potrivit art.111 din O.G. nr.92/2003, data de 5 a lunii următoare (dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună), respectiv până la data de 20 a lunii următoare (dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună), se apreciază că în mod greșit s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin indisponibilizarea conturilor debitoarei-contestatoare, organul fiscal neavând niciun temei legal pentru a justifica această măsură, cu atât mai mult cu cât, această măsură este una subsidiară față de alte măsuri asigurătorii aflate la dispoziția organului fiscal de control și care pot garanta îndeplinirea de către debitor a obligațiilor astfel cum rezultă din punctul 5.8 din Ordinul nr.2608/2010 al A.N.A.F.

Totodată, raportat la termenul de plată indicat precum și la faptul că obligațiile de plată sunt estimative, nu se justifică nici măsurile de sechestru asigurator asupra bunurilor contestatoarei, indicate la pct.1 din decizie, constând tocmai în stocul de marfă.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.172, 173 coroborat cu art.129 din O.G. nr.92/2003.

În dovedire s-au depus la dosar înscrisuri.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.000 lei.

La data de 08.12.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014 iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

În motivare, cu privire la excepția inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, intimata a arătat că procesele-verbale de sigilare din data de 20.10.2014 emise de inspectorii antifraudă din cadrul Direcției Regionale Antifraudă București nu intra în categoria actelor de executare silită în sensul Codului de procedura fiscală.

Astfel, a susținut intimata, controlul antifraudă este efectuat de inspectorii antifraudă, putând fi de două tipuri, în funcție de operațiunile de verificare. Astfel, atunci când inspectorii antifraudă supun firmele unui control antifraudă, acesta poate fi, conform Hotărârii Guvernului nr.520/2014 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, curent și tematic. Controlul tematic vizează operațiuni/activități determinate. Controlul curent se efectuează operativ și inopinat și are acoperire mai largă, vizând legalitatea ansamblului activităților desfășurate de contribuabil, existenta și autenticitatea documentelor justificative, respectarea reglementarilor legale privind circulația mărfurilor etc. În plus, în Hotărârea Guvernului nr.520/2014 se menționează că operațiunile de control curent pot fi făcute în toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri și servicii ori se desfășoară activități comerciale, pentru prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care sunt interzise de legea romana sau cea comunitara. De asemenea, potrivit Codului de procedura fiscală, control operativ și inopinat se poate efectua și în scopul realizării de operațiuni de control tematic, care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmărește constatarea, analizarea și evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activități economice determinate.

Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.74/2013, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă fiscală au dreptul să desfășoare o . activități specifice, respectiv: să verifice legalitatea activităților desfășurate, existenta și autenticitatea documente justificative în activitățile de producție și prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitarii și comercializării bunurilor și să aplice sigilii pentru asigurarea integrității bunurilor; să confiște bunurile a căror fabricație, depozitare, transport sau desfacere sunt ilicite precum și veniturile realizate din activități comerciale ori prestări de servicii nelegale și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servi la dovedirea contravențiilor sau a infracțiunilor; să dispună luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă, să își înstrăineze ori să își risipească patrimoniul, iar dacă în desfășurarea activității specifice constata împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul evaziunii fiscale, să sesizeze organele de urmărire penală; să rețină documente, să solicite copii certificate de pe documentele originale, să preleveze probe, eșantioane, mostre și alte asemenea specimene și să solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de control; să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare; să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale și să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor; să solicite date sau documente, de la orice entitate privată și/sau publică, în scopul instrumentării și fundamentării constatărilor cu privire la săvârșirea unor fapte care contravin legislației în vigoare în domeniul financiar fiscal și vamal; să efectueze verificările necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală.

În urma efectuării controlului antifraudă, inspectorii încheie procese-verbale de control/acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale, pentru constatarea și sancționarea contravențiilor, precum și pentru constatarea împrejurărilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, valorificarea acestora urmând a se face, în funcție de cele constatate.

Conform Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.3721/2013, privind aprobarea modelului și conținutului formularelor și documentelor utilizate în activitatea de control a Direcției Generale Antifraudă Fiscală, în activitatea de control, inspectorii antifraudă utilizează următoarele tipuri de documente: procesul-verbal întocmit cu ocazia controlului curent, operativ și inopinat sau a controlului tematic, procesul-verbal de ridicare/restituire de înscrisuri, procesul-verbal de sigilare/desigilare, invitația și nota explicativa.

În ceea ce privește procesul-verbal de sigilare, intimata a arătat că acesta este întocmit de inspectorii antifraudă când exista indicii că în locurile de producție, depozitare, comercializare sau pe timpul transportului se găsesc bunuri sau produse a căror proveniența nu este legală sau a căror fabricație este interzisă de lege sau se produce fără autorizație, iar acțiunea de control nu poate fi finalizată, urmând a fi continuată ulterior; exista posibilitatea ca documentele, înscrisurile, bunurile necesare efectuării controlului să fie sustrase, distruse ori nu se poate face un inventar al acestora în vederea ridicării/reținerii acestora; în activitățile de monitorizare a transporturilor de bunuri.

Pe lângă aceste acte, inspectorii mai pot întocmi și procese-verbale de contravenție.

Astfel, a susținut intimata că, în cazul acestor acte, nu se poate vorbi în nicio formă, de acte de executare silită, iar la finalizarea controlului, contribuabilii pot contesta doar un singur tip de proces-verbal, respectiv procesele-verbale de sancționare a contravențiilor împotriva cărora se poate formula plângere contravenționala adresată instanței judecătorești competente.

În cazul în care procesul-verbal este doar unul de constatare sau de aplicare sigilii, acest act nu poate fi contestat, întrucât nu reprezintă un titlu de creanța, respectiv o decizie de impunere sau un alt act administrativ fiscal. Dacă în urma controlului antrifraudă, se va face o inspecție fiscală, urmată de emiterea unei decizii de impunere, atunci se va putea contesta decizia de impunere.

În cazul în care instanța va trece peste apărările invocate în susținerea excepției, intimata a solicitat respingerea cererii privind anularea proceselor-verbale de sigilare ca neîntemeiata, având în vedere considerentele de mai jos.

S-a formulat contestație împotriva proceselor-verbale de sigilare întocmite de inspectorii antifraudă din cadrul Direcției Regionale antifraudă București în data de 20.10.2014 pentru două dintre punctele de lucru ale societății situate în București, . și ..

Cele două procese-verbale de sigilare au fost întocmite în cursul controlului, înainte de data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și mult înainte de aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii instituite prin decizie de organul de executare competent.

De asemenea, contestatoarea se afla în eroare atunci când afirma că sigilarea punctelor de lucru ale societății este abuzivă, aceasta nefiind menționată în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, întrucât sigilarea nu trebuie confundată cu sechestrul asigurator sau cu sechestrul ca măsura de executare silită, fiind instituții diferite iar sigilarea punctelor de lucru a fost necesară pentru finalizarea controlului.

În al doilea rând, în cuprinsul celor două procese-verbale se menționează, în mod expres, ca sigilarea a fost determinată de efectuarea inventarierii și finalizarea controlului, ca o măsură de precauție, pe perioada determinata-pana la finalizarea controlului.

Ulterior, la data de 30.10.2014, constatând că la punctul de lucru din . sigiliul aplicat anterior nu mai exista, inspectorii antifraudă au procedat la resigilarea incintei, acțiune determinată de lipsa sigiliului.

În ceea ce privește cererea contestatoarei privind anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, intimata a solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014 au fost emise măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurator și a popririi asiguratorii, întrucât au fost estimate în sarcina contestatoarei obligații fiscale de plată în cuantum de 1.258.254 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit.

Pentru a se emite decizia, inspectorii antifraudă au reținut, în urma controlului efectuat la societatea contestatoare, ca aceasta a înregistrat în contabilitate în perioada 02.12._14, un număr de 790 facturi de achiziție servicii (lucrări de amenajare, transport) și mărfuri (încălțăminte) de la mai mulți agenți economici, respectiv CAM DECOTERM SRL, O. PAKTA INTERNAȚIONAL SRL, METROPOLITAN CONSTRUCT SRL, CONCORDIA CONSULT COMPANY SRL, M.A.D.A. PROFESIONAL IT BROKER SRL, ETIC ECOLOGIC SRL, EDIL PERFECT CONSTRUCT SRL, M.-CONS SRL și ASTON DEVELOPMENT SRL.

Din totalul facturilor emise de acești furnizori, 778 de facturi în valoare de 3.811.534 au fost achitate în numerar. Ca documente justificative, aferente tranzacțiilor mai sus menționate, au fost prezentate fise cont furnizor, jurnalele de cumpărare, o parte din contractele de prestări servicii încheiate cu societățile furnizoare în cauza și menționate în facturile de achiziție, procesele-verbale de începere a lucrărilor, procesele-verbale de recepție, ofertele de lucrări și situațiile de lucrări.

În niciunul dintre contractele de prestări servicii prezentate nu se specifică locația destinată lucrărilor de amenajare. Referitor la contractele de prestări servicii lipsa, reprezentatul societății a declarat că acestea au fost încheiate cu societățile de furnizare, dar nu le poate prezenta. În situațiile de lucrări prezentate ca fiind anexe la contractele menționate nu se specifică adresa punctului de lucru unde s-au efectuat lucrări.

Din verificările efectuate la societățile furnizoare și potrivit informațiilor din baza de date a Agenției Naționale de Administrare Fiscală au rezultat următoare: niciuna dintre societățile furnizoare amintite nu funcționează la sediul declarat sau la domiciliul fiscal, neputând fi identificați și contactați reprezentanții legali ai acestora; niciuna dintre societățile furnizoare nu dispunea de forța de munca angajată legal care să poată presta serviciile menționate în contractele aferente; conform declarațiilor informative privind achizițiile și livrările pe teritoriul național (declarația 394) aferente anilor 2012, 2013 și 2014, s-a constatat că societățile CONCORDIA CONSULT COMPANY SRL, ETIC ECOLOGIC SRL, M.-CONS SRL și ASTON DEVELOPMENT SRL au declarat tranzacții către S. INTERNAȚIONAL SRL, iar CAM DECOTERM SRL, O. PAKTA INTERNAȚIONAL SRL și METROPOLITAN CONSTRUCT SRL au declarat tranzacții în suma mai mică decât cea declarată de S. INTERNAȚIONAL SRL.

Având în vedere cele menționate, organul de control a apreciat că există suspiciunea rezonabilă că societățile furnizoare în cauză nu au livrat bunurile, nu au prestat serviciile și nu au executat lucrările de amenajări în cauză. În acest fel, s-a creat un circuit artificial având ca efect majorarea de către S. INTERNAȚIONAL SRL a TVA deductibila cu suma de 1.110.907 lei și înregistrarea de TVA de rambursat, diminuându-se astfel TVA cu suma de 1.110.907 lei.

Potrivit art.21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz.

Prin înregistrarea achizițiilor de servicii, lucrări și bunuri, societatea și-a majorat nejustificat cheltuielile și valoarea imobilizărilor corporale. Cheltuielile menționate mai sus, deduse nejustificat, au influențai negativ rezultatul financiar și, implicit, profitul impozabil, diminuând impozitul pe profit, producându-se astfel un prejudiciu în bugetul statului.

Situația prezentată mai sus a determinat organul de control să considere ca tranzacțiile înregistrate de contestatoare nu pot fi încadrate ca fiind operațiuni economice reale, motiv pentru care le-a reîncadrat, în temeiul art.6 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, intimata a arătat că, în speță, sunt întrunite cerințele prevăzute de art.129 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii.

Astfel, potrivit articolului menționat mai sus, măsurile asigurătorii (sub forma popririi asigurătorii și a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia) se dispun, prin decizie motivată a organului fiscal competent, ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente. În decizie, organul fiscal va preciza debitorului ca prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanța, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art.172 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, conform pct. 2.1 lit. a) și c) din Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, aprobată prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.2605/2010, cu modificările și completările ulterioare, organul de control poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, “în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare” și “în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere.”

Potrivit pct.3.2. Din procedura aprobată prin Ordinul nr.2605/2010, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se întocmește de către organul de control, când s-a constatat existența unor elemente care pot duce la periclitarea sau îngreunarea colectării creanțelor ce au fost sau urmează să fie stabilite.

De asemenea, pct. 5.1.1. Din procedura aprobată prin Ordinul nr.2605/2010 prevede ca, în situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuate după procedurile prealabile de documentare pentru control și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau al altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații ca debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

Este adevărat că aprecierea pericolului nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la anumite elemente concrete care justifica instituirea măsurilor asiguratorii, cum ar fi comportamentul fiscal anterior al contribuabilului ori al reprezentanților legali, asociaților, conținutul declarațiilor fiscale, situația financiară a debitoarei (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau insolvabilitate, etc).

În speță, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează motivele care au determinat organul fiscal să dispună instituirea măsurilor asiguratorii în urma acțiunilor de control operativ efectuate la contribuabil, fiind estimate obligații fiscale în cuantum de 1.258.254 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit.

Astfel, în ceea ce privește suspiciunea organului de control privind existența pericolului ca debitoarea să își diminueze patrimoniul cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită pentru obligațiile fiscale datorate bugetului statului (stabilite, ulterior, prin decizie de impunere), intimata arată că aceasta a fost determinată de împrejurarea ca societatea a înregistrat în contabilitate, achiziții și livrări de bunuri de la furnizori care nu au putut fi identificați, aceștia nefuncționând la sediul social, precum și de împrejurarea că, reprezentantul legal al societății contestatoare a luat măsuri cu privire la închiderea unor puncte de lucru în timpul controlului, respectiv magazinul Kalapod din București, Calea Rahovei nr.291 și . și de asemenea societatea a transferat mărfurile aflate în patrimoniul sau din locațiile unde se aflau la începutul controlului către alte spații.

Prin urmare, criticile contestatoarei potrivit cărora decizia nu respectă dispozițiile art.129 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003, sunt neîntemeiate, decizia fiind motivată.

În speța, măsurile asigurătorii au fost instituite în baza prevederilor art.129 din Ordonanța Guvernului nr.93/2003 privind Codul de procedura fiscală, iar aceasta viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat. În acest sens, art.215 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 prevede în terminis că introducerea contestației nu suspendă executarea actului administrativ fiscal iar acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silită de către organele fiscale împotriva debitorului. În aceste condiții, pentru a se recupera creanțele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toată durata executării silite, ca o garanție pentru recuperarea creanței fiscale datorate.

Contrar criticii contestatoarei, potrivit căreia, organul de control obligă agenții economici plătească sumele estimate în timpul controlului, se arată că, scopul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu este acesta ci este acela de a preveni diminuarea, cu rea - credință, a patrimoniului, până la data la care va fi emisa decizia de impunere (titlu de creanța) în care sunt stabilite obligațiile fiscale, numai de la această dată existând o creanța certă, nu estimată (ca în cazul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii).

Faptul că odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transforma în măsuri executorii, nu este decât o aplicarea a imperativului mai sus enunțat.

Totuși, aceste măsuri sunt menținute în continuare, constituindu-se în garanția executării întrutotul de către debitor a obligațiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanțelor la bugetul de stat. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare este recuperarea debitelor datorate, indiferent de debitorul obligației.

Se mai arată că, măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile de executare silită întreprinse de organele fiscale.

Astfel, în scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii de recuperare a debitelor. Mai mult decât atât, exista suspiciunea că faptele prin care se presupune că s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale în materie cu referire directă la obligațiile stabilite în sarcina sa îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, motiv pentru care s-a dispus luarea unor măsuri necesare garantării executării creanței către bugetul de stat.

Prin urmare, susține intimata, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele menționate anterior.

Prin raportare la dispozițiile art.129 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca contribuabilul supus controlului se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, are dreptul legal de a dispune, de urgență, măsuri asigurătorii.

Prin măsurile asigurătorii se înțelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de a efectua/îndeplini măsuri de indisponibilizare și conservare, de natură să împiedice pe debitorul contribuabil diminueze activul patrimonial.

Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art.129 Cod procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice și legale.

În drept, intimata a invocat prevederile art.205 C. proc. Civ., art. 129 din Codul de procedură fiscală, Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.2605/2010, Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.3721/2013.

În dovedire, intimata a depus, în fotocopii, înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 15.12.2014 instanță a invocat din oficiu excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014 iar la termenul din data de 19.01.2015 a dispus unirea cu fondul cauzei atât a acestei excepții cât și a excepției inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocata de intimata prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.2268/09.02.2015 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocata de intimata prin întâmpinare; a admis excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocată de instanță din oficiu; a respins ca tardiv formulata contestația la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, formulată de contestatoarea ., în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALĂ- DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ BUCUREȘTI și a respins ca neîntemeiată contestația la executare împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014, formulată de contestatoarea ., în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ BUCUREȘTI și a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocată de intimată prin întâmpinare, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată și a fost respinsă, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că cele două procese-verbale de sigilare nu reprezintă acte de executare (de altfel contestatoarea nici nu a susținut acest lucru) cum este de asemenea adevărat că ele nu reprezintă nici măsuri asiguratorii, fiind întocmite în timpul controlului pentru bună desfășurare și finalizare a acestuia, conform atribuțiilor ce revin organelor de control, astfel cum acestea au fost descrise pe larg de către intimata în cuprinsul întâmpinării.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că, fiind în esența măsuri prin care se indisponibilizează, chiar și temporar, bunurile contestatoarei, acestea au natura juridică a unei ingerințe în dreptul de proprietate al contestatoarei, deoarece prin acestea se limitează exercitarea unuia dintre atributele dreptului de proprietate, acela al dispoziției.

De aceea, instanța a opinat că, în măsura în care contestatoarea apreciază că asemenea procese-verbale de sigilare sunt nelegale sau nejustificate, trebuie să i se recunoască acesteia posibilitatea de a contesta aplicarea lor și de a supune analizei instanței de judecată asemenea măsuri, fiind aplicabile în speță prin analogie dispozițiile art.129 alin.11 raportat la art.172 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „11) Împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172.; (1) Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii.”

Prin urmare, instanța a apreciat că este admisibila contestarea proceselor-verbale de sigilare ca acte de sine stătătoare, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocata de intimata prin întâmpinare.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocată de instanță din oficiu, s-a reținut că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.173 alin.1 lit.a din O.G. nr.92/2003: „(1) Contestația se poate face în termen de 15 zile, sub sancțiunea decăderii, de la dată când: a) contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod.’’

În speță, instanța a reținut că, astfel cum rezultă din conținutul celor două procese-verbale de sigilare, acestea au fost comunicate contestatoarei la data emiterii lor, când s-a semnat de primirea acestora, fiind aplicată și stampila societăți (aspect de altfel necontestat de debitoarea-contestatoare), iar prezenta contestație a fost depusă la postă în data de 06.11.2014, ultima zi de depunere fiind 05.11.2014, în raport de dispozițiile art.181 alin.1 pct.2, art.182 și art.183 alin.1 și 3 din NCPC, fiind astfel depășit termenul de 15 zile prevăzut de textul de lege menționat.

Sunt considerente pentru care instanța a admis excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014, invocata de instanță din oficiu și a respins ca tardiv formulată contestația la executare împotriva proceselor-verbale de sigilare nr.1886/3/20.10.2014 și nr.1886/2/20.10.2014.

În ceea ce privește contestația la executare împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Conform art.129 din O.G. nr.92/2003: „(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente. (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. (6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. (7) Bunurile perisabile și/sau degradabile sechestrate asiguratoriu pot fi valorificate: a) de către debitor cu acordul organului de executare, sumele obținute consemnându-se la dispoziția organului de executare; b) prin vânzare în regim de urgență în condițiile art. 159 alin. (4). (8) În cazul înființării sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară. (9) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziție ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (8) sunt lovite de nulitate absolută. (10) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanța fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înființate și asupra bunurilor deținute de către debitor în proprietate comună cu terțe persoane, pentru cota-parte deținută de acesta. (11) Împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172.”

În urma unui control efectuat la societatea contestatoare a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr._/24.10.2014, prin care au fost instituite măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurator asupra bunurilor menționate în cuprinsul acesteia (mai multe stocuri de marfă) și a popririi asiguratorii, asupra sumelor de bani datorate de către mai multe societăți, precum și asupra conturilor contestatoarei deschise la Raiffeisen Bank S.A. și BCR S.A., întrucât au fost estimate în sarcina contestatoarei obligații fiscale de plată în cuantum de 1.258.254 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit.

În esență, prin contestația formulată, s-a susținut de către contestatoare ca decizia este nelegala în primul rând pentru că nu este motivată și în al doilea rând pentru că nu exista pericolul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

În ceea ce privește prima susținere, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, decizia fiind pe deplin motivată de către organele de control.

Instanța a constatat că măsurile asigurătorii au natura juridică a unei ingerințe în dreptul de proprietate al contestatoarei, deoarece prin acestea se limitează exercitarea unuia dintre atributele dreptului de proprietate, acela al dispoziției. O asemenea ingerință este, totuși, permisă de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între măsurile dispuse și scopul urmărit. Instanța a remarcat faptul că instituirea măsurilor asigurătorii este o măsură prevăzută de lege, iar scopul său legitim este evitarea pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. În analiza proporționalității măsurii, instanța trebuie să aibă în vedere dacă măsurile asigurătorii erau în speță necesare pentru realizarea scopului legitim arătat. Necesitatea măsurilor asigurătorii trebuie să rezulte chiar din actul prin care au fost instituite, deoarece, așa cum stabilesc prevederile art.129 alin. (5) Cod procedură fiscală, legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este condiționată de motivarea acesteia.

Astfel, cu privire la împrejurarea dacă măsurile asigurătorii erau în speță necesare pentru realizarea scopului legitim arătat și la împrejurarea ca necesitatea măsurilor asigurătorii trebuie să rezulte chiar din actul prin care au fost instituite, instanță reține ca, atât din referatul justificativ al măsurilor asiguratorii cât și din conținutul deciziei în sine, rezultă elementele care au justificat presupunerea pentru organul de control că există pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, respectiv au fost menționate în concret o . comportamente și acțiuni ale debitoarei care determină o asemenea suspiciune.

Astfel, s-a reținut că, pentru a se emite decizia, inspectorii antifraudă au reținut, în urma controlului efectuat la societatea contestatoare, ca aceasta a înregistrat în contabilitate în perioada 02.12._14, un număr de 790 facturi de achiziție servicii (lucrări de amenajare, transport) și mărfuri (încălțăminte) de la mai mulți agenți economici, respectiv CAM DECOTERM SRL, O. PAKTA INTERNAȚIONAL SRL, METROPOLITAN CONSTRUCT SRL, CONCORDIA CONSULT COMPANY SRL, M.A.D.A. PROFESIONAL IT BROKER SRL, ETIC ECOLOGIC SRL, EDIL PERFECT CONSTRUCT SRL, M.-CONS SRL și ASTON DEVELOPMENT SRL.

Din totalul facturilor emise de acești furnizori, 778 de facturi în valoare de 3.811.534 lei au fost achitate în numerar. Ca documente justificative, aferente tranzacțiilor mai sus menționate, au fost prezentate fise cont furnizor, jurnalele de cumpărare, o parte din contractele de prestări servicii încheiate cu societățile furnizoare în cauza și menționate în facturile de achiziție, procesele-verbale de începere a lucrărilor, procesele-verbale de recepție, ofertele de lucrări și situațiile de lucrări. S-a reținut că în niciunul dintre contractele de prestări servicii prezentate nu se specifică locația destinată lucrărilor de amenajare. Referitor la contractele de prestări servicii lipsa, reprezentatul societății a declarat că acestea au fost încheiate cu societățile de furnizare, dar nu le poate prezenta. În situațiile de lucrări prezentate ca fiind anexe la contractele menționate nu se specifică adresa punctului de lucru unde s-au efectuat lucrări.

S-a mai reținut că, din verificările efectuate la societățile furnizoare și potrivit informațiilor din baza de date a Agenției Naționale de Administrare Fiscală au rezultat următoare: niciuna dintre societățile furnizoare amintite nu funcționează la sediul declarat sau la domiciliul fiscal, neputând fi identificați și contactați reprezentanții legali ai acestora; niciuna dintre societățile furnizoare nu dispunea de forța de munca angajată legal care să poată presta serviciile menționate în contractele aferente; conform declarațiilor informative privind achizițiile și livrările pe teritoriul național (declarația 394) aferente anilor 2012, 2013 și 2014, s-a constatat că CONCORDIA CONSULT COMPANY SRL, ETIC ECOLOGIC SRL, M.-CONS SRL și ASTON DEVELOPMENT SRL au declarat tranzacții către S. INTERNAȚIONAL SRL, iar CAM DECOTERM SRL, O. PAKTA INTERNAȚIONAL SRL și METROPOLITAN CONSTRUCT SRL au declarat tranzacții în suma mai mică decât cea declarată de S. INTERNAȚIONAL SRL.

Având în vedere cele menționate, instanța a considerat că, în mod corect organul de control a apreciat că există suspiciunea rezonabilă că societățile furnizoare în cauză nu au livrat bunurile, nu au prestat serviciile și nu au executat lucrările de amenajări în cauza și că în acest fel s-a creat un circuit artificial având ca efect majorarea de către S. INTERNAȚIONAL SRL a TVA deductibila cu suma de 1.110.907 lei și înregistrarea de TVA de rambursat, diminuându-se astfel TVA cu suma de 1.110.907 lei.

Prin înregistrarea unor achiziții presupus fictive de servicii, lucrări și bunuri, societatea și-a majorat nejustificat cheltuielile și valoarea imobilizărilor corporale. Cheltuielile menționate mai sus, deduse presupus nejustificat, au influențai negativ rezultatul financiar și, implicit, profitul impozabil, diminuând impozitul pe profit, producându-se astfel un eventual prejudiciu în bugetul statului.

Instanța a apreciat că situația prezentată mai sus, a determinat în mod rezonabil organul de control să considere ca tranzacțiile înregistrate de contestatoare nu pot fi încadrate ca fiind operațiuni economice reale, motiv pentru care le-a reîncadrat, în temeiul art.6 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, instanța a reținut că, în speță, în ciuda opiniei contrare a contestatoarei, sunt întrunite cerințele prevăzute de art.129 din Ordonanțata Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii.

În ceea ce privește susținerea contestatoarei conform căreia prejudiciul este numai unul estimat, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor legale precizate, aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.

De asemenea, pct. 5.1.1., din procedura aprobată prin Ordinul nr.2605/2010 prevede ca, în situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuate după procedurile prealabile de documentare pentru control și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau al altor documente și a informațiilor pe care le deține, s-a constatat că există suficiente informații ca debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

Din cuprinsul textelor legale anterior enunțate rezultă, deci, ca pentru a justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, aspecte care au fost evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii și în referatul justificativ iar concluzia în sensul menționat a fost determinată în mod direct de constatările realizate cu ocazia controlului în actele societății contestatoare.

Este adevărata susținerea contestatoarei conform căreia aprecierea pericolului nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la anumite elemente concrete care justifica instituirea măsurilor asiguratorii, cum ar fi comportamentul fiscal anterior al contribuabilului ori al reprezentanților legali, asociaților, conținutul declarațiilor fiscale, situația financiară a debitoarei (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau insolvabilitate, etc).

Însă, în speța, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează motivele care au determinat organul fiscal să dispună instituirea măsurilor asiguratorii în urma acțiunilor de control operativ efectuate la contribuabil, fiind estimate obligații fiscale în cuantum de 1.258.254 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit, motive pe care instanță le considera de asemenea ca fiind întemeiate și de natură să justifice luarea măsurilor asiguratorii.

Astfel, în ceea ce privește suspiciunea organului de control privind existența pericolului ca debitoarea să își diminueze patrimoniul cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită pentru obligațiile fiscale datorate bugetului statului (stabilite, ulterior, prin decizie de impunere), instanța a reținut că, în mod corect aceasta a fost determinată de împrejurarea ca societatea a înregistrat în contabilitate, achiziții și livrări de bunuri de la furnizori care nu au putut fi identificați, aceștia nefuncționând la sediul social, precum și de împrejurarea ca, reprezentantul legal al societății contestatoare a luat măsuri cu privire la închiderea unor puncte de lucru în timpul controlului, respectiv magazinul Kalapod din București, Calea Rahovei nr.291 și . și de asemenea societatea a transferat mărfurile aflate în patrimoniul sau din locațiile unde se aflau la începutul controlului către alte spații, ultimele două aspecte susținute prin întâmpinare și necontestate în vreun fel de societatea contestatoare.

Criticile contestatoarei potrivit cărora decizia nu respecta dispozițiile art.129 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003, au fost astfel apreciate drept neîntemeiate, decizia fiind motivata și justificată în concret de comportamentul contestatoarei.

În speță, s-a reținut ca măsurile asigurătorii au fost instituite în baza prevederilor art.129 din Ordonanța Guvernului nr.93/2003 privind Codul de procedura fiscală iar aceasta viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat.

În acest sens, art.215 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 prevede în terminis că introducerea contestației nu suspenda executarea actului administrativ fiscal iar acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silită de către organele fiscale împotriva debitorului. În aceste condiții, pentru a se recupera creanțele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toată durata executării silite, ca o garanție pentru recuperarea creanței fiscale datorate.

Contrar criticii contestatoarei potrivit căreia organul de control obliga agenții economici să plătească sumele estimate în timpul controlului, prima instanță a reținut că scopul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este acela de a preveni diminuarea, cu rea-credința, a patrimoniului, până la data la care va fi emisa decizia de impunere (titlu de creanța) în care sunt stabilite obligațiile fiscale, numai de la această dată existând o creanța certa, nu estimată (ca în cazul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii).

Totuși, aceste măsuri sunt menținute în continuare, constituindu-se în garanția executării de către debitor a obligațiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanțelor la bugetul de stat. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare este recuperarea debitelor datorate, indiferent de debitorul obligației.

S-a reținut că, așa cum în mod corect a susținut și intimata, măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile de executare silită întreprinse de organele fiscale.

Mai mult decât atât, în speță, exista suspiciunea că faptele prin care se presupune că s-au încălcat de către contestatoare dispozițiile fiscale în materie cu referire directă la obligațiile stabilite în sarcina sa îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, motiv pentru care, în mod corect s-a dispus luarea unor măsuri necesare garantării executării creanței către bugetul de stat.

Prin urmare, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele menționate anterior.

Prin raportare la dispozițiile art.129 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca contribuabilul supus controlului să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, are dreptul legal de a dispune, de urgență, măsuri asigurătorii.

S-a concluzionat că măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe situația de fapt constată cu ocazia controlului, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, în mod legal și temeinic intimata a dispus măsurile prevăzute de art.129 Cod procedură fiscală.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea ..

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

1. Instanța de fond în mod greșit a respins ca tardivă contestația cu privire la procesele-verbale de sigilare a spațiilor comerciale ce aparțin contestatoarei ..

Chiar intimata ANAF - Direcția antifraudă Fiscala București, a arătat că procesul verbal de sigilare spații nu reprezintă titluri de creanță și ca atare nu pot fi contestate separat, a fost invocat Ordinului Președintelui ANAF nr.3721/2013. În aceste condiții, în opinia apelantei, măsura sigilării spatiilor comerciale are titulatura de act de executare silită numai din momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.10.2014. În aceste condiții, măsura sigilării spatiilor comerciale ca act de executare poate fi atacată și reprezintă un tot unitar împreuna cu decizia prin care s-au instituit aceste măsuri.

În concluzie, se arată că în ceea ce privește termenul de 15 zile de contestație, acesta curge de la data comunicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Astfel, termenul pentru contestarea acestor măsuri curge de la data de 28.10.2014, ca dată a comunicării deciziei, astfel încât contestația a fost formulată cu respectarea termenului legal.

2. Prin cel de al doilea motiv de apel, se arată, în esență, că prima instanță în mod greșit nu a anulat procesul verbal de sigilare spații comerciale, în condițiile în care organul de control nu a menționat în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr._/24.10.2014 și despre instituirea sechestrului (sigilare) asupra spațiilor comerciale.

A considerat că, atâta timp cât organul de control nu a menționat în cuprinsul deciziei ca act de executare și faptul că s-a dispus sigilarea spațiilor comerciale, aceasta măsură nu are suport legal, în sensul în care ea nu poate exista din moment ce nu este indicată în actul de executare, iar consecința firească era aceea că instanța de apel să dispună anularea acestor măsuri asigurătorii (sigilarea spatiilor comerciale).

Referitor la măsura sigilării spatiilor comerciale indicate, s-a arătat că aceasta măsura abuzivă a organelor de control a condus la imposibilitatea desfășurării activității principale, aceea de comercializare a produselor de încălțăminte, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 142 din Cod proc.fiscal. Rezultă că organul fiscal ca organ de control nu a respectat ordinea de a dispune asupra bunurilor astfel cum se prevede la alin. 11 lit. a și lit. b, care prevăd în mod expres că nu se va institui sechestru și nici nu se vor dispune măsuri asupra bunurilor prin care se realizează activitatea curentă a debitoarei. Ori în speța de fata închiderea, respectiv sigilarea spațiilor comerciale precum și aplicarea sechestrului asupra întregului stoc de marfă din aceste magazine reprezintă fără îndoială o măsură instituita abuziv și cu încălcarea textului de lege indicat.

În concluzie, cu privire la nelegalitatea procesul verbal de sigilare a spațiilor comerciale se solicită anularea acestora ca fiind măsuri abuzive și instituite cu nerespectarea formelor legale de executare.

3. Prin cel de al treilea motiv de apel, se arată că în mod greșit instanța de fond a respins argumentele contestatoarei cu privire la măsurile asigurătorii abuzive instituite prin decizia nr._/24.10.2014 emisă de intimat ANAF- DGA ca organ de control.

Principalul argument în susținerea acestei critici este acela că prejudiciul este unul estimat. Mai mult decât atât, această estimare este realizată și indicată ca urmare a unui control care a exprimat concluzii contradictorii.

În acest sens, se arată că principalul argument indicat în cuprinsul deciziei este acela că în urma controlului efectuat la . ar fi înregistrat în contabilitate în perioada 02.12._14 facturi de achiziție servicii nereale.

Din cuprinsul deciziei ar rezulta, la pag 2 alin. 5 și 6, că anumite societăți prestatoare de servicii nu declara tranzacții către S.. În contradicție cu această situație indicată în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, în apărarea formulată de ANAF în cadrul dosarului de instanță se arata la pag 5 alin. ultim din întâmpinarea formulate și depusă de intimata că, societățile ce au fost indicate că au prestat servicii către contestatoare, au declarat tranzacții către .> Aceasta contradicție exprimată de ANAF -DGA exprima încă o dată că și sumele indicate în decizie, respectiv 1.110.907 lei reprezentând TVA de plată precum și impozitul pe profit diminuat cu 147.347 lei să fie unul relativ și nu estimat.

Instanța de fond a analizat greșit elementele privind nerespectarea art.129 din OG 93/2003 privind codul de procedura fiscală, argumentând că decizia este motivată și justificată de comportamentul contestatoarei, în condițiile în care însăși aspectele care au la bază sumele estimate ca fiind datorate, sau pretins neachitate (TVA și obligații fiscale cu titlu de impozit), pornesc de la argumente total contradictorii.

În aceste condiții, se apreciază că însăși sumele exprimate ca fiind obligații de plată estimate, sunt greșit calculate. Se consideră că numai printr-o verificare contabilă se poate ajunge la indicarea concretă dacă în primul rând exista un prejudiciu, iar apoi a se verifica dacă cuantumul exprimat în decizie ca fiind estimat este corect.

În concluzie, se consideră că este necesară și se impune efectuarea unei expertize contabile prin care să fie verificate toate aceste operațiuni contabile în raport de activitățile și facturile supuse controlului, perioadă 02.12._14, iar prin verificarea contabilă să poate fi calculate dacă mai există sume reprezentând obligații de plată neachitat

Se solicită admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței pronunțate, în sensul admiterii contestației la executare iar pe cale de consecința să se dispună:

- anularea procesul verbal de sigilare a celor două spații comerciale, apreciindu-se că aceasta măsură este una abuzivă, în condițiile în care se înscrie în regimul măsurilor de executare silită dar nu este specificata în cuprinsul deciziei nr._/24.10.2014 privind instituirea măsurilor asigurătorii;

- anularea dispozițiilor prin care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin indisponibilizarea conturilor debitoarei contestatoare, organul fiscal neavând nici un temei legal pentru a justifica această măsură, cu atât mai mult cu cât această măsură este una subsidiară față de alte măsuri asigurătorii aflate la dispoziția organului fiscal de control și care pot garanta îndeplinirea de către debitor a obligațiilor astfel cum rezultă din punctul 5.8 din Ordinul nr.2608/2010 al A.N.A.F. Totodată, raportat la termenul de plată indicat precum și la faptul că obligațiile de plată sunt estimative, nu se justifica nici măsurile de sechestru asigurător asupra bunurilor indicate la pct. l din decizie, constând tocmai în stocul de marfă.

În drept, se invocă dispozițiile art.717 Cod proc. civ., art.172, 173 coroborat cu art. 129, toate din Codul de procedură fiscală, Procedura din 21.10.2010 de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii.

La data de 08.07.2015, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, reiterând apărările din fața primei instanțe.

Examinând apelul declarat în cauză prin prisma motivelor formulate, care fixează cadrul devoluțiunii legale, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, Tribunalul constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel, care vizează nelegalitatea hotărârii, în ceea ce privește greșita apreciere asupra nerespectării termenului pentru contestarea proceselor verbale de sigilare a spațiilor comerciale, nu poate fi primit. În acest sens, Tribunalul reține că prima instanță a apreciat corect că, în măsura în care contestația împotriva acestor măsuri este considerată admisibilă (aspect ce nu face obiectul apelului, intrând în puterea lucrului judecat, întrucât partea interesată nu a declarat apel împotriva soluției de respingere a excepției inadmisibilității), atunci termenul de exercitare a contestației este de 15 zile de la data la care aceste procese verbale au fost comunicate, neexistând nicio justificare pentru a se considera că data de început a termenului ar fi data comunicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Contrar susținerilor eronate ale apelantei, măsura sigilării spatiilor comerciale în vederea finalizării controlului nu face corp comun cu decizia prin care s-au instituit măsuri asigurătorii și nici nu se confundă cu măsura sechestrului asupra stocului de marfă, fiind vorba despre acte administrative diferite, cu regim juridic diferit.

Cum cele două procese-verbale de sigilare nu reprezintă măsuri asiguratorii, contestarea acestora este independentă de înscrierea acestora în cuprinsul deciziei de instituire a unor asemenea măsuri, prin urmare argumentul apelantei nu poate fi primit.

Întrucât contestația împotriva acestor procese-verbale este tardivă, pentru motivele deja expuse, Tribunalul constată că examinarea celui de al doilea motiv de apel, care vizează legalitatea celor două procese verbale, devine de prisos.

Cât privește motivele de apel care vizează legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, Tribunalul apreciază că nu pot fi primite, constatând că prima instanță a apreciat în mod legal și temeinic asupra caracterului nefundat al contestației.

Pe de o parte, împrejurarea că prejudiciul a fost estimat, nu atrage nelegalitatea instituirii măsurii asiguratorii, având în vedere că la baza acestor estimări stă referatul organului fiscal care a concluzionat, ca urmare a controlului efectuat, pe baza verificării actelor contabile și a documentelor justificative, în sensul creării de către societatea apelantă a unui circuit artificial cu scopul majorării TVA deductibile, fiind astfel diminuată obligațiile de plată a TVA cu suma estimată de 1.110.907 lei și diminuat impozitul pe profit cu suma de 147.347 lei .

Instanța civilă de executare nu se poate substitui instanței de contencios administrativ, prin urmare nu are competența de a verifica fondul raportului de drept fiscal, apelanta având la dispoziție alte mijloace procesuale pentru contestarea prejudiciului constatat, în funcție de actul administrativ ce se va emite în urma procesului de control (contestație împotriva deciziei de impunere sau plângere împotriva procesului verbal de sancționare contravențională etc).

Pe de altă parte, corect s-a reținut că decizia de instituire măsuri asiguratorii este motivată, prin raportare la condițiile art.129 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, câtă vreme chiar potrivit situației de fapt constate în urma controlului, rezultă că societatea contestatoare, s-a sustras de la plata TVA și și-a majorat artificial cheltuielile, cu scopul de a diminua impozitului pe profit datorat, îngreunând astfel considerabil colectarea creanțelor fiscale, prin aceea că a înregistrat în contabilitate, achiziții și livrări de bunuri de la furnizori care nu au putut fi identificați (nefuncționând la sediile sociale indicate). În plus, chiar în timpul controlului a transferat mărfurile în alte locații, ceea ce a făcut necesară resigilarea spațiului comercial. Prin urmare, raportat la comportamentul contribuabilului, care a îngreunat activitatea de control și de colectare a creanțelor, instituirea măsurilor asiguratorii este justificată.

Apelanta a mai susținut că măsura instituită ar avea caracter abuziv, prin aceea că organul fiscal a instituit nelegal indisponibilizarea conturilor debitoarei, deși această măsură este una subsidiară față de alte măsuri asigurătorii aflate la dispoziția organului fiscal de control și care pot garanta îndeplinirea de către debitor a obligațiilor astfel cum rezultă din punctul 5.8 din Ordinul nr.2608/2010 al A.N.A.F, precum și că, raportat la termenul de plată indicat precum și la faptul că obligațiile de plată sunt estimative, nu se justifică nici măsurile de sechestru asigurător asupra bunurilor indicate la pct. l din decizie, constând tocmai în stocul de marfă, invocând în acest sens dispozițiile art. 142 Cod procedură fiscală.

Critica nu poate fi primită, întrucât pe de o parte - dispozițiile art.142 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se referă la ordinea executării bunurilor sechestrate, ceea ce presupune transformarea măsurilor asiguratorii în măsuri executorii, ipoteză ce nu se regăsește în speță, textul nefiind așadar incident, iar - pe de altă parte, punctul 5.8 din Ordinul nr.2605/2010 al A.N.A.F nu poate fi interpretat decât prin raportare la dispozițiile art.129 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în aplicarea căruia au fost edictate, ordinul având valoare inferioară ordonanței de guvern menționată. Or, art.129 alin.2 prevede că se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, fără a instituit o ordine de preferință care să atragă, în caz de nerespectare, nulitatea măsurilor dispuse. În fine, se reține că potrivit art.129 alin.4 din ordonanța privind Codul de Procedură fiscală, în vederea ridicării măsurilor asiguratorii, debitorul are posibilitatea de a constitui o garanție la nivelul creanței estimate, astfel că, potrivit tuturor argumentelor expuse, nici acest motiv de apel nu este întemeiat.

Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta contestatoare S.C. S. INTERNAȚIONAL S.R.L., CUI_, cu sediul cu sediul ales la CA P. Parau V., cu sediul în București, ..83, corp B, ., împotriva sentinței civile nr.2268/09.02.2015 pronunțată Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA REGIONALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 5.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 19.10.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

G. R. E. D. C. M.

Red.G.R., 05.02.16

4 ex. /th. Red.N.V.

JUD.S.1 /Jud. E. A. N.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 3721/2015. Tribunalul...		Contestaţie la executare. Decizia nr. 3721/2015. Tribunalul... →

Contestaţie la executare. Hotărâre din 19-10-2015, Tribunalul BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Hotărâre din 19-10-2015, Tribunalul BUCUREŞTI