Fond funciar. Decizia nr. 414/2013. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 414/2013 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 11-03-2013 în dosarul nr. 3467/200/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 414/2013
Ședința publică de la 11 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. P.
Judecător M. Ș.
Judecător A. M.
Grefier A. P.
Pe rol fiind judecarea recursului civil formulat de reclamantul C. G. C., domiciliat în municipiul B., . bis, județul B. împotriva sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect fond funciar, în contradictoriu cu pârâții P. M. B. și C. L. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR B..
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare au lipsit recurentul C. G. C., pentru care a răspuns procurator C. C., lipsă fiind intimații P. municipiului B. și C. L. B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,care arată că, recursul a fost motivat, este scutit de taxă de timbru și timbru judiciar conform Legii nr. 146/1997, după care:
Procuratorul recurentului a arătat că nu mai poate rămâne în instanță, a solicitat judecarea cauzei în lipsă și a depus la dosar note de concluzii scrise.
Tribunalul, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare au lipsit recurentul C. G. C. și intimații P. municipiului B. și C. L. B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Nemaifiind alte cereri sau excepții de invocat în temeiul dispoz. art.150 Cod proc.civ. instanța constată terminată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul C. G. C. a chemat în judecată P. M. B. și C. L. Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să acorde/atribuie reclamantului în proprietate suprafața de 10 000 m.p. teren, așa cum îi obligă Legea nr.341/2004, iar în subsidiar, obligarea la plata unei despăgubiri financiare echivalentă a valorii de piață a terenului.
În motivarea în fapt, reclamantul a arătat că, prin cererea înregistrată la Primăria municipiului B. sub nr._ din 1 septembrie 2010, a solicitat acestei instituții să se respecte dispozițiile Legii nr.341/2004 și să i se acorde suprafața de 10.000 m.p. teren sau să i se ofere o soluție de compensare a imposibilității acordării în natură a terenului solicitat.
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.(1) din Legea nr.341/2004, coroborat cu art.5 alin.(1) lit. g) din același act normativ, urmașii de erou-martir, respectiv soțul supraviețuitor, părinții celui decedat și fiecare dintre copiii acestuia, beneficiază de atribuirea, în limita posibilităților, în proprietate și cu clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a 10 000 m.p. de teren în extravilan și 500 m.p. de teren în intravilan – acesta din urmă pentru destinația de locuință, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spațiu locativ.
Prin răspunsul la petiția formulată, i s-a precizat că nu sunt terenuri disponibile, fără să facă însă nicio referire la posibilitățile de a oferi eventual o compensare financiară a acestei imposibilități.
Pentru dovedirea acțiunii, au fost depuse la dosarul cauzei, în copie, cererea reclamantului, înregistrată sub nr._ din 1 septembrie 2010, Adresa de răspuns nr._ din 1 septembrie 2010, Certificatul .-C nr._, cartea de identitate a reclamantului, precum și legitimația de urmaș de erou-martir.
În termenul legal, în temeiul dispozițiilor art.115-118 din Codul de procedură civilă, P. municipiului B. a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat: excepția tardivității cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității capătului de cerere secundar, excepția conexității, precum și excepția de necompetență materială a Tribunalului B..
În ceea ce privește excepția tardivității cererii de chemare în judecată, pârâtul a arătat că, reclamantul s-a adresat Comisiei locale cu cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2010, însă în realitate, acesta s-a adresat în repetate rânduri Comisiei locale, încă de la apariția Legii nr.18/1991. Lipsa terenurilor la nivelul Comisiei județene a făcut ca, din anul 2007, să nu se mai dispună reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în fizic, astfel că nici măcar beneficiarii principali ai Legii nr.18/1991 nu mai au posibilitatea de a primi terenuri în natură, ori, Legea nr.341/2004 precizează clar în art.5 alin.(1) lit. g) că, atribuirea de terenuri în extravilan are loc în limita posibilităților celor două comisii – locală și județeană.
Susține că cererea a fost introdusă de reclamant cu încălcarea dispozițiilor art.11 din Legea contenciosului administrativ, ambele termene, de decădere și de prescripție, fiind depășite, neavând relevanță data când s-a adresat cu prezenta cerere, iar o soluție contrară ar încălca principiul securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere secundar, respectiv cel privind acordarea unor despăgubiri financiare care să acopere imposibilitatea instituțiilor locale de a acorda în natură terenul solicitat, este determinată de faptul că actul normativ invocat de reclamant nu-i dă acest drept.
Referitor la excepția de conexitate, pârâtul a arătat că, alături de reclamant, mama și frații săi, au înregistrat pe rolul Tribunalului B. cereri similare care formează obiectul dosarelor nr.:_, cu termen la 7 noiembrie 2010;_, cu termen la 7 decembrie 2010;_, cu termen la 14 decembrie 2010;_, cu termen la 11 ianuarie 2011. Întrucât obiectul cererilor de chemare în judecată este același, ca de altfel și pârâții, numai reclamanții fiind diferiți, pentru a da o soluție unitară se impune conexarea dosarelor, fiind întrunite condițiile prevăzute de art.164 alin.(1) din Codul de procedură civilă.
Legea nr.42/1990, arată pârâtul, stabilea clar competența de soluționare a unor astfel de cereri potrivit legislației în materie de fond funciar, așa încât competența de soluționare a unor astfel de cereri aparține judecătoriei, și nu tribunalului. De altfel, în cauze similare, cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr.341/2004 au fost soluționate în primă instanță de Judecătoria B..
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că, cererea reclamantului este neîntemeiată. Netemeinicia acesteia este dată, în principal, de lipsa unui temei juridic și, în subsidiar, de însăși nemotivarea cererii de chemare în judecată. Art.5 alin.(1) lit.g) din Legea nr.341/2004 vorbește despre posibilitatea autorităților locale de a atribui astfel de terenuri în extravilan, iar nu despre o obligație a acestora.
La rândul său, C. locală pentru aplicarea legilor fondului funciar, a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a precizat că susține excepțiile invocate de P. municipiului B., apreciind că este necesară declinarea competenței în favoarea Judecătoriei B., litigiul fiind unul de fond funciar, întrucât cererea reclamantului are ca finalitate constituirea unui drept de proprietate asupra unei suprafețe de 10 000 m.p. teren în extravilan.
Examinând cu prioritate și din oficiu, în condițiile art.159¹ alin.(1) și (3) din Codul de procedură civilă, excepția de necompetență materială, invocată și de către pârâți prin întâmpinările formulate, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, astfel că a admis-o prin sentința nr.167/2011 pronunțată la data de 25 ianuarie și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea la Judecătoria B., spre competentă soluționare.
A reținut, în esență că, în lipsa unei dispoziții exprese în cuprinsul Legii nr.341/2004, pentru atribuirea în proprietate a suprafeței de 10 000 m.p. de teren în extravilan, sunt aplicabile dispozițiile art.51, art.53 și art.65 din Legea fondului funciar nr.18/1991, potrivit cu care competența de soluționare revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află terenurile, iar nu instanței de contencios administrativ.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că sunt de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află terenul inclusiv plângerea împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, instituind astfel norme de competență materială specială.
La Judecătoria B., cauza a fost reînregistrată sub nr._ iar prin serviciul registratură, pârâtul P. municipiului B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția privind lipsa capacității de folosință a primăriei municipiului B. în raport de dispozițiile art.77 din Legea nr.215/2001, a administrației publice locale și excepția lipsei calității procesuale pasive a M. B. și a comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciare, întemeiată pe art.34 alin.1 din H.G. nr.412/2004.
Pe fond, a susținut că cererea este neîntemeiată deoarece nu mai există teren disponibil pentru astfel de situații.
Prin sentința civilă nr. 1430/2012, Judecătoria B. a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei M. B. și a respins cererea formulată de reclamantul C. G. în contradictoriu cu pârâta Primăria M. B. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. M. B. și C. L. B. Pentru Stabilirea Dreptului De Proprietate Privată Asupra Terenurilor, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. G., în contradictoriu cu pârâții P. M. B. și C. L. B. Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei M. B. că potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, "comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercita autonomia locală și în care se organizează si funcționează autorități ale administrației publice locale. Art. 21 din aceeași lege dispune la alin.1 că, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridica deplină și patrimoniu propriu, acestea "sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public si privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. Potrivit alin.2 al art. 21 din lege, în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.
De asemenea, art. 62 din legea nr. 215/2001 prevede că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Din analiza acestor dispoziții legale, a reținut instanța de fond, rezultă că unitatea administrativ-teritorială, în speță Municipiul B., are personalitate juridică și poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentat de către P. M. B..
Primăria unității administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structura funcționala cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
Se deduce că, primăria nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin.1 Cod procedură civilă: "orice persoană care are folosința drepturilor civile poate sa fie parte în judecată".
Din cele arătate, reiese că este întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei M. B., deoarece aceasta nu are personalitate juridica, fiind numai o structura administrativa, deci nu are capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecata.
Pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul C. G. în contradictoriu cu Primăria M. B. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. M. B. și C. L. Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, instanța de fond a reținut că persoana juridică de drept public Municipiul B. este cea care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunurile ce cad sub incidența dispozițiilor art. 5 lit. g din legea 341/2004, ca și prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 conform cărora unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii (Legea nr. 341/2004).
Potrivit art. 52 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată în sensul prezentei legi, comisia locala este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia județeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicționala". La alin. 2 al aceluiași articol se arată că în litigiile generate de aplicarea legii fondului funciar, C. județeană și cea locală au, în limitele competenței lor și prin derogare de la dispozițiile codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă și, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat convențional, de către unul dintre membri. Așa fiind, excepția invocată nu are temei și, pe cale de consecință, urmează să fie respinsă.
Pe fond, judecătoria a reținut că, în calitate de urmaș al eroului-martir C. A., reclamantul C. G. C. a solicitat obligarea Primarului municipiului B. și a Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor B., să-i atribuie în proprietate suprafața de 10.000 m.p. de teren în extravilan, în condițiile Legii nr.341/2004 a recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987.
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.g) din Legea nr.341/2004, urmașii de erou-martir și anume: soțul supraviețuitor, părinții celui decedat și fiecare dintre copiii acestuia, beneficiază și de atribuirea, în limita posibilităților, în proprietate și cu clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a 10.000 m.p. de teren în extravilan și 500 m.p. de teren în intravilan, acesta din urmă pentru destinația de locuință, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spațiu locativ”,iar potrivit art.15 alin.(5) din Legea fondului funciar nr.18/1991,”(5)Se vor atribui, la cerere, persoanelor care și-au pierdut total sau parțial capacitatea de muncă și moștenitorilor celor care au decedat – ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluției din decembrie 1989 – în proprietate, terenuri în suprafață de 10.000 m.p. în echivalent arabil . Pentru terenurile atribuite, acești beneficiari nu datorează taxe sau impozite.”.
Analizând aceste dispoziții, instanța de fond a reținut că la art. 5, lit. g, se prevede că, dreptul reclamantului de a beneficia de 10.000 mp în extravilan este afectat de o condiție suspensivă, respectiv de a exista posibilitatea de atribuire a acestui teren, ori, din înscrisurile depuse la dosar, rezulta că, la nivelul Comisiei de Fond Funciar B. nu există terenuri necesare pentru atribuirea în sensul aplicării Legii nr. 341/2004 sau altor legi speciale și nici Agenția Domeniilor Statului nu mai are suprafețe de teren rămase libere pe teritoriul administrativ al municipiului B..
A reținut instanța de fond că de necontestat, legislația de fond funciar acordă prioritate reconstituirii dreptului de proprietate și, numai după aceea și în măsura în care, după finalizarea procesului de retrocedare, rămân suprafețe disponibile, se procedează la constituirea dreptului de proprietate. Este adevărat că, au fost acordate suprafețe de teren unor membri ai Asociației Club 22 B., în perioada 2008-2009, însă, se observă că, aceasta a avut loc în aplicarea dispozițiilor H.G. nr.775/03.07.2003, privind transmiterea unor terenuri agricole din proprietatea privată a municipiului B., județul B. și în administrarea Consiliului Local al M. B. și, nicidecum, în temeiul dispozițiilor Legii nr.341/12.07.2004.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. Ghe. C., solicitând casarea în totalitate a sentinței recurate, dat fiind caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, și pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:
O primă critică a fost aceea că hotărârea judecătorească recurată, încalcă în mod flagrant Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în sensul că prin sentință nu se înlătură consecințele juridice ale nerespectării dispozițiilor legale, respectiv nu li se acordă/atribuie în proprietate 10.000 mp teren, astfel cum Legea nr. 341/2004 a recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, precum și față de persoanele care au jertfit viața sau au avut de suferit în urma Revoltei de la B. din noiembrie 1987, cu modificările și completările ulterioare.
A precizat că instanța de fond, în motivare, în nici un moment nu contestă dreptul legal la atribuirea unui teren, însă susține în mod netemeinic faptul că pârâtele nu au posibilitatea acordării terenului, pe motiv că nu ar mai fi suprafețe disponibile. În virtutea rolului său activ, instanța avea posibilitatea de a acorda o reparație echitabilă, astfel cum o obligă și principiile generale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, se arată în recurs, în virtutea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a rolului activ, instanța de judecată are obligația legală și posibilitatea de a da o soluție care să facă aplicabil dreptul/legea și nicidecum să pronunțe o soluție care de fapt și în fond să facă în așa fel încât legea să nu fie respectată, astfel că, avea posibilitatea de a obliga pârâtele la plata unei despăgubiri care să constituie o veritabilă reparație echitabilă pentru faptul că sunt în imposibilitatea de a le acorda în fapt un teren, așa cum obligă legea.
A susținut că prin cererea înregistrată la Primăria B. sub nr._/01.09.2010, a solicitat să se respecte dispozițiile Legii nr.341/2004, și să i se acorde 10.000 mp de teren așa cum obligă legea, și să îi ofere o soluție de compensare a imposibilității acordării în natură a terenului solicitat. Potrivit dispozițiilor art.4, al. l din Legea 341/ 2004, coroborat cu art.5, al. l, lit. g din același act normativ, urmașii de erou-martir - adică acele persoane îndreptățite să beneficieze de prevederile prezentei legi, și anume soțul supraviețuitor, părinții celui decedat și fiecare dintre copii acestuia, beneficiază de atribuirea, în limita posibilităților, în proprietate și cu clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a 10.000 mp de teren în extravilan și 500 mp de teren intravilan acesta din urmă pentru destinația de locuință, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spațiu locativ, ori prin răspunsul la petiție, se face precizarea că nu sunt terenuri disponibile, iar Primăria B., nu face nici un fel de referire la posibilitatea de soluționare a problemei, în sensul de a oferi eventual o compensare financiară a acestei imposibilități.
Prin răspunsul la petiție, se precizează că nu se poate soluționa favorabil petiția, ori tocmai acest aspect îl contestă pe cale judecătorească, respectiv refuzul Primăriei B. de a-i acorda terenul la care este îndreptățit prin lege, eventual de acordarea unei despăgubiri financiare care să acopere imposibilitatea instituțiilor locale de a acorda în natură terenul solicitat.
În concluzie, solicită casarea în totalitate a sentinței recurate, dat fiind caracterul nelegal și netemeinic al acestuia, și pe fond admiterea cereri cum a fost formulată și obligarea Primăriei B. și C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Buzau, să-i acorde în proprietate 10.000 mp teren, astfel cum prevede Legea 341/2004, iar în subsidiar obligarea la plata unei despăgubiri financiare echivalentă a valorii de piața a terenului.
Intimatul P. M. B., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca temeinică și legală, susținând că afirmațiile recurentului-reclamant nu au un temei de drept și în mare măsură sunt reluate susținerile din fața instanței de fond.
Susține că chiar dacă este sumară, hotărârea instanței de fond este suficient de clară cât privește motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea acțiunii recurentului-reclamant și așa cum a susținut și în concluziile scrise, nu există terenuri care să poată fi atribuite la acest moment beneficiarilor Legii nr. 341/ 2004. Mai mult, din ansamblul reglementărilor legale rezultă că în favoarea acestora nu se consacră un drept absolut la constituirea dreptului de proprietate, ci un drept condiționat de existența terenurilor disponibile, o vocație la constituire -art. 5 alin. I) lit. g) prevede că atribuirea se face în limita posibilităților, iar pentru satisfacerea solicitărilor formulate de urmașii eroilor martiri, art. 34 alin.(l) din Normele metodologice de aplicare a legii, lasă la latitudinea autorităților administrației publice locale inițierea de demersuri pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor.
A susținut că întrucât la nivelul municipiului B. încă din anul 2007 nu au mai existat suprafețe de teren disponibile, la acest moment trebuie avut în vedere pe lângă legislația specifică, după apariția Legii nr. 247/2005 care a dus și la modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 18/1991, nu a mai existat temeiul de drept pentru soluționarea acestor cereri, beneficiarii Legii nr. 341/ 2004 nemaifiind incluși în anexe, precum și Decizia nr.23 / 17. 10. 2011 a I.C.C.J recurs în interesul legii în al cărei cuprins se arată că Guvernul României a dispus, în cazul anumitor suprafețe de teren, trecerea din domeniul public în domeniul privat, în administrarea unor comisii locale, în vederea stabilirii dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptățite.
Cu alte cuvinte, numai puterea executivă - Guvernul României este cea care decide trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat, însă prioritatea rămâne aceeași - stabilirea dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptățite, care este, evident, aceea de reconstituire.
De asemenea, solicitarea de acordare a unor despăgubi financiare echivalente valorii de piață a terenului nu are un temei de drept - singurul act normativ care a stabilit astfel de drepturi patrimoniale a fost Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă recurentul-reclamant insistă în această solicitare, susține că o astfel de cerere ar fi trebuit timbrată la valoare fiind mai degrabă o acțiune în pretenții.
Prin decizia civilă nr.512/23 aprilie 2012 Tribunalul B. a admis recursul declarat de reclamantul C. G. C. împotriva sentinței civile nr. 1430 din 01.02.2012 pronunțată de Judecătoria B., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța și pe capătul subsidiar de cerere.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, evaluarea dovezilor administrate, în raport de conținutul cererii de chemare în judecată, a hotărârii recurate și a motivelor de recurs invocate, analizând cauza și sub toate aspectele, potrivit art.304/1 c.p.c., Tribunalul a apreciat că recursul este întemeiat, apreciind
Critica recurentului potrivit căreia instanța fondului nu s-a pronunțat pe toate cererile sale ca fiind întemeiată.
A reținut că potrivit art. 129 alin. 6 c.p.c. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Din prevederile acestui text de lege, potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății, rezultă că instanța nu poate depăși limitele investirii sale, dar, totodată, că ea nu poate să lase nesoluționate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată, o atare omisiune constituind o încălcare a legii și duce la casarea hotărârii .
În speță, a reținut instanța de control judiciar, recurentul, prin cererea formulată la data de 28.10.2010 în dosarul_ al Tribunalului B., f-4, a solicitat, pe de o parte, obligarea intimatei să-i atribuie în proprietate suprafața de teren de_ m.p., conform Legii 341 din 12.07.2004, iar pe de altă parte, în ultimul aliniat al acestei cereri recurentul formulează și un capăt de cerere subsidiar, respectiv acela de acordare a unei despăgubiri financiare care să acopere imposibilitatea instituțiilor locale de a-i acorda în natură terenul solicitat.
Instanța fondului deși a apreciat că principalul capăt de cerere este neîntemeiat nu se pronunță pe capătul de cerere subsidiar.
La Judecătoria B. cauza a fost din nou înregistrată sub nr._, iar prin sentința civilă nr._/15.11.2012 a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri formulat de reclamantul C. G. C. în contradictoriu cu pârâții P. M. B. și C. L. pentru aplicarea Legilor Fondului Funciar B. .
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.1430/01.02.2012 Judecătoria B. a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată, apreciind că, la nivelul Comisiei de Fond Funciar B. nu există terenuri necesare pentru atribuirea în sensul aplicării Legii nr. 341/2004 sau altor legi speciale. De asemenea, Agenția Domeniilor Statului nu mai are suprafețe de teren rămase libere pe teritoriul administrativ al municipiului B..
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr.341/2004, persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) - urmașii de erou-martir, și anume soțul supraviețuitor, părinții celui decedat și fiecare dintre copiii acestuia, beneficiază, pe lângă indemnizația calculată conform prevederilor art. 4, și de dreptul la atribuirea, în limita posibilităților, în proprietate și cu clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a 10.000 m2 de teren în extravilan și 500 m2 de teren în intravilan - acesta din urmă pentru destinația de locuință, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spațiu locativ.
A reținut că art. 34 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1412/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, în aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 341/2004, în situațiile în care autoritățile administrației publice locale nu dispun de suprafețele de teren necesare satisfacerii solicitărilor, se poate proceda, în condițiile legii, la trecerea unor suprafețe de teren din domeniul public în domeniul privat, cu această destinație, iar potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept. Art. 15 alin. (5) din lege, a reținut instanța de fond, prevede că se vor atribui, la cerere, moștenitorilor celor care au decedat - ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluției din decembrie 1989 - în proprietate, terenuri în suprafață de 10.000 mp în echivalent arabil. Pentru terenurile atribuite, acești beneficiari nu datorează taxe sau impozite.
A reținut instanța de fond că se instituie, un caz special de constituire a dreptului de proprietate privată în favoarea unor persoane, altele decât cele care au avut calitatea de membri cooperatori care au adus sau nu pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, ori de moștenitori ai acestora, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, constituire ce are loc în anumite condiții.
Referitor la cererea reclamantului ca, în situația în care nu se poate da curs solicitării sale privind atribuirea în natură a_ mp de teren, să fie obligați pârâții la plata unei despăgubiri financiare echivalente valorii de piață a terenului, instanța a reținut că legislația în materie nu prevede o astfel de compensare în cazul lipsei de terenuri.
Spre deosebire de Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la care face se referă art. 5 din Legea nr. 169/1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 și art. 17 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 890/2005, mai sus enunțat, care, în art. 13 alin. 4, prevede că veteranii de război care, din cauza deficitului de teren în localitățile unde domiciliază sau în alte localități, nu au putut fi împroprietăriți conform legii, în Legea nr. 341/2004 și în HG nr. 1341/2004 nu se stipulează plata de despăgubiri în situația imposibilității de constituire a dreptului de proprietate prin atribuirea a 10.000 mp de teren în extravilanul localității.
Împotriva sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria B. a declarat recurs reclamantul C. Gh. C., solicitând casarea în totalitate, dat fiind caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, iar pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Susține recurentul că instanța de fond, în motivarea sentinței atacate, în niciun moment nu contestă dreptul legal la atribuirea unui teren, dar susține în mod netemeinic faptul că pârâtele nu au posibilitatea acordării terenului pe motiv că nu ar mai fi suprafețe disponibile.
Însă, în virtutea rolului său activ, instanța are posibilitatea de a acorda o reparație echitabilă, astfel cum o obligă și principiile generale ale CEDO. Mai mult decât atât, are obligația legală și posibilitatea de a da o soluție care să facă aplicabil dreptul/legea și nicidecum să pronunțe o soluție care de fapt și în fond să facă în așa fel încât legea să nu fie respectată, astfel că avea posibilitatea de a obliga pârâtele la plata unor despăgubiri care să se constituie într-o veritabilă reparație echitabilă pentru imposibilitatea de a acorda în fapt un teren, așa cum obligă legea.
Susține recurentul că prin pronunțarea acestei soluții instanța de fond dă dovadă de o veritabilă desistare de judecată, în sensul că a pronunțat o soluție care lasă la liberul arbitru al pârâtelor de a invoca niște motive netemeinice, care să conducă la neaplicarea legii.
Susține că prin cererea înregistrată la Primăria B. sub nr._/1.09.2010 a solicitat să se respecte dispoz.Lg.341/2004, HG 1412, art.34 al.1 și Lg.18/1991, art.15 al.5, să se acorde 10.000 mp teren conform legilor menționate iar prin răspunsul la petiție se face precizarea că nu sunt terenuri disponibile însă nu se face referire la posibilitatea de soluționare a problemei.
Arată recurentul că instanța de fond avea posibilitatea și obligația legală de a obliga Primăria B. să facă demersuri conform art.34 al.1. HG 1412/2004, în condițiile în care pe cale judecătorească s-a contestat refuzul Primăriei B. de a-i acorda terenul la care este îndreptățit prin Lg.341/2004 și HG 1412/2004 art.34 al.1.
În concluzie, solicită casarea în totalitate a sentinței recurate, dat fiind caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, iar pe fond obligarea Primăriei mun. B. prin Primar în calitate de președinte al comisiei locale și Comisiei locale B. să acorde/atribuie în proprietate 10-000 mp astfel cum îi obligă Lg.341/2004, HG 1412/2004 art.34 al.1, Lg.18/1991 art.15 al.5.
Examinând recursul dedus judecății prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a normelor legale în vigoare, precum și din oficiu în fapt și în drept, conform art. 304 ind. 1 cod proc. civ., tribunalul constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Raportat la disp. art. 315 cod proc. civ. instanța de fond în rejudecare a procedat la soluționarea capătului de cerere subsidiar, respectiv acela de acordare a unei despăgubiri financiare care să acopere imposibilitatea instituțiilor locale de a-i acorda în natură terenul solicitat.
Prin recursul ce face obiectul prezentei judecăți, recurentul critică modul de soluționare a acestei cereri, invocând faptul că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ, deși avea posibilitatea de a acorda o reparație echitabilă, astfel cum o obligă și principiile generale ale CEDO și obligația legală de a da o soluție care să facă aplicabil dreptul/legea și nicidecum să pronunțe o soluție care de fapt și în fond să facă în așa fel încât legea să nu fie respectată, așa încât sentința este netemeinică și nelegală.
Tribunalul constată însă că pretențiile recurentului de obligare a pârâților la plata de despăgubiri financiare echivalente valorii de piață a terenului de 10.000 mp, dacă nu există posibilitatea de constituire a dreptului de proprietate în favoarea sa, nu au fundament în dreptul intern, în condițiile în care nu este reglementată o obligație alternativă a autorității de plată a contravalorii bănești în imposibilitatea constituirii dreptului de proprietate, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr.341/2004 coroborat cu art. 34 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1412/2004 și art. 8 și art. 15 alin.2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și art. 17 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 890/2005.
În ce privește aplicarea directă, pe temeiul art. 20 alin2. din Constituție, de către instanța națională a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, tratat internațional la care recurentul se raportează prin invocarea sa generică, fără indicarea articolului și paragrafului din Convenție pe care își întemeiază pretențiile și pe care solicită instanței naționale să le aplice direct în litigiul său, tribunalul constată că, cel mai probabil, recurentul ar putea avea în vedere disp. art.1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO.
Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentului, tribunalul constată că acesta nu are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici măcar o „speranță legitimă” la dobândirea unui bun, respectiv a dreptului de proprietate pentru suprafața de 10.000 mp teren extravilan pe raza localității de domiciliu, deoarece aceste noțiuni sunt limitate de existența, reglementarea și posibilitatea dobândirii dreptului subiectiv/bunului conform dreptului intern aplicabil, iar norma internă invocată de recurent și reținută de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate - art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 341/2004 raportat la art. 15 alin.2 din Legea nr. 18/1991 nu îi conferă recurentului reclamant un bun, nici o speranță legitimă la dobândirea acestuia, instituind o simplă vocație a beneficiarului supusă condițiilor concrete de existență a terenului disponibil.
Este adevărat că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului ratificată de România prin Lg.30/1994 se aplică direct și cu prioritate în dreptul intern atunci când există neconcordanțe între prevederile internaționale ratificate și cele interne, însă, în speța dedusă judecății, tribunalul constată referitor la aplicarea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO că reclamantul recurent nu se poate prevala de acest text decât în măsura în care procedura pe care o urmează s-ar raporta la bunuri al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziții, sens în care tribunalul apreciază că interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. vs. România, publicată la 14.12.2006 își găsește aplicabilitate și va fi însușită și în speța de față.
În speța mai sus menționată, Curtea a stabilit, conform jurisprudenței sale, că noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei, nr._/1998), o creanță putând fi considerată drept o valoare patrimonială atunci când în dreptul intern are o bază suficientă. Același raționament a fost aplicat de Curtea Europeană și în cauzele C. contra României (14.o9.2oo4) și I. contra României (13.o1.2oo5).
Față de cele ce preced, tribunalul constată că aceleași rațiuni își găsesc aplicabilitatea și în speța de față, întrucât reclamantul nu se poate prevala de un „bun” sau o „speranță legitimă” ca valoare patrimonială care să fie ocrotită de art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, deoarece o creanță poate fi considerată drept o valoare patrimonială numai atunci când în dreptul intern are o bază suficientă, ceea ce nu se întâmplă în concret în situația dedusă judecății în speță, astfel că în cauză, nu se poate reține existența unei încălcări a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, în lumina jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului.
Față de toate aceste considerente, având în vedere că, în speță, nu subzistă motive de casare ori modificare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, în contextul analizării sentinței sub toate aspectele în baza art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C. G. C., domiciliat în municipiul B., . bis, județul B. împotriva sentinței civile nr._/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect fond funciar, în contradictoriu cu pârâții P. M. B. și C. L. PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Martie 2013.
Președinte, E. P. | Judecător, M. Ș. | Judecător, A. M. |
Grefier, A. P. |
Red.MȘ
Th.red.CC/MȘ
2 ex./28.03.2013
Dosar fond nr._ Judecătoria B.
Judecător fond V. A. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1514/2013. Tribunalul BUZĂU | Contestaţie la executare. Decizia nr. 618/2013. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
