Contestaţie la executare. Decizia nr. 229/2016. Tribunalul BUCUREŞTI

Tribunalul încuviințează proba cu înscrisuri pentru ambele părți astfel cum a fost solicitată, ca fiind admisibilă și utilă în soluționarea cauzei, pentru administrarea căreia urmează a fi avute în vedere înscrisurile depuse în dosarul de apel, probele administrate la fond fiind câștigate cauzei.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul apelului.

Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată. Arată că actele de executare au fost legal întocmite, indicând că cererea de executare silită a fost introdusă numai după refuzul apelantei de a achita suma reprezentând taxă de poluare. De asemenea, argumentează că cheltuielile de executare au fost stabilite în mod corect atât cu privire la onorariul executorului, cât și cu privire la onorariul avocatului.

Tribunalul reține dosarul în pronunțare.

TRIBUNALUL,

I. Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 la data de 16.04.2014, contestatoarea DIRECTIA G. R. A FINANTELOR P. BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 5 A FINANTELOR P. în contradictoriu cu intimata S. E., anularea tuturor actelor de executare emise de SCPEJ E. L. și Asociații, în dosarul de executare nr. 56/2014, somației și anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare, suspendarea tuturor actelor de executare.

În motivare, contestatoarea a arătat că, până la data prezentei contestații la executare, creditoarea nu a formulat o cerere de plată către instituție, că potrivit OG 9/2013 există o procedură de restituire a sumelor de bani privind timbru mediu pentru autovehicule precum și a sumelor stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile, că nu au fost respectate dispozițiile OG 22/2002, existând un termen de 6 luni pentru plata de bună voie a obligațiilor fără a se putea calcula cheltuieli de executare, că suma calculată de executor în cuantum de 300 lei nu este defalcată pentru a se putea vedea dacă se încadrează în limitele stabilite de lege, că onorariu de 1000 lei este prea mare, că toate cheltuielile de executare sunt nedovedite și nejustificate.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 711 și urm. din C.p.civ.

Intimata a depus întâmpinare la dosar prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa pe capătul de cerere privind cheltuielile de executare silită, iar pe fond a solicitat respingerea contestație la executare ca neîntemeiată, având în vedere faptul că art. 7,9 și 12 din OUG 9/2013 nu se aplică în cauza de față, că debitoarea a avut suficient timp să își îndeplinească obligațiile stabilite prin titlu executoriu, că au fost respectate dispozițiile OG 22/2002.

În drept, intimata a invocat prevederile art. 194, 200, 205, 622, 650, 669, 713 din C.p.civ, OUG 9/2013, OG 22/2002, Legea 18/2000.

În cauză a fost încuviințată pentru părți proba cu înscrisuri.

Au fost atașate actele din dosarul de executare nr. 56/2014 al SCPE E. L. și Asociații.

II. Prin sentința civilă nr._/27.11.2014, Judecătoria Sector 4 București a respins excepția lipsei calității procesule pasive a intimatei pe capătul de cerere privind cheltuielile de executare ca neîntemeiată; s-a respins excepția de listispendență ca neîntemeiată; s-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea DIRECTIA G. R. A FINANTELOR P. BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 5 A FINANTELOR P. în contradictoriu cu intimata S. ca neîntemeiată; s-a respins cererea de suspendare a executării silite ca neîntemeiată, a obligat contestatoarea să achite intimatei suma de 800 lei cheltuieli de judecată onorariu avocat redus.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă numărul 4173 din data de 26.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX a, irevocabilă prin decizia 2340 din data de 27.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, contestatoarea a fost obligată să achite intimatei suma de 3185 lei taxă de poluare și 1004,3 +700 lei cheltuieli de judecată.

La data de 26.02.2014, creditoarea a formulat cerere de executare silită adresată SCPE E. L. și Asociații, solicitând executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă numărul 4173 din data de 26.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX a, irevocabilă prin decizia 2340 din data de 27.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin încheierea din data de 26.02.2014, au fost stabilite cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite în cuantum de 1558 lei din care 372 lei onorariu de executare, 186 cheltuieli de executare și 1.000 lei onorariu avocat.

Prin încheierea din data de 07.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite a titlului executoriu.

La data de 31.03.2014, a fost emisă către contestatoare, somația, prin care aceasta a fost somată să dispună luarea tuturor măsurilor care se impun pentru îndeplinirea obligației care îi incumbă potrivit titlului executoriu.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei, instanța constată că este neîntemeiată, având în vedere faptul că în cadrul dosarului de executare, părți sunt creditorul și debitorul, astfel că între acestea se nasc raporturi juridice obligaționale, executorul judecătoresc fiind doar o autoritate, un organ de executare, nefiind parte în procedura executării silite. De aceea, intimata are calitate procesuală pasivă, chiar dacă este vorba de cheltuieli de executare silită.

Pe fond, analizând criticile contestatoarei, instanța reține faptul că aceasta avea obligația conform art. 622alin. 1 C.pr.civ. de a-și executa de bunăvoie obligațiile stabilite prin titlul executoriu în sarcina sa, ea fiind parte în procesul în care s-a pronunțat titlu executoriu și potrivit practicii CEDO, este excesiv să ceri creditorului demersuri suplimentare pentru punerea în executare a unui titlu împotriva statului.

În ceea ce privește invocarea OUG 9/2013 și OMFP 407/2013, instanța reține că acestea nu sunt conforme cu jurisprudența CEDO .

De altfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și cea a Curții Constituționale au statuat asupra regulii că, de principiu, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului, într-o asemenea manieră, încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar, fiind încălcate prev. art. 6 din Convenție, în condițiile în care executarea silită face parte din proces, iar creditorii sunt în situația în care, deși au obținut un titlu împotriva debitorului, nu își pot valorifica drepturile astfel dobândite.

În interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenție, în cauzele Ouzounis vs. G. și Karahalios vs. G. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din aceste dispoziții decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, unul dintre aspectele dreptului la o instanță consacrat de acest articol îl constituie dreptul de acces, de a sesiza o instanță în materie civilă. Curtea reține în cauza Hornsby vs. Grecia (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

S-a reținut și faptul că în anumite circumstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).

De asemenea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).

În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.

În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).

Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.

În cauză, instanța constată că suma la care a fost obligată contestatoarea nu este exagerată, iar a impune creditoarei să primească o plată parțială la o astfel de sumă este disproporționat, mai ales că statul când a încasat suma, plata s-a făcut într-o singură tranșă și nu eșalonat.

În legătură cu somația de plată, instanța constată că potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, ,,Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.

Textul legal invocat prevede că doar în cazul lipsei de fonduri, care conduce la neînceperea sau la necontinuarea executării silite de bunăvoie, există un termen de 6 luni în care debitorul are obligația de a găsi resursele financiare necesare acoperirii debitului, termenul de 6 luni neavând natura juridică a unui termen de grație sau a unei proceduri prealabile.

În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitoarea avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului judecătoresc, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitoarea trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății.

Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor. Or, în dosarul de executare nr. 56/2014 nu există niciun înscris care să dovedească faptul că debitoarea ANRP a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor sau că ar fi efectuat demersuri în vederea obținerii de fonduri pentru a executa obligația de plată stabilită prin titlul executoriu. Obligația de plată avută față de creditoare îi era cunoscută debitoarei câtă vreme hotărârea este din 2013.

Obligația stabilită printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, conform art. 622 alin.1 din C.p.civ. În cazul în care debitorul nu execută obligația, creditorul este îndreptățit să se adreseze organului de executare competent, conform alin. 2. Din acest moment se poate pune în discuție aplicabilitatea termenului de 6 luni, menționat de OG nr. 22/2002, și nu anterior formulării cererii de începere a executării silite.

În acest sens sunt și prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cărora: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”

Este de observat că legiuitorul nu folosește termenul notificare, comunicare sau unul echivalent, ci pe cel de „somație”, care are o semnificație distinctă, fiind un act de executare cu o importanță deosebită în faza executării silite.

Notificarea va fi comunicată de executor numai în cazul în care nu a fost pornită executarea silită, în acest caz urmând a fi calculate cheltuielile conform categoriei „notificare și alte acte de procedură”, la care debitoarea face referire.

În concluzie, prevederile OG nr. 22/2002 nu împiedică pe creditor să ceară începerea executării silite, ci doar amână emiterea formelor de executare pentru o perioadă de 6 luni, în condițiile mai sus enunțate. Debitorul poate evita plata cheltuielilor de executare numai în situația în care își îndeplinește de bunăvoie obligația, la momentul când hotărârea judecătorească a devenit executorie, anterior formulării de către creditor a cererii de începere a executării.

Însă, din momentul demarării procedurilor de executare silită, cheltuielile de executare vor fi stabilite în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000. Instanța constată că onorariu de avocat nu este prea mare față de munca depusă de acesta care constă în urmărirea dosarului de executare.

În ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin încheierea din dosarul 56/2014, instanța constată că atât onorariul de executor cât și cel de avocat sunt proporționale cu munca depusă de aceștia, nefiind excesiv de mari, mai ales că munca avocatului constă și în urmărirea executării silite.

În ceea ce privește cerere contestatoarei având ca obiect suspendarea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 718, alin.1 NCPC ,,Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța a respins cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.

III. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea Direcția G. R. A Finanțelor P. București În Reprezentarea Administrației Sector 5 A Finanțelor P., înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 07.10.2015, sub nr. de dosar_ .

În motivarea apelului, apelanta contestatoare a arătat că la data de 09.04.2014, DGRFP- București a primit actele de executare emise de către Biroul" Executorului Judecătorești SOCIETATEA CIVILA PROFESIONALA "E. L. SI ASOCIAȚII" in dosarul de executare nr.56/2014, creditor fiind S. E., solicitând plata sumei de 6.447,30 lei reprezentând: 3.185 lei - taxa de poluare, 1.004,30 lei cheltuieli de judecata stabilite prin sentința civila nr.4173/26.10.2012 pronunțata de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ si Fiscal in dosarul nr._/3/2012, 700 lei cheltuieli de judecata stabilite prin decizia civila nr.2340/27.05.2013 pronunțata de Curtea de Apel București, 1.558 - cheltuieli de executare (300 lei onorariu executor cu TVA de 72 lei, 10 lei cheltuieli necesare desfășurării executării, la care se adaugă TVA 36 lei si 1.000 onorariu avocat).

Actele de executare emise de către Biroul Executorului Judecătoresc in dosarul de executare nr.56/2014 sunt nelegale si netemeinice.

Conform dispozițiilor art.622 din Codul de procedura civila cu modificările si completările ulterioare "Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. "

Învederează instanței ca, pana la data prezentei, creditorul nu a formulat o astfel de cerere pentru a da posibilitatea instituției noastre de a efectua plata voluntar.

In cele ce urmează, arătam faptul ca, prin codul de procedura fiscala a fost instituita o procedura administrativa de restituire asumelor prevăzute la art. 7, 9 si 12 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile;

Potrivit Art. 1 din OMFP nr.407/2013 pentru aprobarea Procedurii de restituire a sumelor prevăzute la art. 7, 9 si 12 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile - "Prin prezentul ordin se aproba Procedura de restituire a sumelor prevăzute la art. 7, 9 si 12 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile, prevăzuta in anexa nr. 1.

Art. 2. - (1) Se aproba modelul si conținutul următoarelor formulare: înștiințare de restituire a unor sume reprezentând diferențe de sume plătite/valoarea reziduala a timbrului, precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile, prevăzuta in anexa nr. 2;

Cerere de restituire a sumelor stabilite de instanțele judecătorești prin hotărâri definitive si irevocabile, prevăzuta in anexa nr. 3;

Evidenta cererilor de restituire si a sumelor aprobate la restituire reprezentând diferențe de sume plătite/valoarea reziduala a timbrului, precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile, prevăzuta in anexa nr. 4;

Cerere de eliberare a adeverinței prin care se atesta restituirea/nerestituirea taxei pe poluare pentru autovehicule/taxei speciale pentru autoturisme si autovehicule/taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule/timbrului de mediu pentru autovehicule sau a valorii reziduale a timbrului, prevăzuta in anexa nr. 5; Adeverința prin care se atesta restituirea/nerestituirea taxei pe poluare pentru

autovehicule/taxei speciale pentru autoturisme si autovehicule/taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule/timbrului de mediu pentru autovehicule sau a valorii reziduale a timbrului, prevăzuta in anexa nr. 6;

Referat privind determinarea diferenței de sume plătite sau a valorii reziduale a timbrului, precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile, prevăzut in anexa nr. 7.

Art. 3. - Administrația Fondului pentru Mediu, in coordonarea Ministerului Mediului si Schimbărilor Climatice, si Ministerul Finanțelor P., prin Agenția Naționala de Administrare Fiscala si unitățile subordonate acesteia, vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. "

Prin urmare, având in vedere faptul ca pentru restituirea sumelor prevăzute la art. 7, 9 si 12 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule precum si a sumelor stabilite de instanțele de judecata prin hotărâri definitive si irevocabile exista o procedura speciala prevăzuta de dispozițiile OMFP nr.407/2013.

De asemenea, contestată actele de executare emise de B.E.J Societatea Civila Profesionala E. L. Si Asociații", având in vedere ca acestea nu respecta dispozițiile O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Potrivit art.2 din O.G. nr.22/2002, "Daca executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligata ca, in termen de 6 luni, sa facă demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligația de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plata comunicata de organul competent de executare, la cererea creditorului."

Din actele emise de executorul judecătoresc, rezulta ca la data de 31.03.2014 au fost emise actele de executare de către B.E.J SOCIETATEA CIVILA PROFESIONALA "E. L. SI ASOCIAȚII" dosarul de executare nr.56/2014, creditor fiind S. E..

F. de dispozițiile legale mai sus menționate, apreciază ca executorul judecătoresc nu a luat in considerare termenul de gratie de 6 luni, prevăzut de către O.G. nr.22/2002, privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, in conformitate cu care instituția noastră are posibilitatea legala sa efectueze plata voluntar.

Dispozițiile O.G. nr. 22/2002, sunt dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, dispoziții de care, insa, executorul judecătoresc nu a ținut seama atunci când a emis "încheierea prin care a stabilit cheltuieli de executare.

Considera ca legiuitorul, atunci când a prevăzut acest termen de 6 luni, la art.2 din O.G. nr.22/2002, a creat posibilitatea debitorului, instituție publica sa facă demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligația de plata stabilita in baza unui titlu executoriu, ., termen (de 6 luni) de gratie pentru debitor, in care acesta sa poată dispune toate masurile necesare, prin ordonatorii principali de credite bugetare, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii.

De asemenea, la art.3 din O.G. nr.22/2002 se prevede faptul ca, "In cazul in care instituțiile publice nu isi indeplinesc obligația de plata in termenul prevăzut la art.2, creditorul va | putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civila si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile in materie."

In termenul de gratie de 6 luni executorul judecătoresc nu are decât dreptul sa emita o somație (notificare) prin care sa aducă la cunoștința debitorului (instituție publica) faptul ca are de achitat un anumit debit, lucru realizat in cauza prin notificarea instituției si efectuarea plații către creditor . fara a proceda si la stabilirea cheltuielilor de executare.

Consideram ca, in mod greșit, executorul judecătoresc a stabilit in sarcina instituției noastre suma de 1.558 lei in plus fata de debitul principal, deși la acest moment nu a trecut termenul de gratie de 6 luni de zile, fapt pentru care solicitam anularea actelor de executare emise in data de 26.02.2014.

Ca un argument in plus, menționam ca prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fara nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fara sa aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art 6 par.1 din CEDO.

Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale intrucat s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau intarzierea in mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.

In ceea ce privește suma de 300 lei reprezentând onorariu executor judecătoresc stabilita prin încheierea din data de 26.02.2014 de către executorul judecătoresc, va rugam sa observați ca aceasta nu a fost defalcata, astfel ca putem aprecia daca se incadreaza in baremul maximal prevăzut de art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Astfel, art. 39 litera a) din Legea nr. 188/2000 stabilește ca " pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite."

Astfel, cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc nu se încadrează în prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, mai mult deoarece textul de lege este fara echivoc, reglementând onorariile maxime cuvenite executorilor judecătorești, nu prezintă relevanta, sub aspectul aplicabilității acestuia, ca executorii judecătorești sunt plătitori de TVA, astfel incat onorariul stabilit nu trebuie sa depășească limitele maxime impuse de lege, incluzând si TVA si cheltuieli de executare.

Prin urmare consideră ca, legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei si a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate si munca prestata ceea ce nu justifica in situația data cuantumul cheltuielilor de executare la o astfel de suma.

Mai mult, chiar daca executorul judecătoresc ar fi stabilit onorariul la valoarea maxima admisa de lege, apreciază ca ar fi fost vădit disproporționat raportat la activitatea efectiv prestata de către acesta.

In acest sens arătă ca art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești si Ordinul nr. 2550/14.11.2006, astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 2561/2012, cuprind onorariile minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești.

La stabilirea nivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc legiuitorul a avut in vedere întreaga activitate de executare silita. Procesul de executare silita cuprinde o . etape si presupune efectuarea anumitor acte de executare, respectiv emitere somație, proces-verbal de cheltuieli de executare, proces-verbal de actualizare a creanței, adresa de înființare a popririi, adresa de înștiințare a debitorului cu privire la înființarea popririi, iar in cazul valorificării bunurilor mobile sau imobile, procesul execuțional este mult mai complect inventarierea, identificarea si evaluarea bunurilor, vânzarea la licitație publica (emiterea si publicarea anunțurilor privind vânzarea, emiterea proceselor-verbale de licitație, a actului de adjudecare etc).

Afirmația noastră ca la stabilirea nivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc legiuitorul a avut in vedere întreaga activitate de executare silita, este pe deplin susținuta de art. 55 alin. 3 din OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere in aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești care stipulează ca: "La stabilirea onorariilor vor fi avute in vedere tarife care sa reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea si valoarea actului, precum si răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit".

Or, stabilirea unui onorariu in cuantum de 300 lei este vădit nelegala, nefiind justificat de efortul intelectual depus, complexitatea si valoarea actelor de executare sau de răspunderea pentru cele doua acte îndeplinite, respectiv somație si încheierea de stabilire a cheltuielilor, prin aceasta incalcandu-se principiul echității, intrucat executarea silita are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu pedepsirea debitorului prin obligarea la plata unor cheltuieli ^^ exorbitante si nejustificate. Legiuitorul a prevăzut expres sancțiunile aplicabile debitorului in I cazul refuzului îndeplinirii obligațiilor: actualizarea creanței, calcularea de dobânzi si penalități de intarziere, amenda civila prevăzuta de art. 580"3 din Codul de procedura civila.

Executarea silita nu are drept scop sa atragă sume prejudiciabile pentru debitorul AS5FP, grevând in mod neintemeiat bugetul de stat.

Pe cale de consecința, chiar daca executorul judecătoresc a stabilit onorariul la nivelul maxim prevăzut de Ordinul nr. 2550/2006, debitorul va fi ținut sa suporte doar cheltuielile pentru actele de executare efectiv indeplinite, precum si onorariul executorului judecătoresc proporțional cu activitatea depusa de către acesta, respectiv emiterea unei somații si a unui procesgyerbal de cheltuieli.

Mai mult decât atât, astfel cum am arătat mai sus, art.55 din OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere in aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești prevede expres ca onorariul executorului judecătoresc trebuie sa reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea si valoarea actului, precum si răspunderea executorului judecătoresc pentru actul indeplinit. Pe cale de consecința, apreciem ca stabilirea onorariului executorului judecătoresc fara rapor.

De asemenea, contesta si suma de 1.000 lei cheltuieli de executare constând in onorariu acordat creditorului in vederea întocmirii actelor executionale, considerând cuantumul ca fiind perceput nejustificat, cată vreme singura activitate intreprinsa de creditor a fost depunerea cererii de încuviințare a executării silite. Astfel, arată ca onorariul perceput apare cu atât mai nejustificat in condițiile in care acesta este apropiat de onorariul executorului judecătoresc, cel care desfășoară in concret activitatea de executare silita, motiv pentru care in subsidiar, in temeiul dispozițiilor art.451 alin.2 Cod Procedura Civila, va rugam sa dispuneți micșorarea acestuia.

Cu privire la dispoziția de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecata:

Conform art. 45 alin. (5) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de restituire soluționata de către instanța de judecata va fi depusa in vederea restituirii la unitatea administrativ teritoriala la care a fost achitata taxa, respectiv Direcția generală de Locale Sector 5 organ al administrației publice locale (Primăria Sectorului 5} - diferit de Administrația Sector 5 a Finanțelor P., instituție fara personalitate juridica din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala - Ministerul Finanțelor P..

După obținerea sumei restituita de către DITL Sector 5. reclamantul s-ar putea îndrepta si împotriva instituției noastre prin punerea in executare silita a hotărârii instanței de fond si astfel ar obține inca o data aceeași suma, îmbogățindu-se fara justa cauza.

Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului modificarea sentinței civile apelata, in sensul admiterii contestației la executare ca temeinica si legala.

În drept, a invocat O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, Art. 466-482 Codul de procedura civila.

La data de 28.10.2015, intimata S. E. a depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului registratură al instanței întâmpinare la apelul declarat de apelanta contestatoare prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată constând in onorariul de avocat.

În drept, a invocat disp. art.471, 205, 622,663,664, 670 din C., OUG nr. 9/2013, OMFP407/203, OG nr. 22/2002, Legea 18/2000, OMJ 2550/14.09.2006 și nr.2561/C/30.07.2012.

IV. Analizând sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul reține următoarele considerente:

Tribunalul constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 care cuprinde și etapa executării hotărârilor judecătorești și a art. 1 din Primul Protocol Adițional, având în vedere că dreptul de creanță al intimatei împotriva apelantului-contestator în temeiul titlurilor executorii (hotărârile judecătoresti depuse in dosarul de executare) reprezintă un „bun actual” în sensul autonom al acestei noțiuni.

Mai mult, față de motivul de apel privitor la obligativitatea și convenționalitatea eșalonării instituite prin OUG nr. 9/2013, tribunalul constată că apelantul contestator apreciază greșit faptul că există circumstanțe excepționale care să justifice din prisma art. 6 CEDO temporizarea executării silite în temeiul OUG nr.9/2013.

Astfel cum rezultă din jurisprudența CEDO, Tribunalul subliniază că în materia executării unor hotărâri judecătorești în care statul este debitor, statul are obligația de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa. Fiecare stat trebuie să se doteze cu arsenalul juridic adecvat și suficient pentru a asigura executarea hotărârilor pronunțate de instanțe (cauzele Ruianu contra României, S. P. contra României, C. împotriva României, G. împotriva României).

In caz contrar, s-ar aduce atingere și dreptului de proprietate al intimatului astfel cum este acesta protejat prin articolul 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin imposibilitatea de a beneficia o perioadă lungă de timp de creanța recunoscută prin hotărârea judecătorească.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea hotărârile V. I. contra României, Burdov vs. Rusia (nr. 2) din 15 ianuarie 2009).

Executarea unei hotărâri judecătorești, de la orice instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul articolului 6. Un interval nerezonabil de mare în executarea unei hotărâri judecătorești poate, de aceea, să încalce articolul 6 al Convenției.

Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul părților și cel al autorităților competente precum și în funcție de natura și cuantumul creanței stabilite în hotărâre. O anumită perioadă de timp pentru punerea în executare a unei hotărâri defavorabile administrației poate fi acceptată în circumstanțele specifice ale unei cauze, cu condiția ca amânarea rezultată să nu aducă atingere chiar substanței dreptului protejat de articolul 6 al Convenției.

De asemenea, Curtea a reținut în jurisprudența sa că o persoană ce a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu are obligația de a începe o procedură de executare silită (Metaxas contra Greciei). În asemenea cazuri, autoritatea de stat are cunoștință de hotărâre și poate întreprinde toate demersurile necesare pentru a executa hotărârea sau pentru a o transmite la autoritatea de stat responsabilă de executare.

Așadar, Curtea a considerat că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință (hotărârea Burdov vs. Rusia (nr. 2) din 15 ianuarie 2009).

Întrunirea acestor condiții într-un caz concret nu poate fi făcută în mod abstract prin simpla evocare a deciziei Curții Constituționale nr. 213/2010 evocate de către apelant prin motivele de apel, ci este necesar a se proceda la o aplicare în concret la speță a criteriilor CEDO mai sus evocate.

Apelanta arată că OUG nr. 9/2013 cu modificările și completările subsecvente reprezintă în fapt o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar în sensul în care reprezintă un pas important ca debitorul să își execute creanța, iar nerespectarea acestor prevederi legale atrage nulitatea executării silite.

Tribunalul constată ca fiind nefondată această critică având în vedere faptul că, astfel cum în mod corect a invocat instanța de fond și s-a constat în apel la pct. 1 aceste prevederi sunt neconvenționale.

Așa fiind, constatând că există contradicție între prevederile OUG nr. 9/2013 și Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Articolul 1 din Protocolul 1 la aceeași Convenție, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cu care „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”, instanța va da prevalență dispozițiilor convenționale în cauză.

Astfel cum a arătat instanța de fond și cum reiterează tribunalul, în sensul jurisprudenței CEDO nu există o delimitare între diferitele componente ale autorității de stat debitoare, neexistând posibiliateta ca un debitor autoritate publică să se derobeze de responsabilitatea ce îi revine în temeiul unei hotărâri irevocabile. Concret, apelantul nu arată care sunt demersurile întreprinse pentru executarea de bunăvoie a obligațiilor care îi incumbau față de creditor în temeiul titlului executoriu.

Tribunalul mai reține că lipsa disponibilităților bănești ale apelantului pentru executarea creanței urmărite în cauză, invocată in baza art. 1 din OG nr. 22/2002, nu poate fi reținută ca motiv temeinic de neexecutare, deoarece statul și instituțiile sale au obligația pozitivă a statului de a asigura respectarea efectivă a dispozițiilor Articolului 6 din Convenția EDO.

Această obligație pozitivă a statului, care revine în mod egal și în aceeași termeni și tuturor instituțiilor sale, face ca în situația în care obligația constatată prin titlul executoriu incumbă unei autorități publice, aceasta să aibă obligația de a proceda la executarea într-un termen rezonabil a hotărârii judecătorești, fiind excesiv chiar și să se ceară creditorului să procedeze la executarea silită. Mai mult, în jurisprudența sa Curtea EDO a decis că orice întârziere în executare care depășește acest un rezonabil are drept consecință încălcarea Articolului 6 din Convenție, dar și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza CEDO Sharenok c. Ucrainei par. 35, 36 și 37.).

Mai mult, analizând expunerile de motive care au stat la baza adoptării OUG nr. 3/2013, tribunalul constată că sunt motive generice, reluate anual în ordonanțe de urgență prin care se amână plata creanței fără dovedirea unor măsuri concrete în vedere aducerii la îndeplinire a obligației de către debitor, în tot sau în parte, nefiind concordante cu obligația pozitivă a debitorului ca instituție publică de a asigura efectivitatea dreptului la un proces echitabil reglementat de Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar situația creată nu poate fi circumscrisă unei limitări care să urmărească un scop legitim într-o societate democratică, ci reprezintă o atingere în substanța dreptului fundamental menționat.

În fine, tribunalul mai constată că nici considerentele privind situația financiară a creditorului nu pot fi reținute ca o cauză care să justifice oprirea temporară a executării silite, deoarece executarea silită nu este condiționată de constatarea prealabilă că sunt puse în pericol resursele necesare ale unui trai normal și decent pentru creditor.

Referitor la onorariul de avocat cuprins în cadrul cheltuielilor de executare, tribunalul reține că suma de 1000 lei este justificată, avocatul are împuternicire avocațială în dosarul de executare și că el este cel care a formulat, în numele intimatului, cererea de începere a executării, fiind depusă si facura din 26.02.2014 pentru suma de 1.000 lei (fila 53).

Cuantumul cheltuielilor de executare poate fi cenzurat de instanța de judecată, care trebuie să verifice dacă cheltuielile stabilite de către executorul judecătoresc au fost necesare pentru efectuarea executării, dacă sunt reale și dacă nu sunt disproporționate față de cuantumul creanței și volumul de muncă efectuată de cei implicați în executare. Chiar dacă debitorul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bună-voie creanța cuprinsă într-un titlu executoriu, aceasta nu înseamnă că creditorul său poate efectua cheltuieli de executare exagerate. În acest sens, instanța mai reține că dispozițiile art. 451 alin. 2 si 3 Cod procedură civilă sunt aplicabile și în faza de executare silită. Prin aplicarea acestor dispoziții, instanța nu intervine în relația dintre avocat și client și nu cenzurează onorariul stabilit prin contractul de asistență juridică; însă, instanța are posibilitatea de a micșora cuantumul cheltuielilor pe care și le recuperează creditorul cu acest titlu, în situația în care sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea creanței sau de munca îndeplinită de avocat.

Însă, susținerile apelantei-creditoare în sensul că onorariul avocatial de 1.000 lei, perceput pentru începerea și urmărirea executării silite, este disproporționat de mare nu sunt întemeiate. Executarea creanței a presupus activitatea avocatului constând în studierea dosarului de fond și obținerea titlului executoriu (copie legalizată a hotărârii judecătorești), consultații acordate creditorului, formularea cererii de începere a executării, plata taxelor aferente, deplasări la biroul executorului judecătoresc, urmărirea executării. De asemenea, la momentul stabilirii onorariului de avocat, creditorul nu putea cunoaște forma în care se va realiza executarea și dacă nu vor fi necesare și alte activități în afară de cele necesare pentru executarea prin poprire.

Referitor la onorariul de executor, sumele plătite cu titlu de onorariu pentru executorul judecătoresc reprezintă cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite și față de dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 și cele ale Ordinului ministrului justiției nr. 2550/2006, în cazul obligațiilor având ca obiect plata unor sume de bani, onorariul executorului nu poate depăși un anumit plafon determinat potrivit acestor acte normative, raportat la cuantumul obligației de plată a cărei executare se urmărește. Se constată că, în cauză, executorul judecătoresc a aplicat corect pentru a determina cuantumul onorariului său, dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, acesta fiind stabilit la limita de 10% din creanță pusă în executare.

Instanța nu poate interveni pentru a micșora sau mări cuantumul cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de executor, având în vedere că legea a reglementat plafoanele minime și maxime între care trebuie să fie stabilit, oferind astfel protecție debitorului. Onorariile executorului judecătoresc, calculate în limitele impuse de art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, cum este cazul în speță, nu pot fi disproporționat de mari față de munca depusă de executor, astfel cum a susținut contestatoarea, întrucât textul de lege menționat înlătură orice disproporție vădită.

Așadar critica referitoare la disproporția între valoarea creanței supuse executării silite și cuantumul cheltuielilor de executare este nefondată, debitorul în culpă pentru neexecutarea obligației datorând cheltuielile ocazionate de executare, câtă vreme acestea au fost stabilite potrivit dispozițiilor legale.

Referitor la dispoziția de plata cheltuielilor de judecata, tribunalul constată că suma de 800 lei acordată de prima instanță reprezintă onorariul de avocat, si nu taxa de timbru, astfel că nu sunt incidente dispozitiile art. 45 alin. 5 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe cale de consecință, Tribunalul va reține prin raportare la considerentele de mai sus caracterul neconvențional al prevederilor OUG nr. 9/2013 si al OG nr. 22/2002, iar conform art. 480 C., va respinge apelul ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, față de cererea formulată de către intimata, în raport de soluția pronunțată asupra apelului declarat de către contestatoare, reținând culpa procesuală a acesteia, tribunalul o va obliga la plata sumei de 500 lei către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat achitat conform chitanței anexate la fila 27 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelanta-contestatoarea DIRECTIA G. R. A FINANTELOR P. BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 5 A FINANTELOR P., cu sediul in București, .. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr._/27.11.2014, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata S. E., cu domiciliul ales la Cabinet avocat S. A. situat in București, .-7, ., ., ca nefondat.

Obligă apelantul să plătească intimatei suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.01.2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

M. F. P. C. D. M. C. Viță

Red.Jud. M.F.P.: 24.03.2016

Jud. S.4 B.. - Jud. fond C.C.