Plângere contravenţională. Decizia nr. 58/2013. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 58/2013 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 14-01-2013 în dosarul nr. 23273/200/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 58/2013
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. P.
Judecător A. M.
Judecător M. Ș.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea recursului declarat de intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEAN B. – cu sediul în B., .-10, jud. B., împotriva sentinței civile nr._/02.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect plângere contravențională, în contradictoriu cu petentul I. V. – domiciliat în comuna M., ..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că este primul termen de judecată, recursul este motivat și scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar intimatul a formulat în cauză întâmpinare, după care:
Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului contravențional de față constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ din 10.10.2011, petentul I. V. a solicitat anularea procesului verbal de contravenție . nr._ din data de 27.05.2010 încheiat de către reprezentantul Inspectoratului de Poliție al județului B., Serviciul Poliției Rutiere, proces verbal pe care-l consideră netemeinic și nelegal.
În motivarea în fapt a cererii, a arătat că a fost sancționat pentru că a condus autoturismul Ford Mondeo, cu număr de înmatriculare_, proprietate ., pe . A. M. spre Democrației, vorbind la telefonul mobil, fără a folosi dispozitivul „mâini libere”. Apreciază că nu se face vinovat de săvârșirea acestei contravenții, având în vedere că, de aproximativ un an folosește un dispozitiv de tip „mâini libere”Nokia, iar telefonul mobil nu poate fi folosit în momentul când e conectat la dispozitiv pentru că nu se aude nimic și în opinia sa, beneficiază de prezumția de nevinovăție, motiv pentru care ar trebui ca intimata să facă dovada săvârșirii contravenției.
În dovedirea plângerii, a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a depus în copie Procesul verbal de contravenție . nr._ din data de 27.05.2010 și carte de identitate . nr._.
În termen legal, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată, susținând că în data de 03.10.2011, orele 16.30 petentul, în timp ce conducea autoturismul marca Ford Mondeo cu numărul de înmatriculare_, pe .. B., a fost oprit de un echipaj de politie întrucât vorbea la telefonul mobil fără a utiliza sistemul „mâini libere”, împrejurare în care agentul de politie rutieră i-a atras atenția asupra abaterii comise și i-a adus la cunoștință că va fi sancționat conform art. 99 alin. 2 din O.U.G. 195/2002, pentru încălcarea prevederilor art. 36 alin. 3 din OUG 195/2002.
Agentul de politie a stabilit ca sancțiune împotriva conducătorului auto amenda în valoare de 134 lei, respectiv 2 puncte amendă, cât și 2 puncte penalizare, menționând totodată posibilitatea achitării în cel mult două zile lucrătoare a jumătate din minimul amenzii prevăzute de lege, și anume 67 de lei, astfel că procesul verbal a fost legal întocmit cu respectarea prevederilor OG 2/2001.
De asemenea, a precizat că măsura luată de către agentul de poliție a fost luată în conformitate cu prevederile art. 109 alin. 1 din OUG 195/2002 "constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se face direct de către polițistul rutier " și că petentul era singur în autovehicul, astfel încât se opune audierii martorilor prevăzuți de art. 189, alin. 1, punctele 1 și 2 din C. pr. civ.
În dovedirea susținerilor sale, intimata a anexat la dosar raportul agentului constatator și cazierul rutier al petentului.
Urmare a materialului probator administrat, prin sentința civilă nr._ pronunțată de Judecătoria B. în ședința publică din 2.10.2012, a fost admisă plângerea formulată de petent, a fost anulat procesul-verbal de constatare a contravenției . nr._/03.10.2011 și exonerat petentul de amenda aplicată în cuantum de 134 lei, fiind înlăturate și măsurile complementare dispuse.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin procesul-verbal . nr._ din data de 03.10.2011 încheiat de IPJ B., petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 134 lei -2 puncte amendă, precum și 2 puncte penalizare, pe motiv că în data de 03.10.2011, orele 16.30, în timp ce conducea autoturismul marca Ford Mondeo cu numărul de înmatriculare_, pe .. B., a fost oprit de un echipaj de politie întrucât vorbea la telefonul mobil fără a utiliza sistemul „mâini libere”, faptă sancționată de art. 99 alin.2 din OUG nr. 195/2002.
Referitor la legalitatea procesului verbal, instanța de fond a reținut că acesta a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, cuprinzând toate mențiunile prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, iar în ceea ce privește temeinicia acestuia, instanța a constatat că prezentul litigiu trebuie să ofere, în primul rând, garanțiile procesuale recunoscute și garantate de articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (care face parte din dreptul intern în baza articolului 11 din Constituția României și are prioritate în temeiul articolului 20 alin. 2 din legea fundamentală).
Acest lucru se impune deoarece, deși în dreptul nostru intern contravențiile au fost dezincriminate, în lumina jurisprudenței CEDO (cauzele A. c. României, Engel c. Olandei, Lutz c. Germaniei, Lauko c. Slovaciei și Kaubec c. Slovaciei), acest gen de contravenție (referitoare la circulația pe drumurile publice) intră în sfera „acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al articolului 6 CEDO. La această încadrare, a reținut instanța de fond, conduc două argumente: norma juridică ce sancționează astfel de fapte are caracter general (O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice se adresează tuturor cetățenilor) și amenda (sancțiunea contravențională aplicabilă) urmărește un scop preventiv și represiv.
A reținut, de asemenea, instanța că în alte situații (cauzele Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei, Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că aceste criterii (care sunt alternative, iar nu cumulative) sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are în sensul art. 6 din Convenție caracter penal.
Instanța a apreciat, de asemenea, că lipsa gravității pedepsei aplicate petentului (134 RON) nu poate priva o contravenție de caracterul său inerent penal (în accepțiunea Curții europene a drepturilor omului – Cauza Ozturc c. Germaniei) și pe cale de consecință, petentului îi sunt recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 Convenție printre care și prezumția de nevinovăție.
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel și jurisprudența Curții), a reținut instanța fondului, face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar, în raport de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În acest sens instanța de fond a apreciat că procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției (lizibil scris și legal întocmit) nu poate face dovada prin el însuși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, acest proces verbal fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.
Cu toate acestea, se reține în considerentele sentinței recurate, așa cum a statuat Curtea în cauza A. c. României, cauza A. c. României, în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României, cauza H. și alții c. României precum și în cauza N. G. c. României, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Plecând de la raționamentul Curții europene, a reținut instanța de fond, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii și pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
S-a reținut de asemenea că în lipsa oricărei probe care să ateste că petentul se face vinovat de contravenția reținută în sarcina sa, acesta fiind în imposibilitatea de a proba faptul negativ că nu vorbea la telefon sau că vorbea utilizând dispozitivul „mâini libere”, instanța a apreciat că nu sunt indicii că petentul a comis contravenția pentru care a fost sancționat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimatul Inspectoratul de Poliție Județean B., criticând-o pentru netemeinicie.
În motivarea în fapt a recursului se arată că instanța de fond a apreciat că procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției nu face dovada, prin el însuși, a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, acest înscris fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției, prima instanță prevalându-se de art. 6 din CEDO în baza căruia a apreciat că instituția intimată trebuia să dovedească fapta săvârșită de petent.
Recurentul consideră că în ceea ce privește consecințele aplicării acestui articol, lipsește de forță probantă procesul verbal de constatare a contravenției sau, dimpotrivă, poate constitui o probă împotriva contestatorului, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului netranșând problema, instanța de la Strasbourg, neargumend în deciziile sale că organul administrativ care întocmește actul de sancționare ar avea obligația ca, pe lângă constatările personale, să prezinte în instanță și alte probe din care să rezulte vinovăția persoanei sancționate, ci, dimpotrivă, recunoscând statelor membre dreptul de a dezincrimina anumite fapte, CEDO a arătat în cauza Ozturk c. Germaniei că acest procedeu este benefic, între altele, datorită degrevării autorităților judiciare de urmărirea și sancționarea contravențiilor.
Apreciază recurenta că procesul verbal nu este un simplu act de acuzare deoarece el conține și constatarea faptei făcută de agentul constatator și sancțiunea aplicată contravenientului, iar în măsura în care nu este contestat în termen, procesul verbal întocmit devine titlu executoriu conform art.37 din OG 2/2001.
În speța dedusă judecății, din această perspectivă, apreciază că procesul verbal contestat are forță probantă prin el însuși și constituie o dovadă suficientă a vinovăției contestatorului cât timp acesta din urmă nu prezintă o probă contrară și conferind forță probantă acestui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăției, în sensul art.6 al.2 din CEDO.
O interpretare contrară, susține recurenta, ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca și gravitate, dar extrem de numeroase. În speță, fiind vorba de o contravenție constând în fapte comisive de nerespectare a unor prevederi legale, sarcina probei este inversată prin mecanismul de funcționare al prezumției simple (art.1203 Cod civil) astfel încât aceasta trece asupra părți împotriva căreia a fost stabilită prezumția. Aspectul invocat, se arată în recurs, este unul distinct de aplicare automată a art.1169 din Codul civil care se referă la situația în care se pornește de la ideea preconcepută înainte de administrarea oricărei probe că actul sancționator face dovada și a vinovăției persoanei sancționate.
Invocă recurenta că practica judiciară în materie este unitară, invocând în acest sens decizia nr.716/18.10.2010 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ în sensul că s-a stabilit faptul că fiind constatată fapta personal și direct de agentul constatator, prin propriile simțuri, prezumția de legalitate a procesului verbal se fundamentează tocmai pe faptul că el înglobează constatările personale ale unui agent al statului și mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere nici cazierul contravențional al petentului din care se poate trage concluzia privind conduita petentului pe drumul public.
Solicită astfel instanței de control judiciar ca, reanalizând probatoriul, să admită recursul, să modifice sentința și pe fond să respingă plângerea, recursul fiind întemeiat în drept pe dispoz. art.34 al.2 din OG 2/2001.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul petent a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând faptul că în momentul în care a fost oprit și informat de agentul constatator cu privire la fapta presupus comisă, a solicitat acestuia proba video sau un martor din trafic deoarece în intersecția ..Unirii, de unde a plecat de la semafor, au plecat și alte mașini, așa încât cel puțin unul din conducătorii acestora putea vedea dacă vorbea sau nu la telefon, solicitare făcută și în scris pe procesul verbal.
Susține, de asemenea, că se deplasa dinspre . centrul orașului, plecând de la semafor, urmând să vireze stânga, lucru pe care nu ar fi putut să-l facă în condițiile în care vorbea la telefon deoarece manevra solicita ambele mâini: volan și schimbătorul de viteză și nu în ultimul rând, însăși prezența echipajului de poliție la loc vizibil, unde se afla și în acel moment, descurajează pe oricine să folosească în mers telefonul mobil.
Cu privire la cazierul său contravențional, invocat de recurentă, arată intimatul că și-a recunoscut și plătit de fiecare dată amenzile contravenționale ce i-au fost aplicate și de care s-a făcut vinovat.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a normelor legale în vigoare, precum și din oficiu, în fapt și în drept, conform art.304/1 C.pr.civ., tribunalul constată că este temeinică și legală pentru următoarele considerente:
Prin plângerea ce face obiectul prezentei cauze petentul - intimat a solicitat anularea procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 27.05.2010 de către reprezentantul recurentei, prin care a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 134 lei -2 puncte amendă, precum și 2 puncte penalizare, în sarcina acestuia reținându-se că în data de 03.10.2011, orele 16.30, în timp ce conducea autoturismul marca Ford Mondeo cu numărul de înmatriculare_, pe .. B., a fost oprit de un echipaj de politie întrucât vorbea la telefonul mobil fără a utiliza sistemul „mâini libere”, faptă sancționată de art. 99 alin.2 din OUG nr. 195/2002.
Prin hotărârea a cărei recurare se solicită, instanța de fond a admis plângerea formulată, a anulat procesul-verbal de constatare a contravenției și a exonerat petentul de amenda aplicată în cuantum de 134 lei, fiind înlăturate și măsurile complementare dispuse, apreciind că sub aspectul legalității acesta a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, cuprinzând toate mențiunile prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, însă în ceea ce privește temeinicia nu s-a făcut dovada că petentul se face vinovat de comiterea contravenției reținute în sarcina sa, fiind încălcate astfel dispozițiile articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, sens în care instanța de fond a făcut trimitere la jurisprudența CEDO care este constantă în acest sens.
Prin recursul formulat, recurentul consideră că aplicarea acestui articol, lipsește de forță probantă procesul verbal de constatare a contravenției deși în realitate el constituie o probă împotriva contestatorului, cu atât mai mult cu cât deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului nu a tranșat problema, instanța de la Strasbourg, neargumentând în deciziile sale că organul administrativ care întocmește actul de sancționare ar avea obligația ca, pe lângă constatările personale, să prezinte în instanță și alte probe din care să rezulte vinovăția persoanei sancționate, ci, dimpotrivă, a recunoscut statelor membre dreptul de a dezincrimina anumite fapte, invocând la rândul său cauza Ozturk c. Germaniei în care s-a apreciat că acest procedeu este benefic, între altele, datorită degrevării autorităților judiciare de urmărirea și sancționarea contravențiilor.
Susținerile recurentei referitoare la practica CEDO, ce vizează dreptul statelor membre de a dezincrimina anumite fapte, sunt irelevante în cauza dedusă judecății, în condițiile în care în speța dedusă judecății nu se pune problema dezincriminării unor fapte ci obligația organului constatator de a face dovada vinovăției contravenientului.
Susține recurentul că procesul verbal nu este un simplu act de acuzare deoarece el conține și constatarea faptei făcută de agentul constatator și sancțiunea aplicată contravenientului, iar în măsura în care nu este contestat în termen, procesul verbal întocmit devine titlu executoriu conform art.37 din OG 2/2001. Este de necontestat faptul că în cazul în care procesul verbal nu este contestat în instanță el devine titlu executoriu, însă în această situație se apreciază că prin conduita sa contravenientul își recunoaște vinovăția, ori, în cazul în care acesta nu achiesează la constatările făcute de agentul constatator și înțelege să-l conteste în instanță, intervine în mod automat obligația agentului care a întocmit documentul să facă dovada aspectelor reținute în sarcina contravenientului tocmai ca o garanție a respectării drepturilor prevăzutr de art. 6 din Convenție printre care și prezumția de nevinovăție.
Se invocă de asemenea faptul că procesul verbal contestat are forță probantă prin el însuși și constituie o dovadă suficientă a vinovăției contestatorului cât timp acesta din urmă nu prezintă o probă contrară și conferind forță probantă acestui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăției, în sensul art.6 al.2 din CEDO.
De observat este faptul că prin procesul verbal contestat se reține în sarcina contestatorului contravenient o faptă comisivă și anume aceea că în timp ce conducea autoturismul vorbea la telefonul mobil fără a utiliza sistemul „mâini libere”, faptă sancționată de art. 99 alin.2 din OUG nr. 195/2002, ori în această situație sarcina probei aparține potrivit disp. art. 1169 din Codul civil, agentului constatator și nicidecum contravenientului, care în opinia recurentului ar trebui să facă dovada că nu a comis acest lucru.
Recurentul invocă prin recursul promovat că practica judiciară în materie este unitară, invocând în acest sens decizia nr.716/18.10.2010 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ în sensul că s-a stabilit faptul că fiind constatată fapta personal și direct de agentul constatator, prin propriile simțuri, prezumția de legalitate a procesului verbal se fundamentează tocmai pe faptul că el înglobează constatările personale ale unui agent al statului.
Tribunalul reține că practica judiciară nu constituie izvor de drept, judecătorul în soluționarea litigiului nu este legat în hotărârea pe care o dă de o cauză similară sau de un proces similar, judecat de el însuși sau de o altă instanță. Acceptarea unui astfel de punct de vedere ar conduce la încălcarea prezumției de nevinovăție recunoscută contravenientului în mod constant în practica CEDO care face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar, în raport de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Recurentul susține de asemenea faptul că instanța de fond nu a avut în vedere cazierul contravențional al petentului din care se poate trage concluzia privind conduita petentului pe drumul public. Tribunalul constată că acest aspect este de natură a influența individualizarea sancțiunii aplicate contravenientului, însă numai în condițiile în care se face dovada certă că acesta a încălcat dispozițiile legale în materie contravențională și nicidecum nu poate conduce automat la stabilirea vinovăției acestuia în lipsa unor probe care să ateste conduita lui culpabilă.
În raport de considerentele expuse, în baza art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEAN B. – cu sediul în B., .-10, jud. B., împotriva sentinței civile nr._/02.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect plângere contravențională, în contradictoriu cu petentul I. V. – domiciliat în comuna M., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Ianuarie 2013.
Președinte, E. P. | Judecător, A. M. | Judecător, M. Ș. |
Grefier, M. H. |
Red.MȘ
Th.red.CC/2 ex.
28.01.2012
Dosar fond nr._ Judecătoria B.
Judecător fond A. N.
| ← Plângere contravenţională. Hotărâre din 22-04-2013,... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 227/2013. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
