Acţiune în constatare. Decizia nr. 1552/2013. Tribunalul BUZĂU

Tribunalul BUZĂU - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1552/2013 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 06-09-2013 în dosarul nr. 911/277/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL B.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1552/2013

Ședința publică de la 06 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. N.

Judecător F. C. P.

Judecător D. R.

Grefier V. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâții-reclamanți M. G.-B., domiciliat în București, sector 4, .. 130, ., . G.-C., domiciliat în București, sector 3, Calea V. 117, . calitate de moștenitori ai defunctului M. S. C., împotriva sentinței civile nr. 524/17.04.2013, pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta R. A., domiciliată în orașul Pătârlagele, .. B., având ca obiect acțiune în constatare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurentul M. G. B. personal și asistat de avocat M. D., care răspunde și pentru recurentul M. G. C., cu delegație la dosar, avocat R. A., pentru intimata R. A., în baza împuternicirii avocațiale depusă la dosar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: – stadiul procesual recurs, recurs motivat, comunicat, la termenul din 28.06.2013 s-a achitat taxa judiciară de timbru, intimata a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 06.09.2013, procedura de citare este legal îndeplinită, după care:

Apărătorul recurenților arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării ce i-a fost înmânată astăzi.

Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe recurs, pentru dezbateri.

Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe recurs, pentru dezbateri.

Avocat M. D., pentru recurenții M. G. B. și M. G. C., critică sentința pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că prima instanță a interpretat eronat probele administrate, a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile legale.

Astfel, în esență, arată că terenul în litigiu se află pe un amplasament diferit de cel atribuit soților R. în anul 1964 și pe care aceștia au edificat o casă de locuit, și anume, pe un amplasament deținut ca lot în folosință de soții R., că pe acest teren soții R. au edificat o altă casă de locuit, construită abuziv, fără obținerea autorizațiilor de construire, pe un teren pe care nu erau proprietari.

Față de cererea reconvențională, arată recurenții, prin apărător, faptul că din probele administrate rezultă că reclamanta pârâtă R. A. a fost constructor de rea credință întrucât a edificat o casă de locuit pe un teren care nu era proprietatea sa, instanța de fond interpretând eronat probatoriul administrat și pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Mai arată recurenții, prin apărător, faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că pârâții reclamanți ar fi invocat ca temei legal prevederile art. 493 Cod civil, ei nefăcând deloc referire la acest temei legal.

Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale.

Solicită obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost dovedite.

Avocat R. A., pentru intimata R. A., solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală, pentru motivele pe larg expuse în întâmpinarea depusă la dosar; cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost dovedite.

Astfel arată intimata, prin apărător, faptul că recurenții nu au făcut probe în susținerea motivelor de recurs, că suprafețele în litigiu figurează în registrul agricol, că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea deciziei nr. 4/2006 a I.C.C.J. în sensul că partea poate introduce o acțiune de constatare a dreptului de proprietate.

Față de cererea reconvențională, arată că instanța de fond în mod corect a respins-o, că nu se poate vorbi de rea credință în condițiile în care reclamanta nu avea de unde să știe, la timpul când a edificat imobilul, că va veni Legea nr.18/1991.

Cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost dovedite.

TRIBUNALUL

Deliberand asupra prezentului recurs civil, constata:

Pe rolul Judecatoriei Patarlagele a fost înregistrată, sub nr._, cererea formulată de reclamanta R. A., in contradictoriu cu pârâtul M. S.-C., prin care a solicitat sa se constate dreptul de proprietate asupra terenului in suprafața de 1650 mp si a imobilelor aflate pe acesta, respectiv casa de locuit si anexe gospodărești, situate in orașul Patarlagele, . B..

In fapt, reclamanta a aratat că este deținătoarea suprafeței de teren de 1650 mp si a imobilelor aflate pe aceasta și că a folosit aceasta suprafața de teren incepand cu anul 1950; ca terenul respectiv fusese preluat prin Decretul 83/1949 de la fostul proprietar, familia M., aspect pe care l-a aflat in anul 2009; ca, din aceasta suprafața, in anul 1964 i s-a atribuit de către CAP teren pentru construcția unei locuințe și, în același an, împreuna cu soțul său, R. D., în prezent decedat, a construit casa de locuit si anexele gospodărești, acestea fiind inscrise si in registrul agricol; ca, in ceea ce privește terenul, in perioada 1965-1970 a figurat in registrul agricol cu 400 mp teren arabil, 1500 mp fâneață si 250 mp curți-clădiri; in registrul agricol din 1968-1990 a figurat cu teren arabil - 300 mp, fâneață - 1 500 mp si 250 m.p. curti-clădiri, iar din 1990, cu întreaga suprafața de 3250 mp din care 250 mp curți, ca urmare a Decretului 42/1990; in toata aceasta perioada a folosit continuu, in mod public si sub nume de proprietar, terenul si construcțiile aflate pe acesta, terenul fiind dintotdeauna împrejmuit si niciodată nu a avut litigii cu vecinii suprafeței; până in anul 2009 nu au fost deranjați de nimeni in folosirea acestui teren, nici reclamanta, nici cei care i-au atribuit terenul, necunoscând de la cine provine acest teren, dar în anul 2009, in cadrul dosarului nr._, a aflat că terenul a fost solicitat cu Legea 247/2005 de către M. S., acesta solicitând punerea in posesie pe vechile amplasamente, inclusiv suprafața ocupata de reclamantă.

Ca urmare, având in vedere ca sunt indeplinite condițiile uzucapiunii de 30 ani, a solicitat să se constate dreptul său de proprietate conform art. 1890 Cod civil.

In drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 111 Cod procedura civila și art. 1890 Cod civil.

La dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză tehnico-judiciar din dosarul 1560/2006 și notificare din data de 29.09.2011.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

In fapt, reclamanta solicita sa i se constate dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1650 m.p. si a construcțiilor aflate pe acest teren, considerand că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani si invoca disp.art.1890 Cod civil.

Referitor la teren, pârâtul a aratat că, potrivit art. 1837 Cod civil, "Prescripțiunea este un mijloc de a dobândi proprietatea...sub condițiunile determinate prin aceasta lege". Prin formularea "sub condițiunile determinate prin aceasta lege", se au in vedere cerințele pe care trebuie sa le îndeplinească posesiunea, cerințe prevăzute si detaliate de disp.art. 1847 si următoarele Cod civil.

Posesiunea exercitata de reclamanta nu poate constitui temei pentru ca aceasta să invoce dreptul de proprietate prin uzucapiune. Astfel, posesiunea a fost întrerupta natural in perioada 1974 - 1989 prin efectul Legilor nr.58/1974 si nr. 59/1974. După . acestor legi, terenurile au rămas - limitați circuitul civil numai in cazul moștenitorilor legali. Terenurile au fost scoase din circuitul civil față de celelalte persoane, aceștia neputând sub nicio forma, deci, nici prin uzucapiune să dobândească asupra lor dreptul de proprietate, eventuala posesie începuta anterior fiind întrerupta conform disp. art. 1864 pct.2 cod civil.

In concluzie, posesiunea invocata de reclamanta a fost întreruptă natural in perioada 1974-1989, iar din 1989 până în prezent, daca s-ar înlătura alte apărări pe care le invoca, nu au trecut 30 de ani.

Pe de alta parte, reclamanta nu a exercitat o posesiune sub nume de proprietar. Terenul a fost preluat abuziv, iar reclamatul, tot abuziv, a intrat in posesia lui. Daca i-ar fi atribuit CAP-ul vreo suprafața, mărimea acesteia ar fi fost de 250 m.p. si ar exista un act cu dare de plata. Cum nu exista un astfel de act, iar suprafața este mult mai mare, este evident vorba de o posesie exercitată nu sub nume de proprietar.

A mai menționat faptul că, după apariția legilor fondului funciar, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, cererea fiindu-i admisă, fiind chiar pus în posesie asupra acestui teren.

Pe calea cererii reconvenționale, a solicitat obligarea reclamantei sa-si ridice construcțiile edificate pe acesta.

In subsidiar, a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor construcții prin accesiune. Aceasta opțiune echivalează cu îndeplinirea condiției rezolutorii ("evenimente condiționate") si, implicit, cu desființarea retroactivă a dreptului de proprietate rezolubilă al constructorului.

A solicitat respingerea acțiunii principale si admiterea cererii reconvenționale.

In drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.115-119 Cod procedura civila.

In dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat instanței încuviințarea probei testimoniale cu doi martori, fiind audiați sub prestare de jurământ M. E. și H. C., depozițiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.

In cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri.

La solicitarea instanței, prin adresa nr. 244/22.01.2013, Primăria orașului Pătârlagele a înaintat instanței un set de înscrisuri arătând că, în conformitate cu evidențele agricole din anii 1965-1970, reclamanta a figurat în evidențe cu terenuri și clădiri, făcându-se precizarea că pentru construcția de locuințe s-a atribuit teren în suprafață de 600 m.p. de către CAP Unirea, iar construcția s-a efectuat conform autorizației nr. 8250/20.07.1964.

Pe parcursul soluționării cauzei, a decedat pârâtul M. S. C., fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, respectiv soția supraviețuitoare, fiul și nepotul acestuia. Ulterior, a decedat și pârâta M. O. V., soția supraviețuitoare, procesul fiind continuat de către nepotul M. G. C., conform cererii acestuia aflată la fila 83 din dosar și de către fiul celor doi defuncți, conform declarației date în fața instanței la termenul din 04.04.2013.

Prin s.c. nr. 524/17.04.2013, Judecatoria Patarlagele a admis acțiunea civilă în constatare imobiliară formulată de reclamanta R. A., în contradictoriu cu pârâtul M. S. C., a constatat că reclamanta este proprietara suprafeței de 1650 m.p. și a imobilelor aflate pe aceasta, casă de locuit și anexe gospodărești, situate in orașul Pătârlagele, satul Valea Viei, județul B.; a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul – reclamant M. S. C., în contradictoriu cu reclamanta – pârâtă R. A. și continuată de moștenitorii pârâtului-reclamant M. Stelain-C. decedat pe parcursul procesului, respectiv M. G.-B. și M. G.-C.; in temeiul art. 274 c.p.civilă, a luat act că reclamanta-pârâtă nu solicită plata cheltuielilor de judecată; a respins cererea pârâtului-reclamant de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotari astfel, instanta fondului a retinut urmatoarea situatie de fapt si de drept: reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1650 m.p. și a imobilelor aflate pe acesta, casă de locuit și anexe gospodărești, situate in orașul Pătârlagele, satul Valea Viei, județul B..

Ca temei de drept, au fost invocate dispozițiile art. 1890 din vechiul cod civil, arătând că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani.

Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar și declarațiile martorilor audiați, reclamanta, împreună cu defunctul său soț, au stăpânit terenul din anul 1964, dată la care aceștia aveau construită și casa, iar terenul era împrejmuit. De la momentul anului 1964 și până în anul 2009, reclamanta a stăpânit în mod continuu terenul aferent construcției.

In anul 2009, cu ocazia soluționării dosarului_, reclamanta a constatat că terenul pe care aceasta își construise casa fusese revendicat de către def. M. S., conform Legii 247/2005.

Cu privire la apărările pârâtului din întâmpinare, în sensul că posesia a fost întreruptă natural în perioada anilor 1974-1989, prin efectul legilor nr.58 și 59/1974, instanța a apreciat că aceste susțineri sunt neîntemeiate.

Astfel, prin Decizia nr. IV/2006, pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite, a fost admis recursul in interesul legii și s-a stabilit că, in cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr.58/1974 și 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr.1/1989 și Decretul-Lege nr.9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

In motivarea deciziei, se arată că o astfel de soluție este in deplină concordanță și cu dispoz. art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a stabilit că terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobândite, să fie trecute in proprietatea celor ce le avea in folosință. Totodată, s-a mai arătat că, dacă unor deținători precari ai terenurilor pe care se aflau construcțiile dobândite in perioada in care erau in vigoare prevederile legii 58/1974 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acelor terenuri, cu atât mai mult se cuvine să li se recunoască evidenta calitate de posesori celor care au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp.

In speță, posesia terenului a depășit durata de 30 ani, în condițiile în care posesia a început in anul 1964, împlinindu-se in anul 1994.

Apreciindu-se că este îndeplinită și condiția cu privire la utilitatea posesiei, adică neafectată de vreun viciu, instanța a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate pentru terenul in suprafață de 1650 m.p.

In condițiile in care construcțiile imobil casă de locuit și anexe gospodărești sunt situate pe terenul pentru care s-a constatat dreptul de proprietate ca urmare a uzucapiunii de 30 de ani, a admis și acțiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate pentru aceste imobile.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamantei-pârâte să-și ridice construcțiile edificate pe suprafața de 1650 m.p., menționând faptul că aceste construcții sunt edificate pe terenul înscris in procesul verbal de punere în posesie nr. 5243/2011. Consideră că acestea au fost edificate cu rea credință, situație care ii îndreptățește să formuleze o astfel de solicitare. In subsidiar, pârâtul invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune, potrivit dispoz.art. 493 din codul civil.

In ceea ce privește dreptul de proprietate al pârâtului reclamant cu privire la terenul pe care se află construcțiile, instanța a apreciat că, în condițiile în care nu a fost emis titlul de proprietate conform procedurii prev. de HG 890/2005, care reglementează procedura de punere in aplicare a legilor fondului funciar, acesta nu poate invoca existența dreptului de proprietate, astfel fiind, nu poate solicita desființarea construcțiilor, nefăcându-se dovada relei credințe a reclamantei-pârâte în ceea ce privește edificarea construcțiilor.

In ceea ce privește accesiunea imobiliară invocată de către pârâtul-reclamant în conf. cu dispoz.art. 493 c.civil, instanța a apreciat că această situație nu se regăsește in speță. Această ipoteză se întemeiază pe principiul că lucrările efectuate de proprietar pe terenul său, dar însă cu materialele altcuiva.

In cauza de față, pârâtul-reclamant ar fi putut să invoce dispoz. art. 494 codul civil, situație care este adesea întâlnită în practica judiciară.

In concluzie, instanța a apreciat că cererea reconvențională este neîntemeiată, pe de o parte nu a fost dovedită situația constructorului de rea-credință pe terenul altuia, reclamanta atunci când a construit nu a cunoscut faptul că ulterior terenul ar fi putut fi revendicat, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada proprietății de către pârâtul-reclamant, caz in care, in temeiul accesiunii imobiliare, ar fi putut solicita să se constate că este proprietar și pe construcții.

Impotriva sentintei au declarat recurs paratii, care au solicitat admiterea recursului, modificarea, in tot, a sentinței atacate, in sensul respingerii acțiunii principale si admiterea cererii reconventionale.

In motivarea recursului, s-a aratat faptul ca, prin hotărârea recurata, Judecătoria Patarlagele a admis acțiunea in constatare imobiliara si a constatat ca reclamanta-parata R. A. este proprietara suprafeței de 1650 mp si a imobilelor aflate pe aceasta; a respins cererea reconventionala având ca obiect, in principal, obligarea reclamantei-parate la ridicarea construcțiilor edificate pe suprafața in litigiu si, in subsidiar, constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune.

Considera ca prima instanța a interpretat eronat probele administrate, a aplicat greșit si a incalcat dispozițiile legale.

Critici aduse soluției date acțiunii principale - pe scurt, instanța a reținut ca reclamanta-parata a stapanit terenul in litigiu incepand din 1964 si posesia exercitata a depășit 30 de ani, indeplinind toate condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescriptive achizitiva. A invocat incidența dispozițiilor Deciziei IV/2006 a ICCJ.

Arata ca, eronat, s-a reținut ca posesia reclamantei-parate a inceput in 1964. Instanța nu arata, in concret, probele ce susțin aceasta apreciere, facand o referire generica "din inscrisurile aflate la dosar si declaratiile martorilor audiați". S-a expus o situație de fapt nereala, desi probele administrate converg in stabilirea unei cu totul alteia.

Astfel, daca s-ar fi analizat intreg probatoriul, s-ar fi observat ca suprafata in litigiu este diferita de cea atribuita in 1964 pentru edificarea unei locuințe.

Cea dobândita in 1964 a figurat înregistrata in acest sens in rolul agricol. Pe acest teren, soții R. A. si D. au edificat o casa de locuit, conform autorizației 8250/1964, menționata si in evidentele agricole. Construcția respectiva si terenul aferent au facut obiectul instrainarii, conform contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 223/1996, dobanditori fiind fiul si nora celor doi vanzatori. In actul respectiv este inscrisa o suprafața chiar mai mare decât cea atribuita de fostul CAP. (840 mp).

Terenul in litigiu este pe un alt amplasament, deținut ca lot in folosinta, pe care mai târziu (nu se cunoaște cu exactitate cand), soții R. au edificat o alta casa de locuit. Aceasta situație este recunoscuta de chiar reclamanta parata cu ocazia efectuarii expertizei in alt dosar (expert S.) si a fost constatata si de Tribunalul Buzau cu ocazia solutionarii cauzei_ .

In considerentele deciziei 957/2007 s-a retinut situatia de fapt reala si, corect, s-a apreciat ca actiunea in constatare promovata de reclamanta R. A., in contradictoriu cu Primaria orasului Patarlagele-prin Primar, este neintemeiata.

Constatarea făcuta cu ocazia judecații anterioare nu poate fi ignorata. S-a statuat, fara posibilitatea de a mai fi contrazis, ca zona in care e situata suprafata in litigiu a fost o zona cooperativizata, situație in care sunt incidente dispozițiile legii speciale, privind fondul funciar. Ulterior, tinandu-se seama de hotărârea respectiva si in baza aceluiași raționament, s-a pronuntat o alta hotărâre, prin care Comisia Patarlagele a fost obligata la punerea in posesie a reclamantului M..

Daca acțiunea promovata in contradictoriu cu unitatea administrativa teritoriala a fost respinsa, cu atat mai mult se impunea aceeași soluție in contradictoriu cu paratul-reclamant (cu moștenitorii sai).

Uzucapiunea intervine ca o sancțiune impotriva pasivității proprietarului. Autorul recurentilor nu a stat in pasivitate, a solicitat si i s-a reconstituit drept de proprietate, ulterior cerând intervenția instanței pentru a fi pus in posesie. A acționat in termenele si cu respectarea condițiilor impuse de legile in vigoare si nu i se poate imputa nimic.

Practic, prin hotărârea atacata, se produce o expropiere fara nicio despăgubire, proprietarul fiind sancționat ca a durat mult comunismul, ca legile de retrocedare au apărut târziu si au fost aplicate cu întârziere.

Instanța a apreciat greșit incidența dispozițiilor Deciziei IV/2006. Posesia exercitata de reclamanta-parata nu indeplineste condițiile pentru a invoca prescripția achizitiva. E vorba de o suprafața stăpânită abuziv de reclamanta-parata si de edificarea fara nicio aprobare a construcțiilor pe aceasta.

F. temei legal s-a constatat si dreptul de proprietate al reclamantei-parate asupra construcțiilor, motivandu-se sumar ca "sunt situate pe terenul pentru care s-a constatat dreptul de proprietate".

In concluzie, soluția acțiunii principale a fost data de prima instanța fara temei legal si cu aplicarea greșita a legii, fiind efectul stabilirii unei situații de fapt nereale.

Critici aduse soluției date cererii reconventionale - prima instanța a respins cererea, apreciind ca, pe de o parte, nu a fost dovedita situația constructorului de rea-credinta pe terenul altuia, iar, pe de alta parte, nu s-a făcut dovada proprietății asupra terenului de către paratul-reclamant.

Considera ca s-a interpretat vădit eronat probatoriul administrat si hotărârea s-a dat cu aplicarea greșita a legii.

Din probele administrate rezulta cu prisosința ca reclamanta-parata a fost constructor de rea-credinta. Astfel, a edificat casa abuziv, fara obținerea autorizațiilor de la organele abilitate, pe un teren care nu era proprietatea sa. Asa cum a arătat la pct. I, e vorba de alt amplasament decât cel atribuit de fostul Consiliu Popular sau de C.A.P. in vederea construirii.

In privința dreptului de proprietate asupra terenului, eronat s-a apreciat ca paratii-reclamanti nu au făcut o astfel de dovada. E adevarat ca nu s-a emis pana la acest moment titlu (si poate vor mai trece ani mulți pana ce va fi onorata si aceasta obligație), insa exista proces verbal de punere in posesie, dreptul paratilor-reclamanti fiind astfel recunoscut si evident.

Prin pronunțarea hotărârii atacate s-a ajuns la situația hilara ca reclamanta, fara temei legal, sa fie declarata proprietara a construcțiilor, iar paratilor-reclamanti, desi îndreptățiți, li s-a respins solicitarea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.

Nu intelege de ce instanța a reținut ca nu sunt incidente in cauza prevederile art. 493 Cod Civil, pretins invocate de recurenti, in condițiile in care nu a făcut referire deloc la acestea.

Considera ca nelegal si netemeinic a fost admisa acțiunea principal si s-a respins cererea reconventionala.

Intimata a depus la dosar, in termen legal, intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului si menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legala si temeinica, din urmatoarele considerente: in mod corect instanța a reținut ca posesia reclamantei a început in anul 1964. Aceasta împrejurare a rezultat atat din depozițiilor martorilor, cat si din înscrierile din rolul agricol. Conform acestora, in perioada 1964-1970, a figurat in registrul agricol cu 400 mp teren arabil, 1 500 mp faneata si 250 mp curti-cladiri. Potrivit dispozițiilor martorilor, a rezultat ca in anul 1964 i s-a atribuit de către CAP terenul pentru construcția de locuința si in același an a edificat casa de locuit, anexele gospodărești. a împrejmuit întreaga suprafața de teren.

Ulterior, in registrul agricol din 1968-1990, a figurat cu teren arabil 300 mp, faneata -1500 mp si 250 mp curti-cladiri, iar din 1990 cu întreaga suprafata de 3 250 mp, din care 250 mp curți, ca urmare a decretului 42/1990.

Conform declarațiilor martorilor de la momentul dobândirii, terenul a fost împrejmuit si folosit continuu si sub nume de proprietar de către reclamanta, fara a fi tulburata, vecinii recunoscandu-i dreptul de proprietate.

In aceste condiții, in mod corect instanța a admis acțiunea, raportandu-se si la decizia nr. IV /2006 a Inaltei Curți de Casație si Justiție, conform căreia, in cazul posesiilor incepute inainte de adoptarea legilor 58/1974 si 59/1974, prescripția achizitiva asupra terenurilor nu a fost întrerupta prin . acestor legi.

Cu privire la pasivitatea proprietarului, arata ca pana în anul 2009 acesta nu a pretins vreun drept asupra terenului .De altfel, si cererea de reconstituire nu a fost formulata nici in anul 1991, nici in anul 2000, ci abia cu Legea 247/2005.

In mod legal s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor aflate pe terenul respectiv, conform art. 493 Cod civil.

Cu privire la cererea reconventionala, soluționarea acesteia a fost făcuta cu respectarea dispozițiilor legale si interpretarea corecta a probelor administrate.

Paratul - reclamant nu are un act de proprietate si anume titlul de proprietate, cu care sa faca dovada dreptului sau si, in al doilea rand, reclamanata a fost constructor de buna credința, nu avea de unde sa cunoască ca terenul ar putea fi redobândit de către M. S..

In aceste condiții, nici temeiul in drept invocat de către paratul reclamant nu este aplicabil în speța, art. 493 Cod civil.

Examinand recursul prin prisma actelor si lucrarilor dosarului, probelor administrate, criticilor formulate, dar si sub toate aspectele, in conformitate cu prevederile art. 304 ind. 1 cod de procedura civila, tribunalul retine urmatoarea situatie de fapt si de drept:

Obiectul prezentei cauze rezida in actiunea formulata de reclamanta R. A., in contradictoriu cu pârâtul M. S.-C., prin care a solicitat sa se constate dreptul de proprietate asupra terenului in suprafața de 1650 mp si a imobilelor aflate pe acesta, respectiv casa de locuit si anexe gospodărești, situate in orașul Patarlagele, . B., având in vedere ca sunt indeplinite condițiile uzucapiunii de 30 ani, conform art. 1890 Cod civil.

Pe calea cererii reconvenționale, paratul a solicitat obligarea reclamantei sa-si ridice construcțiile edificate pe acest teren sau, in subsidiar, a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor construcții prin accesiune. Aceasta opțiune echivalează cu îndeplinirea condiției rezolutorii ("evenimente condiționate") si, implicit, cu desființarea retroactivă a dreptului de proprietate rezolubilă al constructorului, astfel incat a solicitat respingerea acțiunii principale si admiterea cererii reconvenționale.

Impotriva sentintei este exercitat recursul de fata de catre parati, care au solicitat admiterea recursului, modificarea, in tot, a sentinței atacate, in sensul respingerii acțiunii principale si admiterea cererii reconventionale.

Din redactarea motivelor de recurs, se constata faptul ca recurentii critica atat modalitatea de solutionare a actiunii principale, avand ca obiect actiunea in constatare, cat si solutia data cererii reconventionale, in care au solicitat obligarea reclamantei sa-si ridice construcțiile edificate pe acest teren sau, in subsidiar, dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor construcții prin accesiune.

1. In ceea ce priveste solutionarea actiunii principale, recurentii au criticat solutia din urmatoarele motive: eronat, s-a reținut ca posesia reclamantei-parate a inceput in 1964; instanța nu arata, in concret, probele ce susțin aceasta apreciere, facand o referire generica "din inscrisurile aflate la dosar si declaratiile martorilor audiați"; suprafata in litigiu este diferita de cea atribuita in 1964 pentru edificarea unei locuințe; cea dobândita in 1964 a figurat înregistrata in acest sens in rolul agricol; pe acest teren, soții R. A. si D. au edificat o casa de locuit, conform autorizației 8250/1964, menționata si in evidentele agricole, iar construcția respectiva si terenul aferent au facut obiectul instrainarii, conform contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 223/1996, dobanditori fiind fiul si nora celor doi vanzatori; in actul respectiv este inscrisa o suprafața chiar mai mare decât cea atribuita de fostul CAP. (840 mp); terenul in litigiu este pe un alt amplasament, deținut ca lot in folosinta, pe care mai târziu (nu se cunoaște cu exactitate cand), soții R. au edificat o alta casa de locuit; aceasta situație este recunoscuta de chiar reclamanta parata cu ocazia efectuarii expertizei in alt dosar (expert S.) si a fost constatata si de Tribunalul Buzau cu ocazia solutionarii cauzei_ ; in considerentele deciziei nr. 957/2007 s-a retinut situatia de fapt reala si, corect, s-a apreciat ca actiunea in constatare promovata de reclamanta R. A., in contradictoriu cu Primaria orasului Patarlagele-prin Primar, este neintemeiata; constatarea făcuta cu ocazia judecații anterioare nu poate fi ignorata, statuandu-se, fara posibilitatea de a mai fi contrazis, ca zona in care e situata suprafata in litigiu a fost o zona cooperativizata, situație in care sunt incidente dispozițiile legii speciale, privind fondul funciar; ulterior, tinandu-se seama de hotărârea respectiva si in baza aceluiași raționament, s-a pronuntat o alta hotărâre, prin care Comisia Patarlagele a fost obligata la punerea in posesie a reclamantului M.; daca acțiunea promovata in contradictoriu cu unitatea administrativa teritoriala a fost respinsa, cu atat mai mult se impunea aceeași soluție in contradictoriu cu paratul-reclamant (cu moștenitorii sai); uzucapiunea intervine ca o sancțiune impotriva pasivității proprietarului, insa autorul recurentilor nu a stat in pasivitate, a solicitat si i s-a reconstituit drept de proprietate, ulterior cerând intervenția instanței pentru a fi pus in posesie; a acționat in termenele si cu respectarea condițiilor impuse de legile in vigoare si nu i se poate imputa nimic; instanța a apreciat greșit incidența dispozițiilor Deciziei IV/2006, deoarece posesia exercitata de reclamanta-parata nu indeplineste condițiile pentru a invoca prescripția achizitiva; e vorba de o suprafața stăpânită abuziv de reclamanta-parata si de edificarea fara nicio aprobare a construcțiilor pe aceasta; fara temei legal s-a constatat si dreptul de proprietate al reclamantei-parate asupra construcțiilor, motivandu-se sumar ca "sunt situate pe terenul pentru care s-a constatat dreptul de proprietate".

In concluzie, soluția acțiunii principale a fost data de prima instanța fara temei legal si cu aplicarea greșita a legii, fiind efectul stabilirii unei situații de fapt nereale, in opinia recurentilor fiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 cod de procedura civila.

Tribunalul reține că aplicarea greșită a legii constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, teza a-II-a din Codul de procedură civilă: „Modificarea (…) unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (…): 9. când hotărârea pronunțată (…) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

In primul rand, se invoca de catre recurenti prezumtia de lucru judecat, pe considerent ca instantele anterioare s-au pronuntat, cu ocazia solutionarii cauzei_, in considerentele deciziei nr. 957/2007 a Tribunalului Buzau, in sensul ca terenul in litigiu este pe un alt amplasament decat terenul atribuit de fostul CAP pentru constructia de locuinta si este deținut ca lot in folosinta, pe care mai târziu (nu se cunoaște cu exactitate cand), soții R. au edificat o alta casa de locuit; aceasta situație este recunoscuta de chiar reclamanta parata cu ocazia efectuarii expertizei in alt dosar (expert S.) si a fost constatata si de Tribunalul Buzau, cu ocazia solutionarii cauzei_ ; in considerentele deciziei nr. 957/2007 s-a retinut situatia de fapt reala si, corect, s-a apreciat ca actiunea in constatare promovata de reclamanta R. A., in contradictoriu cu Primaria orasului Patarlagele-prin Primar, este neintemeiata; constatarea făcuta cu ocazia judecații anterioare nu poate fi ignorata, statuandu-se, fara posibilitatea de a mai fi contrazis, ca zona in care e situata suprafata in litigiu a fost o zona cooperativizata, situație in care sunt incidente dispozițiile legii speciale, privind fondul funciar; ulterior, tinandu-se seama de hotărârea respectiva si in baza aceluiași raționament, s-a pronuntat o alta hotărâre, prin care Comisia Patarlagele a fost obligata la punerea in posesie a reclamantului M..

Prezumtia de lucru judecat sau efectul hotărârilor judecătorești, este reglementat de art. 1200 pct. 4 din Codul civil („sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum puterea ce legea acordă autorității de lucru judecat”). Excepția puterii de lucru judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs, conform art. 166 din Codul de procedură civilă. Norma procesuală se referă însă la autoritatea de lucru judecat, stabilind caracterul excepției, ca fiind de fond (privește condițiile de exercitare a acțiunii), peremptorie (tinde la respingerea cererii) și absolută (încălcarea unor norme cu caracter imperativ), iar autoritatea privește numai unul dintre efectele puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, care este exclusivitatea.

Astfel, după cum s-a arătat în doctrină, efectele puterii de lucru judecat au două aspecte: unul negativ, pentru partea care a pierdut procesul, aceasta nemaiputând să pună în discuție dreptul său într-un alt litigiu, și un aspect pozitiv, care este pentru partea care a câștigat litigiul, aceasta putându-se prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată. Sunt recunoscute patru efecte ale prezumției de lucru judecat, reglementată de art. 1200 pct. 4 din Codul civil, respectiv: exclusivitatea (precizată mai sus, efect cunoscut ca fiind autoritatea de lucru judecat, ceea ce înseamnă că un nou litigiu, între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai poată fi primit); incontestabilitatea (hotărârea irevocabilă nu mai poate fi atacată cu recurs); executorialitatea (posibilitatea recunoscută părții care a câștigat procesul sau procurorului, în condițiile art. 45 din Codul de procedură civilă, de a cere punerea în executare a hotărârii, dacă este susceptibilă de executare silită); obligativitatea (părțile trebuie să se supună hotărârii).

Partea din hotărâre, care interesează puterea de lucru judecat, este dispozitivul, însă același efect este recunoscut și considerentelor, în măsura în care explică dispozitivul.

In speta, tribunalul apreciaza ca este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Principiul securității raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității lucrului judecat (Brumărescu vs. Romania, par. 62), care este principiul caracterului final al hotărârilor. Acest principiu presupune că nicio parte nu are dreptul să ceară reanalizarea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi hotărâri în cauză. Puterea instanțelor superioare de a revizui ar trebui să fie exercitată pentru corectarea greșelilor de judecată, a erorilor judiciare și nu pentru a substitui o analiză. Excepții de la acest principiu sunt justificate numai atunci când sunt necesare datorită unor circumstanțe esențiale și imperative.

Tribunalul retine ca hotărârea judecătorească produce un efect substanțial, constând în sancționarea unei situații de fapt, consecințele aplicării normei de drept substanțial la situația de fapt din speță, dar și efecte procesuale, printre care și acela că se bucură de puterea lucrului judecat. Principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces.

Prezumția de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești (ce nu trebuie confundată cu excepția autorității de lucru judecat, ce presupune identitate de acțiuni, sub aspectul părților, obiectului și cauzei juridice) impune consecvența în judecată, și anume: ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre irevocabilă nu trebuie să fie contrazis printr-o alta.

Puterea de lucru judecat urmărește un scop legitim, anume garantarea securității raporturilor juridice în materie civilă, astfel incat nu mai pot fi puse in discutie aspectele solutionate in mod irevocabil prin s.c. nr. 3031/27.04.1999 a Judecatoriei Buzau, dispozitivul si considerentele sentintei respective intrand in puterea lucrului judecat.

De altfel, în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reține în mod constant că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 al 1 din Convenție trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca și element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunțat în preambulul Convenției, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (cauza Brumărescu contra României).

Recent, în cauza A. c. României din data de 23.09.2008, Curtea europeană a mers mai departe, arătând că instanțele trebuie să țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, finalizate prin hotărâri definitive și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, constatările din hotărârile anterioare să poată fi opuse chiar și terților.

Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie relevat că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, între altele, ca soluția pronunțată în mod definitiv în orice litigiu de către instanțe să nu poată fi repusă în discuție, că, altfel spus, principiul securității raporturilor juridice impune ca, atunci când o dispută civilă a fost examinată pe fond de instanțe, ea ar trebui decisă o dată pentru totdeauna, precum și că, de aceea, autoritatea de lucru judecat urmărește un scop legitim, vizând, fără îndoială, asigurarea securității raporturilor juridice în materie civilă.

Repunerea în discuție, într-o nouă procedură judiciară, a acelorași cereri și în contradictoriu cu aceleași părți sau cu succesorii lor, ar însemna ignorarea efectelor juridice ale sentinței anterior menționată, rămasă definitivă și irevocabilă și menținerea, pe termen nelimitat, a unui conflict între părți sau între aceștia și succesori, ceea ce ar afecta grav siguranța raporturilor juridice civile și încrederea în sistemul judiciar.

Tribunalul reține, astfel, că în jurisprudența sa, instanța europeană concluzionează, fără excepție, că autorităților judiciare nu le este permis ca, prin acțiunile sau inacțiunile lor, să împiedice realizarea scopului unei hotărâri judecătorești irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv, ci și din motivare, decât în cazurile în care există o imposibilitate obiectivă de executare, temeinic justificată de către autoritatea care o invocă (a se vedea în acest caz cauza N. c. României).

Tribunalul apreciaza ca trebuie recunoscut efectul pozitiv al deciziei civile nr. 957/2007 a Tribunalului Buzau. Astfel, potrivit acesteia, reclamanții R. A. si D. au formulat o cerere în constatarea existenței dreptului de proprietate cu privire la aceeasi suprafata de teren de 1650 mp, care formeaza si obiectul prezentului litigiu, insa in contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA ORAȘULUI PĂTÂRLAGELE prin primar V. S., pe temeiul art. 111 cod procedură civilă.

S-a statuat, cu putere de lucru judecat in acea hotarare, faptul ca zona în care este situată localitatea Valea Viei, actualmente în cadrul orașului Pătîrlagele, a fost o zonă cooperativizată, iar terenul în discuție este unul intravilan; ca, in aceasta situație, sunt incidente dispozițiile Legii speciale nr.18/1991, cu modificările și completările ulterioare, privind fondul funciar și nu dreptul comun (codul civil), pe baza căruia au formulat reclamanții acțiunea, invocând uzucapiunea și pe cale de consecință constatarea dreptului de proprietate; ca autorul R. D., căsătorit cu R. A., reclamanta în cauză, au dobândit, conform evidenței rolului agricol de la fostul CAP în anul 1964 un teren în suprafață de 250 mp pentru construirea unei locuințe, suprafata care a figurat înregistrată în acest sens în rolul agricol; ca, pe acest teren, cei doi soți au construit o casă de locuit, ce figurează dată în folosință conform registrului agricol în anul 1964, în suprafață construită de 62 mp și care a format obiectul înstrăinării alături de terenul aferent conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.223/16.02.1996 la BNI F. N. – Circumscripția Pătîrlagele, dobânditorii fiind fiul și respectiv nora celor doi vânzători - R. A. și M.; ca, după cum reiese din evidența agricolă, din depozițiile martorilor, din expertiza extrajudiciară, precum și din cele două expertize judiciare întocmite la fond, cei doi soți - R. D. și A. au avut, alături de terenul atribuit în proprietate de CAP pentru construirea de locuință și un teren atribuit de CAP ca lot în folosință, pe care l-au lucrat începând cu anul 1964 și care provine dintr-o suprafață mai mare de teren expropriată de la familia M. I. înainte de anul 1964 și care, în prezent, formează obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pe baza Lg. 247/2005 promovată de moștenitorul defunctului proprietar expropriat; ca, potrivit expertizei, terenul este alcătuit din două trupuri, unul în continuarea celuilalt, din care 1650 mp curți-construcții și pe care reclamanții au edificat o altă casă de locuit în suprafață de 117 mp cu diverse anexe și 1049 mp pășune; ca, intrucât începând cu anul 1964 și până în anul 1990 suprafețele, atât cea de 1650 mp cât și cea de 1049 mp, au fost deținute ca lot în folosință de cei doi soți, pentru care au prestat zile de muncă obligatorie la fostul CAP nu se poate reține că posesia este utilă în conformitate cu dispozițiile art.1487 C.civ. și ea nu poate sta la baza uzucapiunii de lungă durată; ca, si in situatia in care termenul de 30 de ani al prescripției achizitive ar fi fost împlinit până la momentul promovării acțiunii, tot nu ar fi putut fi aplicate dispozițiile dreptului comun, adică ale Codului civil privind uzucapiunea, deoarece, așa cum s-a arătat, dreptul de proprietate pentru terenurile ce au aparținut fostelor cooperative agricole de producție face obiectul unor legi speciale de fond funciar, derogatorii de la dreptul comun și care se aplică prioritar, potrivit principiului general de drept; ca nu sunt incidente nici dispozitiile art. 23 din actul normativ menționat, care prevede că „sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul Lege nr. 42/1990 privind unele măsuri privind stimularea țărănimii”, iar prin dispozițiile alin. 2 din același articol se explică modalitatea de stabilire a suprafețelor aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și a curții și grădinii din jurul acestora ca fiind cele „evidențiate ca atare în actele de proprietate, în cartea funciară, în registrul agricol sau în alte documente funciare, la data intrării în CAP.”; ca reclamanții nu dețin niciun fel de dovezi care să ateste vreo suprafață de teren în proprietatea lor la data intrării in CAP și nici nu au probat cu înregistrări de la acest moment (registru agricol, alte documente funciare), în care să figureze cu vreo suprafață de teren, dreptul pentru suprafața în litigiu, care în realitate are 2730 mp, ea fiind deținută doar ca lot în folosință de la fostul CAP; ca terenul pe care R. D. și A. au edificat fără autorizație de construire casa și anexele indicate în primul capăt de cerere al acțiunii este cel din lotul în folosință și nu cel ce le-a fost atribuit în vederea construcției unei locuințe de CAP, cum în mod eronat a reținut prima instanță, și pe care, de altfel, l-au înstrăinat fiului lor R. A. împreună cu construcția edificată în anul 1964 prin contractul de vânzare cumpărare menționat mai sus; ca, intrucât terenul de 1650 mp pentru care prima instanță a constatat dreptul de proprietate al reclamanților este unul intravilan și care inițial a fost constituit ca lot în folosință pentru R. D. și soția lui și nu reprezintă o suprafață atribuită lor de CAP în conformitate cu dispozițiile Legii 58/1974, acestui teren îi sunt aplicabile, alături de prev. art. 23 alin. 3 cu ref. la art. 24 din Legea 18/1991 rep. expuse anterior, și dispoz.art. 25 din Lg. 18/1991, ce stabilește că asemenea terenuri atribuite ca lot în folosință revin de drept în proprietatea deținătorilor inițiali sau moștenitorilor acestora, iar cei ce au efectuat investiții pe lotul primit în folosință sunt îndreptățiți doar la primirea de despăgubiri egale cu valoarea investițiilor făcute, investiții care în sensul legii sunt lucrările destinate exploatării agricole.

In consecinta, a fost admis recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA ORAȘULUI PĂTÂRLAGELE prin primar V. S., împotriva sentinței civile nr. 463/12.04.2007 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în dosarul nr. 1560/2006, având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu reclamanții R. A., R. Ș., R. A., R. M. M., R. E. L..

În raport de aceste considerente și soluția pronunțată de instanță, tribunalul constată că se impune a fi retinut efectul pozitiv al respectivei hotărâri, aplicând corect prevederile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 din Codul civil. „Prezumția” puterii de lucru judecat, mai precis efectul pozitiv al hotărârii anterioare, reprezinta dreptul părții care a câștigat un proces de a se putea prevala de dreptul recunoscut într-un alt proces. Fiind un act autentic, pe lângă efectele obligatorii dintre părți, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terți, pe motiv că nu au fost părți în litigiul care s-a purtat anterior.

Revenind la speta dedusa judecatii, tribunalul apreciaza ca actiunea in constatare nu putea fi admisa, avand in vedere, pe langa cele expuse anterior, urmatoarele argumente: conform art. 111 cod de procedura civila, oricine are interes poate promova actiune in constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului.

In speta, asa cum s-a observat, partea avea la indemana actiunea in realizarea dreptului, respectiv dispozitiile legilor fondului funciar, raportat la faptul ca zona in care este situat terenul este una cooperativizata, iar terenul este intravilan.

Terenul de 1650 mp ce face obiectul prezentului dosar, asa cum rezulta din actele dosarului, nu este cel atribuit de fostul CAP pentru construirea unei locuinte, ci a avut destinatia de lot in folosinta si se afla alături de terenul atribuit în proprietate de CAP pentru construirea de locuință; acest teren provine dintr-o suprafață mai mare de teren expropriată de la familia M. I. înainte de anul 1964 și care a format obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pe baza Lg. 247/2005 promovată de moștenitorul defunctului proprietar expropriat.

De altfel, înscrierea din registrul agricol pe anul 1985 apare pentru suprafața de teren intravilan, asupra căreia exercitau posesia soții R. D. și A., tot ca lot în folosință, terenul fiind alcătuit din două trupuri, unul în continuarea celuilalt, din care 1650 mp curți-construcții și pe care reclamanții au edificat o altă casă de locuit în suprafață de 117 mp cu diverse anexe și 1049 mp pășune.

Întrucât, începând cu anul 1964 și până în anul 1990 suprafețele, atât cea de 1650 mp cât și cea de 1049 mp, au fost deținute ca lot în folosință de cei doi soți, pentru care au prestat zile de muncă obligatorie la fostul CAP, nu se poate reține că posesia este utilă, în conformitate cu dispozițiile art.1487 C.civ. și ea nu poate sta la baza uzucapiunii de lungă durată.

Întrucât terenul de 1650 mp, pentru care prima instanță a constatat dreptul de proprietate al reclamanților, este unul intravilan și care inițial a fost constituit ca lot în folosință pentru R. D. și soția lui și nu reprezintă o suprafață atribuită lor de CAP, în conformitate cu dispozițiile Legii 58/1974, acestui teren îi sunt aplicabile, alături de prev. art. 23 alin. 3 cu ref. la art. 24 din Legea 18/1991 rep. expuse anterior și dispoz.art. 25 din Lg. 18/1991, ce stabilesc că asemenea terenuri atribuite ca lot în folosință revin de drept în proprietatea deținătorilor inițiali sau moștenitorilor acestora, iar cei ce au efectuat investiții pe lotul primit în folosință sunt îndreptățiți doar la primirea de despăgubiri egale cu valoarea investițiilor făcute, investiții care, în sensul legii, sunt lucrările destinate exploatării agricole.

In aceasta situatie, tribunalul apreciaza intemeiat recursul in privinta solutionarii actiunii principale, ce viza uzucapiunea, motiv pentru care il va admite, va modifica sentinta recurata, in sensul ca va respinge actiunea.

2. Critici aduse soluției date cererii reconventionale – apreciaza recurentii ca prima instanța a respins cererea, apreciind ca, pe de o parte, nu a fost dovedita situația constructorului de rea-credinta pe terenul altuia, iar, pe de alta parte, nu s-a făcut dovada proprietății asupra terenului de către paratul-reclamant; considera ca s-a interpretat vădit eronat probatoriul administrat si hotărârea s-a dat cu aplicarea greșita a legii; din probele administrate rezulta cu prisosința ca reclamanta-parata a fost constructor de rea-credinta; astfel, a edificat casa abuziv, fara obținerea autorizațiilor de la organele abilitate, pe un teren care nu era proprietatea sa; asa cum a arătat la pct. I, e vorba de alt amplasament decât cel atribuit de fostul Consiliu Popular sau de C.A.P. in vederea construirii; in privința dreptului de proprietate asupra terenului, eronat s-a apreciat ca paratii-reclamanti nu au făcut o astfel de dovada; e adevarat ca nu s-a emis pana la acest moment titlu (si poate vor mai trece ani mulți pana ce va fi onorata si aceasta obligație), insa exista proces verbal de punere in posesie, dreptul paratilor-reclamanti fiind astfel recunoscut si evident.

In primul rand, s-a solicitat de catre recurenti obligarea reclamantei sa-si ridice construcțiile edificate pe acest teren, despre care afirma ca este proprietatea sa. In aceasta situatie, sunt incidente dispozitiile art. 494 cod civil, in care se arata:

Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de catre o a treia persoana, cu materialele ei, proprietarul pămantului are dreptul de a le ține pentru dînsul, sau de a indatora pe acea persoana să le ridice.

Dacă proprietarul pămantului cere ridicarea plantatiilor si a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut, el poate chiar, după imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătamările ce a putut suferi proprietarul locului. Dacă proprietarul voieste a păstra pentru dansul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fâră ca să se ia în considerațiune sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemeni plantațiuni și construcțiuni. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de câtre o a treia persoană de bună credință, proprietarul pămantului nu va putea cere ridicarea acestor plantațiuni, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului.

Pentru a fi incidente aceste dispozitii, se impune, in primul rand, ca cel care cere ridicarea constructiilor sa fie proprietarul terenului, iar constructorul sa fie de rea credinta.

Tribunalul notează că dispozitiile art.494 cod civil sunt aplicabile în cauză numai cu privire la principiul stabilit în acest text de lege potrivit căruia dreptul de proprietate asupra solului atrage după sine si dreptul de proprietate asupra plantatiilor si lucrărilor ce se execută prin încorporarea acestora în sensul că, constructiile executate devin accesorii ale dreptului principal de proprietate asupra terenului.

Buna credinta a constructorului se apreciaza in raport de momentul realizarii constructiilor; este constructor de buna credinta acela care ridica o constructie pe un teren in legatura cu care are convingerea ca ii apartine; este constructor de rea credinta acela care, desi cunoaste ca un teren apartine altcuiva, executa totusi lucrarea.

In acesta situatie, proprietarul terenului are posibilitatea de a opta pentru pastrarea lucrarilor al caror proprietar devine prin efectul accesiunii, cu obligatia de a despagubi pe constructor cu valoarea materialelor si pretul muncii, fara a avea insa in vedere sporirea valorii fondului; in virtutea dreptului sau de a opta, proprietarul terenului poate obliga insa pe constructor sa-si ridice pe cheltuiala sa lucrarile facute si sa plateasca daune intere pentru prejudiciile suferite de proprietarul locului.

Oricum, în interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.494 C. civil, trebuie sa prevaleze interesele proprietarului terenului, indiferent daca cel care a construit este de buna sau de rea-credinta, caci textul de lege a fost edictat tocmai pentru protejarea proprietarului terenului. Aceasta conceptie este în acord si cu dispozitiile C.E.D.O. Protocolul 1 art. 1, care reglementeaza dreptul de proprietate.

Tribunalul apreciaza ca reclamanta si sotul acesteia sunt constructori de buna credinta, avand in vedere urmatoarele aspecte: la data edificării constructiei si anexelor, terenul nu era proprietatea reclamantului parat; reclamanta si sotul acesteia au stapanit terenul pe care se afla constructia, nu s-a opus nimeni edificarii constructiilor, au aflat mult mai tarziu ca recurentul depusese cerere de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la terenul pe care se afla constructiile, in conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005. Abia de la acel monent s-ar putea aprecia ca reclamanta este de rea credinta, insa nu s-a dovedit ca, dupa anul 2005, aceasta ar mai fi edificat vreo constructie, toate fiind facute anterior acestei date.

Plecând de la principiul reglementat legal în art. 1899 C.civ., conform caruia buna-credinta se presupune întotdeauna, sarcina probei contrare revenindu-i celui care invoca reaua – credinta ( bona fides praesumitur), în cauza, tribunalul constata ca recurentul nu a reusit, prin probele administrate, sa rastoarne prezumtia bunei credinte a reclamantilor la momentul edificarii constructiilor, în consecinta, acest capat de cerere a fost corect solutionat de instanta, in sensul respingerii lui.

A doua solicitare a recurentilor a fost constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestor construcții prin accesiune.

In ceea ce privește dreptul de proprietate al pârâtului reclamant cu privire la terenul pe care se află construcțiile, in mod corect instanța de fond a apreciat că, în condițiile în care nu a fost emis titlul de proprietate conform procedurii prev. de HG 890/2005, care reglementează procedura de punere in aplicare a legilor fondului funciar, acesta nu poate invoca existența dreptului de proprietate, astfel fiind, nu poate solicita desființarea construcțiilor, nefăcându-se dovada relei credințe a reclamantei-pârâte în ceea ce privește edificarea construcțiilor.

Astfel, recurentul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate in conformitate cu prevederile Legii nr.247/2005, prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru 23,75 ha teren agricol, iar prin Hotararea Comisiei Judetene din 2006 i se reconstituie acest drept, fiind inscris in anexa 23. Ulterior, reclamantul promoveaza actiune in instanta, iar prin s.c. nr. 891/2010, este obligata Comisia Locala la punerea in posesie pe terenul de 1,4269 ha; abia cu aceasta ocazie se efectueaza o expertiza tehnica de identificare a amplasamentelor suprafetei de 1,4269 ha, moment in care se identifica terenul ocupat de intimati.

De asemeni, in cadrul acelui dosar, recurentul a renunțat la cererea sa de a fi pus în posesie pe terenul în litigiu, iar prin decizia civilă nr. 787/15.10.2010, s-a luat act de această renunțare.

De altfel, chiar prin motivele de recurs, acesta a recunoscut ca, pana in acest moment, nu a fost emis un titlu de proprietate, astfel incat nu poate fi primita nici cererea sa, de constatare a dreptului de proprietate asupra constructiilor, deoarece nu face dovada cu un titlu de proprietate, emis in conditiile legii fondului funciar, ca este proprietarul terenului.

In fata instantei de fond, paratii recurenti au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata. Avand in vedere ca actiunea reclamantei a fost admisa in totalitate, iar cererea reconventionala formulata de recurenti a fost respinsa, instanta de fond a respins solicitarea lor de plata a cheltuieilor de judecata, fiind parte cazuta in pretentii, asa cum este ea definita in art. 274 cod de procedura civila.

In recurs, ca urmare a admiterii recursului, modificarii sentintei recurate, in sensul respingerii actiunii principale, formulata de reclamanta si respingerii cererii reconventionale, tribunalul apreciaza ca se impune admiterea cererii privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, in fond si recurs.

Tribunalul urmeaza a acorda in totalitate cheltuielile de judecata reprezentand taxa de timbru si timbru judiciar, in cuantum de 320 lei si va reduce onorariul de avocat de la 1300 lei la 500 lei.

In legatura cu reducerea onorariului de avocat, tribunalul retine faptul ca regimul acordării cheltuielilor de judecată este cârmuit de principiul disponibilității, consacrat de art. 129 alin. 6 C.pr.civ., ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au fost solicitate. În aceeași ordine de idei, menționăm faptul că în alineatul 1 al art. 274 C.pr.civ. se stipulează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenții” poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.

Reclamantul este în culpă procesuală dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, ori calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată sau ca fiind depusă la instanța care soluționează calea de atac (art. 288 alin. 2 și art. 302 C.pr.civ); dacă cererea s-a perimat; dacă a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecății; dacă renunță la judecată sau la dreptul subiectiv; dacă pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte (caz în care culpa procesuală privește partea de pretenții considerate neîntemeiate).

În ceea ce privește dovada cheltuielilor de judecată solicitate, amintim că articolul 129 alin. 1 din codul de procedură civilă statuează: „părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările.”

Așadar, apreciem că în temeiul art. 129 alin. 1 C.pr.civ., partea care a câștigat procesul are obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Această parte are sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat (conform adagiilor latine actori incumbit onus probandi sau ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat). Regula este că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente, înscrisuri justificative.

Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată/executare avansate de partea care a câștigat procesul îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de intimată, în speță, cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul (aceasta din urmă se vede obligată în temeiul voinței exprimate de persoanele care au negociat onorariul de avocat, deși ea, evident, nu a participat nici personal și nici prin reprezentare la încheierea contractului respective) în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.

Prin urmare, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel ce a câștigat procesul are dreptul de a obține de la adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită a fost săvârșită de cel ce a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv), dar instanta are in vedere si practica judiciara in aceasta materie a CEDO, conform careia partea care a cistigat procesul nu va putea obtine rambursarea unor cheltuieli decat in masura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil ( cauzele C. impotriva Romaniei, Strain impotriva Romaniei, R. impotriva Romaniei, S. si alti impotriva Romaniei ).

Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoana fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menționat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistență juridică, conform art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.

Așadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistență juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanței de plată a onorariului, emisă în baza contractului de asistență juridică, naște prezumția că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistență juridică pentru respectiva cauză, simpla depunere a facturii nefăcând dovada achitării onorariului stipulat.

Coroborând contractul de asistență juridică depus cu factura emisă, instanța reține că recurentii au făcut dovada plății onorariului de avocat.

In lumina dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., instanța este îndreptățită să aprecieze în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor, de complexitatea cauzei, de munca efectiv depusă de către avocat.

Prin reducerea onorariului plătit de către recurenti apărătorului său ales, instanța nu încalca prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 și nici cele din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică producându-și pe deplin efectele între părțile contractante, în lumina principiului conținut de art. 969 C.civ. Obligațiile și întinderea acestora stabilite în contractul de asistență/reprezentare juridică rămân neatinse între părțile contractante, instanța apreciind doar că efectele acestui contract nu ar trebui să se repercuteze asupra terțelor persoane în totalitate.

În raport de apărările formulate de reclamant, instanța reafirmă că în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibilă, astfel cum rezultă cu claritate din dispozițiile art. 34 din Legea nr.51/1995. Însă, chiar dacă nu ar fi existat art. 274 C.proc.civ., contractul încheiat de avocat și clientul său, ca orice act juridic, și-ar fi produs efectele (drepturile și obligațiile ce izvorăsc din contractul respectiv) numai între părți, iar nu și față de terțe persoane, printre care se numără și adversarul din proces – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată/executare avansate de partea care a câștigat procesul îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de reclamant, în speță, cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul (aceasta din urmă se vede obligată în temeiul voinței exprimate de persoanele care au negociat onorariul de avocat, deși ea, evident, nu a participat nici personal și nici prin reprezentare la încheierea contractului respective) în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.

Prin urmare, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel ce a câștigat procesul are dreptul de a obține de la adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită a fost săvârșită de cel ce a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv), dar, tot pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel ce a câștigat procesul nu ar putea obține de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat.

In speta, asa cum rezulta din factura fiscala depusa in dosarul instantei de fond, a fost achitata taxa de 500 lei onorariu de avocat, iar in recurs suma de 800 lei.

Raportat la complexitatea cauzei, la munca efectiva depusa de avocat, la durata cauzei, tribunalul apreciaza ca suma de 500 lei acordata cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand onorariu de aparator este suficienta si rezonabila, cu respectarea prevederilor art. 276 cod de procedura civila, ale Legii nr. 51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat.

F. de cele expuse pe larg anterior tribunalul, in conformitate cu prevederile art. 312 cod de procedura civila, va admite recursul declarat de pârâții-reclamanți M. G.-B. și M. G.-C., ambii în calitate de moștenitori ai defunctului M. S. C., împotriva sentinței civile nr. 524/17.04.2013, pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta R. A.; va modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea principală și va admite cererea de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată; va obliga intimata să plătească recurentului cheltuieli de judecată, în fond și recurs, reduse, în sumă de 820 lei; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâții-reclamanți M. G.-B., domiciliat în București, sector 4, .. 130, ., . G.-C., domiciliat în București, sector 3, Calea V. 117, ., . calitate de moștenitori ai defunctului M. S. C., împotriva sentinței civile nr. 524/17.04.2013, pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta R. A., domiciliată în orașul Pătârlagele, .. B..

Modifică, în parte, sentința recurată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea principală și admite cererea de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată.

Obligă intimata să plătească recurentului cheltuieli de judecată, în fond și recurs, reduse, în sumă de 820 lei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 06 Septembrie 2013

Președinte,

M. N.

Judecător,

F. C. P.

Judecător,

D. R.

Grefier,

V. P.

Red.R.D./Th.red.R.D./2 ex./30.09.2013

d.f. nr._

– Judecătoria Pătârlagele

j.f. M. M. G.

← Plângere contravenţională. Decizia nr. 1025/2013. Tribunalul...		Plângere contravenţională. Decizia nr. 312/2013. Tribunalul BUZĂU →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1552/2013. Tribunalul BUZĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 1552/2013. Tribunalul BUZĂU