Revendicare imobiliară. Decizia nr. 217/2013. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 217/2013 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 26723/200/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 217
Ședința publică de la 22 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător E. P.
Grefier V. P.
Pe rol fiind judecarea apelului civil declarat de reclamantele H. M. V. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la M. Partheniu din București, sector 1, .. 89 și D. S. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la M. Partheniu din București, sector 1, .. 89 și continuat de cumpărătorii de drepturi litigioase D. G. și D. V. ambii domiciliați în B., .. 10, județul B. împotriva sentinței civile nr. 9974 pronunțată la data de 4.07.2012 de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ /200/2011, având ca obiect revendicare imobiliară, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, sector 5, ., Agenția D. Statului cu sediul în București, sector 1, Calea Stirbei V., nr. 43 și C. locală Vernești pentru aplicarea legilor fondului funciar, cu sediul în ..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 14.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, pentru a da posibilitatea părților în proces să depună concluzii scrise, în temeiul art. 146 C.proc.civ., Tribunalul a amânat pronunțarea pentru astăzi, în ziua de 22.10.2013 și, în urma deliberării avute, a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra prezentului apel civil.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 18.11.2011 sub numărul_, reclamantele H. M. V. și D. S. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, AGENTIA D. STATULUI si C. L. VERNESTI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PORPETATE ASUPRA TERENURILOR pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtelor să lase reclamantelor posesia, folosința și dispoziția în mod exclusiv, absolute și perpetuu a 68,90 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea (concesiunea) SCDP Cândesti, cu următoarele vecinătăți: la nord – delimitarea locuitorilor din Sătuc, la sud – delimitarea locuitorilor din Cândesti, la est – râul B., la vest – șoseaua B. – Nehoiu (DN 10).
În motivarea în fapt, reclamantele învederează instanței faptul că sunt proprietarele acestui teren, atât înainte de 6 martie 1945, cât si în prezent, acesta făcând parte din suprafața de 957 mp, cumpărată de străbunicul lor M. A., în anul 1903, prin ordonanța de adjudecare transcrisă la grefa Tribunalului Ilfov, sectia notariat la nr.3609. Din matricola nr.338 privind pe V. P. reiese faptul că în anul 1947 aceasta avea în proprietate în . si 4500 mp teren agricol pentru care plătea impozit agricol. Din matricola nr.339 privind pe Constanta Philippide reiese că în anul 1947 aceasta avea în proprietate în . ha teren agricol pentru care plătea impozit agricol.
Susțin că acest teren, în suprafața totală de 68,90 ha, a fost preluat abuziv de statul comunist în anul 1948, fără titlu valabil si în consecință nu a ieșit niciodată din patrimoniul legitim al autorilor lor, transmițându-se acestora prin moștenire astfel: după decesul lui M. A., conform testamentului nr.6113 din 10 septembrie 1925 al Tribunalului B. secția I-a, întreaga avere mobilă si imobilă a trecut în proprietatea fiicelor sale M. A., Constanta Philippide, V. P. si E. A. (Partheniu). Partheniu M. G., tatăl reclamantelor a moștenit întreaga avere a defunctelor Constanta si V., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.16 din 19.05.2009 de pe urma defunctei Constanta Philippide, din certificatul de moștenitor nr.139/16.03.1966 de pe urma defunctei V. P. si din certificatul de moștenitor nr.40/15.11.2010 de pe urma defunctului Partheniu M. G..
La data de 24.06.2009, cu scrisoare recomandată, tatăl reclamantelor a solicitat ADS București restituirea suprafeței de teren agricol revendicate, ce a aparținut familiei reclamantelor, însă prin adresa nr._/01.07.2009 li s-a recomandat să ia legătura cu Prefectura B., C. L. Vernesti si SCDP Cândesti din subordinea ASAS București, avându-se în vedere si Legea nr.45/2009 anexa 3, poziția 25 ce prevede că suprafața de 203 ha concesionată SDP-ului este indispensabilă cercetării și multiplicării materialului biologic.
Reclamantele menționează că la data de 03.06.2011 prin Legea 72/2011, se modifică si se completează Legea nr.45/2009 astfel încât SCDP Cândesti nu mai este menținută ca unitate de cercetare si se trece în subordinea ADS în vederea desființării. În această situație, terenul proprietatea reclamantelor, preluat abuziv de statul comunist si folosit de SCDP Cândesti până la . Legii nr.72/2011 este liber si poate fi restituit foștilor proprietari. Întrucât acest teren este râvnit de așa-zișii întreprinzători cu concursul direct al administrației locale si centrale, la data de 17.12.2010 au notificat ASAS București SCDP Cândesti si C. L. de aplicare a legilor fondului funciar, pentru a proceda la restituirea proprietății.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.563 C.civ., art.20, 21,44 din Constituția României si art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosarul cauzei ordonanța de adjudecare nr.3609 înregistrată la Tribunalul Ilfov, planul de partaj al moșiei Cândestii de Sus, testamentul întocmit de M. A., extras din nr. matricol nr.338 pe numele V. P., numărul matricol 339 pe numele Constanta Filipide, act de partaj voluntar, adresa nr._/01.07.2009 emisă de Agenția D. Statului, certificat de moștenitor nr.139/1966, certificate de moștenitor nr.503 din 16.12.1970, certificate de moștenitor nr.16 din 19.05.2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., motivat de faptul că obiectul cauzei îl constituie acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.563 C. civil, iar proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o persoană care îl deține fără drept. Întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu este posesorul terenurilor, solicită admiterea excepției.
Mai invocă în continuare inadmisibilitatea acțiunii, întrucât în considerentele deciziei nr.33/09.06.2008, pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii referitoare la problema rezolvată neunitar a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr.10/2001 si aplicarea dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, instanța supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de lege nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au abținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil.
În speța de față, având în vedere că reclamantele nu au urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar și că imobilele în litigiu intră sub incident acestor legi, solicită să se constate că acțiunea este inadmisibilă. Nu se poate reține că se încalcă jurisprudența CEDO sau Constituția României, deoarece se invocă propria culpă a reclamantelor, care nu au urmat procedura specială. Instanța de contencios European a statuat că speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în aceeași măsură reprezentând efectul unei creanțe subcondiție, încetând prin neîndeplinirea condiției (cauza prințul Hans – Adams II de Liechtenstein contra Germaniei).
La întâmpinare au fost atașate următoarele înscrisuri: minuta ședinței din 14.11.2011 a ICCJ.
C. L. Vernesti a comunicat relații privind situația juridică a terenului, precum si precizări privind terenurile reconstituite familiei reclamantelor. Astfel, menționează că terenul solicitat de reclamantă, din datele prezentate, se află amplasat pe raza satului Cândesti si a fost în administrarea SCDP Cândesti. În urma emiterii legii nr.72/2011, terenul a trecut în patrimonial ADS Filiala B..
Referitor la amplasamentele deținute anterior preluării, susține că nu deține documente care să ateste cele precizate de reclamante. În baza Legii nr.1/2000, tatălui reclamantelor, respectiv Partheniu M. G., i s-a reconstituit suprafața de 50 ha întocmindu-se titlul de proprietate nr._/27.06.2008 în care este înscrisă suprafața de 47,65 ha, având la bază ca document privind dreptul de proprietate planul moșiei Cândesti, deținute de M. A., bunicul acestora.
Reclamantele solicită reconstituirea dreptului de proprietate de la cele două autoare Constanta Philipide si V. P., făcând trimitere la acest document în calitate de moștenitoare. Reclamantele nu figurează până în prezent cu cereri privind retrocedarea de suprafeței de teren, întemeiate pe legile fondului funciar. În anul 2009, Partheniu M. G., tatăl reclamantelor, a formulat acțiune în instanță, ca moștenitor al celor două fiice ale lui M. A., prin care solicită reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 37,72 ha deținută de acestea.
În baza sentinței civile nr.2450/15.04.2010 se decide atribuirea acestei suprafețe de la cele două autoare, teren aflat în prezent în proprietatea reclamantei H. M. V.. În aceste condiții, din totalul solicitat de 65,90 ha, s-a reconstituit de la cele două autoare suprafața de 37,72 ha, rămânând a fi reconstituită suprafața de 31,18 ha.
Prin hotărârea 374/2008 a Comisiei Județene, suprafața de 202 ha cuprinsă în planul moșiei Cândesti a fost repartizată comisiei locale Vernesti, în scopul punerii în posesie a unor proprietari aprobați de către C. L.. Pe această suprafața s-a efectuat punerea în posesie pentru suprafața de 47,65 ha pe numele autorului Partheniu M. G..
Pentru restul suprafeței, C. locală nu a efectuat punerea în posesie, în condițiile în care suprafața de teren a constituit obiectul unui litigiu în instanță cu SCDP Cândesti.
Pârâta Agenția Domeniile Statului a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, apreciind că este supusă timbrări, iar scutirea prevăzută la art.15 lit.r se referă numai la acțiunile întemeiate pe prevederile legii special ale fondului funciar, iar nu și la acțiunile întemeiate pe dreptul comun.
Mai invocă totodată si excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că în cauza de fată, terenul face parte din categoria terenurilor agricole al căror regim juridic a fost reglementat prin legile special ale fondului funciar Legea nr.18/1991 si Legea nr.1/2000. Astfel cererea reclamantelor întemeiată pe codul civil, Constituția României si Convenția Europeană a Drepturilor Omului apare ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art.8 coroborate cu ale art.39 din legea nr.18/1991 si ale art.23 alin.2 coroborate cu art.3 alin.2-4 din Legea nr.1/2000, republicată.
În sprijinul celor susținute a invocat și amintește și Decizia nr.33/2008 a ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii pentru unificare practicii judiciare în materia proprietății.
Pe fond apreciază acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată, Agenția D. Statului fiind o instituție de interes public, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii si Dezvoltării Rurale, ale cărei atribuții sunt stabilite în mod restrictive prin prevederile art.4 din Legea nr.268/2001, respectiv: inventarierea și predarea terenurilor din domeniul privat al statului, astfel că are o obligație legală de a preda pe bază de protocol terenul cu destinație agricolă, în momentul primirii cererii de la C. Județeană de fond funciar, dacă este însoțită de o documentație legal întocmită. Modalitatea în care se va realiza reconstituirea dreptului de proprietate revine în sarcina Comisiilor locale, respective C. Județeană, dar trebuie realizată cu luarea în considerare a inventarului actualizat al terenurilor agricole din proprietatea comunei și din domeniul privat al statului.
În urma probelor administrate în cauză, Judecătoria B. a pronunțat sentința civilă nr. 9974/04.07.2012, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamantele H. M. V., și D. S., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale a Statului R., instanța a apreciat că acesta poate sta în calitate de pârât în cauză, întrucât trebuie să asigure repararea eventualului prejudiciu cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel ce este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel ce este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Prin urmare, dacă se constată că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv sau încă se află în domeniul privat sau public al statului, acesta are calitate în cauză.
Pentru aceste motive instanța a respins excepția lipsei calității procesuale a Statului R., reprezentat de Ministerul Finanțelor.
Pârâtele Agenția D. Statului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamantă, iar instanța a analizat această excepție odată cu fondul, apreciind că reprezintă o apărare de fond, care, în cazul în care este găsită întemeiată, va atrage inadmisibilitatea acțiunii.
Reclamantele susțin că imobilul revendicat, respectiv 68,90 ha teren agricol, a fost preluat fără titlu de stat și solicită să le fie lăsat în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, întemeindu-se pe dispozițiile art.480 din C.civ.
De asemenea susțin în fața instanței, prin apărător, că nu au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru această suprafață de teren, întemeiate pe legile fondului funciar, situație atestată și de C. L. Vernești, în întâmpinarea depusă la dosar (fila 50).
Reclamantele și autorul acestora au avut cunoștință de existența cadrului legal pentru reconstituirea dreptului de proprietate, de vreme ce pentru alte suprafețe de teren au formulat cereri de reconstituire adresate Comisiei Locale Vernești, fiindu-le retrocedate mai multe suprafețe de teren.
Art.6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului, prevăzând că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Potrivit normelor enunțate mai sus instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului. Tot în cuprinsul art.6 alin.2 se stabilește că bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Același principiu a fost stabilit și de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii în ședința din data de 09.06.2008, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001. S-a apreciat astfel că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut în mod expres în legea specială. De asemenea s-a mai stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Acesta prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Deși Înalta Curte a avut în vedere exclusiv concursul dintre legea 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun-art.480 C.civil, este evident că pentru identitate de rațiune aceeași trebuie să fie soluția și în cazul concursului dintre legislația specială în materia fondului funciar și revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.
Legea 18/1991 prevede o anumită procedură ce trebuie urmată pentru reconstituirea dreptului de proprietate, cererea se depune la Primăria localității pe raza căruia se află terenul într-un anumit termen, nedepunerea cererii în termen atrăgând o anumită sancțiune, sancțiune care nu și-ar mai putea produce efectul dacă reclamantul ar avea deschisă și calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
Ori, Legea 18/1991 lege specială și derogatorie de la dreptul comun este obligatorie de la data intrării ei în vigoare și în raport cu principiul „ specialia generalibus derogant”.
Persoanele îndreptățite trebuie să urmeze calea specială (adică procedura), iar nu calea de drept comun, și ele trebuie, totodată, să se conformeze condițiilor și termenelor prevăzute de legea specială, suportând sancțiunile acolo prevăzute în caz de nesocotire a acestora.
Instituind o procedură specială, obligatorie și exclusivă de restituire, Legile fondului funciar nu suprimă dreptul de acces la justiție, câtă vreme persoanele îndreptățite pot ataca în justiție deciziile sau dispozițiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanța este competentă să examineze în fond această pretenție, pronunțându-se, pe baza materialului probator administrat, asupra temeiniciei sau netemeiniciei acesteia. În cauza Golder contra Regatului Unit 1975, CEDO a arătat că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut” și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”. Statele au o mare marjă de apreciere în a reglementa dreptul de acces la justiție, putându-l supune unor limitări sau restricții. Existența unor proceduri prealabile administrative nu încalcă dreptul de acces la instanță dacă după parcurgerea unor astfel de proceduri reclamantul se poate adresa instanței.
Acțiunile în revendicare de drept comun având ca obiect imobilele preluate de stat, introduse după . legilor fondului funciar si a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.
Legile speciale suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, reclamantele, deși au avut la dispoziție procedura reglementată de Legea 18/1991, nu au urmat această procedură, fapt recunoscut și de către acestea și confirmat și de către C. L. Vernești, rămânând în pasivitate mai bine de 20 de ani, acest fapt imputându-se exclusiv atitudinii reclamantelor și autorului acestora și nu reprezintă o vină a autorităților.
De vreme ce reclamantul nu a urmat nici procedura prevăzută de Legea 18/_, nici pe cea prevăzută de Legea 1/2000 ori de Legea 247/2005, cel mai probabil suprafața de teren revendicată de reclamant a fost reconstituită altor persoane, de vreme ce Legea 18/1991 nu prevedea reconstituirea pe vechiul amplasament.
Din întâmpinarea Comisiei Locale Vernești reiese că prin hotărârea nr. 374/2008 a Comisiei Județene B., suprafața de 202 ha cuprinsă în planul moșiei Cândești a fost repartizată Comisiei locale în scopul punerii în posesie a unor proprietari aprobați de către C. L.. Astfel, prin atribuirea unor alți proprietari, terenurile au intrat în circuitul juridic civil, iar pentru menținerea securității raporturilor juridice nu se poate admite acțiunea în revendicare la mai bine de 20 de ani de la data creării cadrului legal pentru reconstituirea dreptului de proprietate prin legile speciale ale fondului funciar.
Situația expusă mai sus întărește ideea că acțiunea în revendicare este inadmisibilă câtă vreme reclamantul avea la dispoziție procedura specială prevăzută de Legea 18/1991, pe care dacă nu a urmat-o în termenele și condițiile prevăzute de lege, din culpa sa exclusivă, acest fapt conduce la decăderea din dreptul de a formula cerere. A admite admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, ar însemna ca Legea 18/1991 să nu-și mai producă efectele și ar fi golită de conținut. Mai mult s-ar da naștere la numeroase litigii dacă aceleași suprafețe de teren ar fi revendicate de către foștii proprietare, și în același timp reconstituite altor persoane în baza Legii 18/1991.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu încalcă nici dreptul de proprietate al reclamantului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Ori așa cum rezultă din jurisprudența sa în materie CEDO a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă ( Cauza P. contra României).
Mai mult CEDO nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice convenția.
Pentru aceste motive, instanța a respins acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele H. M. V. și D. S., prin care au solicitat rejudecarea cauzei de către instanța de apel (și nu de recurs), cu consecința desființării soluției date în primă instanță, respingerii excepției inadmisibilității acțiunii de chemare în judecată, iar pe fond, admiterii cererii ca întemeiate.
Apelantele au criticat sentința fondului pentru nelegalitate și netemeinicie.
În primul rând, consideră că se impune recalificarea căii de atac incidente în această cauză. Astfel, în dispozitivul sentinței apelate, se precizează că hotărârea se atacă cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, însă având în vedere faptul că apelantele reclamante au învestit organul judiciar cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ, coroborat cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu pe dispozițiile legilor speciale în materia fondului funciar, prima instanță de judecată a calificat în mod greșit calea de atac incidență ca fiind recursul, și nu apelul.
În lipsa oricăror mențiuni exprese derogatorii în C. civil în această materie, apelantele apreciază că acțiunea în revendicare întemeiată pe textele citate urmează regimul de drept comun în ceea ce privește căile de atac, astfel că hotărârile pronunțate într-o asemenea acțiune în primă instanță se atacă cu apel la instanța ierarhic superioară.
Prin urmare, solicită recalificarea căii de atac incidență în cauză, să se constate că aceasta este apelul și nu recursul și, pe cale de consecință, să se aibă în vedere la soluționarea cauzei regulile aplicabile acestei căi de atac, reclamantele înțelegând să-și formuleze criticile împotriva sentinței civile atacate din perspectiva procedurii apelului.
Chiar dacă, în baza art. 3041 din C. proc. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, apelantele nu văd niciun motiv pentru a se lipsi de toate căile de atac prevăzute de lege în materia acțiunilor în revendicare imobiliare respectiv, atât apelul, cât și recursul.
Referitor la motivele de nelegalitate, consideră că prima instanță de judecată a tratat această cauză cu superficialitate, reținându-se o . afirmații lipsite de orice suport probator, ba chiar contravenind în mod evident acestuia, fiind avute în vedere în special două argumente: reconstituirea probabilă pe numele altor proprietari și culpa exclusivă a autorului reclamantelor pentru neurmarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991, care conduc la concluzia că notele scrise depuse la dosarul cauzei anterior datei amânării pronunțării au fost ignorate cu desăvârșire.
Astfel, instanța de judecată a constatat în mod eronat și în temeiul unor presupuneri, că terenul revendicat a fost reconstituit pe numele altor persoane, astfel că o eventuală admitere a acțiunii în revendicare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice.
Contrar acestor susțineri, reclamantele au învederat că terenul în cauză este în prezent liber și aflat în administrarea ADS, la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar Vernești, conform Hotărârii Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor nr. 366 din 16.10.2007, însă, din totalul de 202 ha cuprinse în planul moșiei Cândești, exceptând suprafața de 47,65 ha înscrisă pe numele lui Partheniu M. G. în titlul de proprietate nr._/27.06.2008, nicio altă suprafață de teren nu a fost reconstituită pe numele fie al lui Partheniu M. G., fie al altor persoane. Aceasta rezultă de altfel și din relațiile solicitate de către instanța de judecată de la C. L. Vernești.
Împrejurarea că terenul este liber, nefiind prin urmare restituit altor persoane, cu eventuala prejudiciere a drepturilor reconstituite pe numele unor terți de bună credință determină incidența în cauză a tezei finale din Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia: „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor”.
Or, instanța fondului a pronunțat o soluție generală, apreciind ab initio și fără analiza circumstanțelor specifice ale cauzei, că acțiunile în revendicare de drept comun sunt inadmisibile.
Referitor la cel de-al doilea argument al instanței, în sensul că decăderea din termenele și procedura legii speciale s-a datorat culpei exclusive a autorului reclamantelor, reclamantele au evidențiat, atât prin concluziile orale consemnate în încheierea de ședință din 28.06.2012, cât și prin intermediul notelor scrise, că Partheniu M. G. a fost în măsură să se conformeze cerințelor legilor speciale numai pentru o parte din terenurile moștenite de pe urma bunicului și mătușilor sale. Aceasta, întrucât începând cu anul 2005, i s-a declanșat, iar ulterior accentuat . (demență senilă), ceea ce a determinat imposibilitatea obiectivă a procurării documentelor de atestare a proprietății și depunerii cererilor de reconstituire și pentru restul terenurilor.
În acest sens, apelantele apreciază că înscrisurile medicale depuse la dosar odată cu notele scrise ridică cel puțin semne de întrebare cu privire la starea de sănătate mentală a autorului acestora. Or, instanța de judecată nu a ținut cont de aceste argumente ale apelantelor și nici nu a indicat, motivat, de ce le-a respins ca neîntemeiate. Din această perspectivă, hotărârea instanței fondului este și nemotivată, ceea ce s-ar încadra (dacă s-ar trece peste solicitarea de recalificare a cauzei) la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
În ceea ce privește aplicarea ratione materiae a Convenției Europene, instanța fondului a interpretat în mod restrictiv și prin urmare, eronat, dispozițiile acesteia.
Astfel, în cauza P. contra României, Curtea a reiterat principiul conform căruia, deși dispozițiile Convenției nu impun statelor contractante obligația de restituire a bunurilor naționalizate ori confiscate, de îndată ce o asemenea obligație a fost asumată de către un stat, aceasta trebuie să fie executată cu claritate și coerență rezonabile, în scopul evitării insecurității juridice și incertitudinii în care s-ar putea găsi beneficiarii unei astfel de măsuri. în continuare, instanța europeană a reținut că, în absența unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare a instanțelor naționale, divergențele jurisprudențiale sesizate, trădând o problemă gravă, de interes social și persistentă în timp, conduc la o incertitudine permanentă și la diminuarea încrederii publicului în sistemul judiciar, componentă fundamentală a unui stat de drept.
Astfel că, deși datele din această speță [P. contra României) s-au produs în cadrul legislativ și jurisprudențial de dinaintea adoptării Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că, după . acesteia, reclamantul s-a aflat în continuare în imposibilitatea redobândirii proprietății sale, ceea ce înseamnă că statul nu și-a îndeplinit atât obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent la problema de interes general constând în aplicarea eficientă a legilor speciale de restituire, cât și obligația de a recunoaște reclamantului posibilitatea exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Față de toate considerentele expuse, solicită, în principal, recalificarea căii de atac incidente în cauză ca fiind apel, desființarea în tot a sentinței civile a fondului și în rejudecare, respingerea excepției inadmisibilității, iar pe fond, admiterea acțiunii de chemare în judecată, cu lăsarea proprietății terenului revendicat în deplina și liniștita posesie a reclamantelor apelante, iar în subsidiar, dacă se va trece peste recalificare, modificarea în tot a sentinței civile nr. 9974 din 04.07.2012 a Judecătoriei B., în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041, cu rejudecarea excepției inadmisibilității, în sensul respingerii acesteia, iar pe fond, admiterea acțiunii în revendicare imobiliară.
În cauză a formulat întâmpinare Direcția Generala a Finanțelor Publice B., în numele Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza mandatului de reprezentare nr._ din 05.12.2011.
Referitor la susținerile apelantelor, în sensul că prima instanță de judecată a tratat această cauza cu superficialitate, reținând o . afirmații lipsite de orice suport probator, având în vedere în special doar două argumente la pronunțarea hotărârii, respectiv reconstituirea probabilă pe numele altor proprietari si culpa exclusivă a autorului reclamantelor pentru neurmarea procedurii special prevăzută de Legea nr. 18/1991, consideră că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă reținând faptul că reclamantul avea la dispoziție procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991, pe care, daca nu au urmat-o în termenele si condițiile prevăzute de lege, din culpa lor exclusivă, acest fapt conduce la decăderea din dreptul de a formula cerere.
Totodată, arată intimata, în mod corect s-a reținut că a admite admisibilitatea acțiunii in revendicare pe calea dreptului comun, ar însemna ca Legea nr. 18/1991 să nu-si mai producă efectele si ar fi golită de conținut. Mai mult, s-ar da naștere la numeroase litigii dacă aceleași suprafețe de teren ar fi revendicate de către foștii proprietari, si in același timp reconstituite altor persoane în baza Legii 18/1991.
Reclamantele în cauza si-au asumat riscul procedurilor sancțiunilor stabilite de lege, respectiv pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate de către S. R., deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Deasemenea, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu încalcă nici dreptul de proprietate al reclamantului garantat de art. 1 din protocolul nr.l adițional la CEDO, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei suprafețe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, așa cum rezulta din jurisprudența sa în materie, CEDO a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual si nicio speranță legitimă (Cauza P. contra României.)
Mai mult, CEDO nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția.
Art. 1 din Protocolul 1 adițional CEDO nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice convenția.
In concluzie, având în vedere faptul că reclamantele nu au urmat procedura prevăzută de legea fondului funciar si că imobilele în litigiu intră sub incidența acestor legi, în mod corect instanța fondului a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Față de aceste considerente, solicită respingerea apelului ca nefondat si menținerea sentinței civile nr. 9974 din 04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. ca fiind temeinică si legală.
La termenul de judecată din 28.01.2013, dat fiind Contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 108 din 24.01.2013, prin care recurentele H. M. V. și D. S. au vândut drepturile litigioase numiților D. G. și D. V., aceștia au fost introduși în cauză, în calitate de recurenți.
La termenul de judecată din 25.02.2013, instanța raportat la obiectul acțiunii, revendicare imobiliară și față de valoarea terenului indicată de reclamante prin cererea de chemare în judecată ca fiind_ lei, în temeiul art. 282 coroborat cu art. 2811c.p.c., a dispus recalificarea căii de atac, respectiv apel.
Prin Încheierea din 25.02.2013, Tribunalul B. a dispus, în baza art. 295 al.2 c.p.c., suplimentarea probatoriilor cu relații de la ADS, în ceea ce privește suprafața de teren revendicată, dacă se află în administrarea acestei instituții sau a fost pusă la dispoziția comunei Vernești, relații în ceea ce privește această suprafață de la C. L. Vernești, dacă este la dispoziția ei, este liberă sau a fost reconstituită altor persoane și expertiză topo care să stabilească dacă suprafața, cu amplasamentul indicat de expertul O. M., este liberă sau ocupată de alte persoane cu titlu de proprietate.
Relațiile au fost înaintate de către ADS cu adresa nr._ din 4.04.2013 și de către C. L. Vernești cu adresa nr. 1891 din 3.04.2013, fiind completat și raportul de expertiză, expert O. M..
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, evaluarea dovezilor administrate, în raport de conținutul cererii de chemare în judecată, a hotărârii apelate și a motivelor de apel invocate, Tribunalul apreciază că apelul este nefondat, astfel că în temeiul art. 296 c.p.c. urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:
Critica apelanților potrivit căreia instanța fondului a interpretat eronat dispozițiile legale în materie, admițând excepția inadmisibilității este nefondată.
Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2011 reclamantele H. M. V. și D. S., în calitate de moștenitoare ale numitului Partheniu M. G., tatăl lor și bunicului M. A., au solicitat obligarea Statului R., ADS și C. L. Vernești, să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 68,90 ha, teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SCDP Cândești .
În mod corect instanța fondului a apreciat asupra inadmisibilității acțiunii formulate de către recurenții reclamanți, pentru următoarele motive:
Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480-481 din C.civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.
Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar.
Este de remarcat că reclamantele au revendicat o suprafață de teren ce a făcut obiectul legilor fondului funciar, iar potrivit recunoașterii reclamantelor, dar și a susținerii intimatei C. L. Vernești, acestea nu au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în condițiile în care aveau cunoștință de cadrul legal special adoptat, dat fiind faptul că au solicitat, pentru alte suprafețe, reconstituirea dreptului de proprietate.
Prin Legea nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ulterioare, s-au instituit măsuri reparatorii pentru suprafețele de teren preluate de cap, legea oferind posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren preluate, titlul de proprietate emis în baza legii anterior menționate făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite.
Prin urmare, reclamanții nu se află în situația în care dreptul lor de
proprietate, actual și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art.480 și art.481 din C.civ.
Este vorba despre un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren ce a fost preluată.
Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr.18/1991 cu modificările și completările ulterioare, care constituie dreptul comun în materie și în baza căruia reclamantele aveau acces la justiție.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, atunci când a respins acțiunea reclamantelor ca inadmisibilă, în condițiile în care acestea, nu au parcurs procedura instituită de Legea nr.18/1991, respingerea acțiunii neconducând la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Nu se poate susține că, reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a cererilor în baza Legii nr.18/1991 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după . acesteia.
Conform jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de timp.
Atâta vreme cât reclamanții au avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se poate reține că acestora nu le-a fost respectat liberul acces la justiție.
Stabilirea unui termen în care foștii proprietari puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren și a unei proceduri de urmat în respectarea dispozițiilor legale speciale, finalizată cu o plângere la instanță, a dat posibilitatea recurenților să obțină dreptul de proprietate asupra suprafeței în litigiu.
Odată cu . Legii nr.18/1991 imobilul din litigiu a intrat în sfera de aplicare a acestui act normativ, astfel că reclamanții erau îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale.
În consecință, introducerea unei acțiuni, chiar dacă este intitulată în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480-481C.civ., însă după . Legii nr.18/1991 și care are drept finalitate retrocedarea bunului, tinde să eludeze dispozițiile legale anterior menționate.
Conform prevederilor Deciziei nr. 33 a ICCJ din 9.06.2008, ( aplicabilă prin extrapolare și legilor fondului funciar), este necesar, în cadrul promovării unei acțiuni în revendicare a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate deasemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Trebuie să se verifice și dacă pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, o speranță legitimă în acest sens.
Este relevantă decizia CEDO, în cauza “Pincova și Pinc contra Republicii Cehe”, în care s-a arătat că: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim, cu toate acestea consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate, în acest scop legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoane care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”; motivare preluată și în cauza “R. contra României”.
Exigențele art.1 din Protocolul 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie avute în vedere atât în cazul fostului proprietar, cât și al celor ce li s-a recunoscut deja dreptul de proprietate pe suprafața de teren revendicată evitându-se a se crea noi neajunsuri disproporționate.
Ori lipsa de diligență a reclamanților, în a respecta dispozițiile legale speciale ale fondului funciar tocmai la asemenea neajunsuri ar conduce, respectiv la încălcarea unor drepturi de proprietate deja recunoscute altor persoane, întrucât, potrivit relațiilor comunicate de către C. L. Vernești, suprafața de teren de 202 ha predată de ADS comisiei a fost atribuită foștilor proprietari, inclusiv reclamantelor, ca urmare a unor cereri de reconstituire formulate, respectiv 47,65 ha și 31,87 ha.
Mai mult decât atât, suprafața de teren ce a aparținut SCPP Cândești, de 154 ha, face obiectul dosarului_ la Judecătoria Baia M., astfel încât concluziile raportului de expertiză, privind faptul că suprafața de teren ar fi liberă, nu sunt reale.
Față de cele reținute mai sus, Tribunalul, în baza art. 296 c.p.c., urmează a respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamantele H. M. V. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la M. Partheniu din București, sector 1, .. 89 și D. S. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la M. Partheniu din București, sector 1, .. 89 și continuat de cumpărătorii de drepturi litigioase D. G. și D. V. ambii domiciliați în B., .. 10, județul B. împotriva sentinței civile nr. 9974 pronunțată la data de 4.07.2012 de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ /200/2011, având ca obiect revendicare imobiliară, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, sector 5, ., Agenția D. Statului cu sediul în București, sector 1, Calea Stirbei V., nr. 43 și C. locală Vernești pentru aplicarea legilor fondului funciar, cu sediul în ., ca nefondat.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Octombrie 2013.
Președinte, A. M. | Judecător, E. P. | |
Grefier, V. P. |
Red. E.P.
Thred. M.H./E.P.
7 ex./26.11.2013
d.f. nr._ – Judecătoria B.
j.f. – V. A. M.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 268/2013. Tribunalul BUZĂU | Plângere contravenţională. Decizia nr. 459/2013. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
