Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 223/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 223/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 12-10-2015 în dosarul nr. 223/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 223/2015
Ședința publică de la 12 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - E. P.
Judecător - A. M.
Judecător - M. Ș.
Grefier - E. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului Civil declarat de recurenta-reclamantă U. V. – cu reședința aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocațial Individual I. C., cu sediul în B., ..23, ., împotriva sentinței civile nr.5788/13.05.2015, pronunțată de Judecătoria B. în contradictoriu cu intimații-pârâți N. C. – C. și N. T., ambii cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la procurator E. P., cu domiciliul în Ploiești, ., nr.14, ., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat I. C., pentru recurentă și avocat L. G., pentru intimați.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-a acordat cauzei termen în vederea soluționării cererii de ajutor public judiciar formulată de recurentă, după care:
Tribunalul aduce la cunoștința părților faptul că a fost soluționată cererea de ajutor public judiciar, formulată de către recurentă, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferentă recursului declarat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Tribunalul constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe dezbateri.
Avocat I. C., având cuvântul pentru recurentă, pune concluzii de admiterea recursului formulat, întrucât hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Susține că instanța a reținut în mod corect considerentele teoretice și legale, respectiv a reținut că eroarea obstacol presupune credința părții al cărui consimțământ este viciat că încheie un alt act juridic decât cel care s-a încheiat în realitate și că urmare opiniilor exprimate în jurisprudența dezvoltată sub vechiul cod civil, sancțiunea nulității contractului în situația existenței erorii obstacol este aceea a nulității absolute, deoarece echivalează cu lipsa consimțământului. De asemenea, se rețin prevederile art.953 cod civil în vigoare la data încheierii actului, care stipulează că la data încheierii contractul nu este valabil consimțământul dat prin eroare, iar art.954 reglementează că eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanței asupra obiectului convenției. Într-un contract, consimțământul reprezintă o condiție esențială de fond și generală pentru valabilitatea actului juridic și nu trebuie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Deși aceste prime considerente din motivarea hotărârii sunt corect reținute, totuși instanța respinge acțiunea, reținând câteva idei principale, pentru care recurenta apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Pe fond, susține că recurenta nu a fost deloc pe deplin conștientă că încheie un contract de vânzare-cumpărare cu pârâții și nu încheie un contract cu clauză de întreținere. Recurenta a avut reprezentarea că încheie un contract de întreținere.
Solicită a se observa că actul încheiat, dar sub alt număr, sunt testamente în care aceștia în mod explicit precizează că sunt convinși că beneficiarii acestor testamente le vor acorda întreținerea necesară.
Consideră că trebuie pornit de la nivelul de instruire și pregătire al recurentei. Arată că aceasta a precizat :„Eu am avut reprezentarea că acel act a fost de întreținere și nu un contract de vânzare-cumpărare”. Recurenta a mai avut această reprezentare și din faptul că procuratoarea pârâților era sora sa, iar neînțelegerile au apărut mai târziu, datorită unor procese. Urmare acestei judecăți a intervenit această neînțelegere cu procuratoarea intimaților, iar aceasta, la încheierea actului i-a asigurat pe recurentă și soțul acesteia că dobânditorii proprietăților vor avea grijă de ei și au puterea materială necesară.
Mai mult decât atât, cât privește prețul menționat în contract, acesta nu s-a dat, și nu era în sarcina reclamanților să facă dovada că s-a dat, ci pârâții trebuie să facă această dovadă a achitării prețului și că acesta a fost încasat, iar susținerea recurentei poate fi primită în raport de probele administrate în cauză.
Mai susține că, la vremea aceea, cei doi înstrăinători încheia acel act ca măsură de prevedere, pentru a-și asigura o bătrânețe liniștită, pentru că nu aveau copii.
Arată că s-a reținut faptul că deși s-a încheiat actul într-un anume an, mult mai târziu a fost promovată acțiunea, însă nu este adevărat, deoarece aceeași cerere a fost formulată și în anul 2012 și anulată ca netimbrată.
Rațiunea încheierii unei convenții de vânzare cu clauză de întreținere este satisfacerea nevoii, când U. V. a căzut la pat. Însă, recurenții au chemat niște vecini, care nu puteau să se angajeze la asemenea treabă pur și simplu, fără răsplată, iar singura răsplată era acea gospodărie.
Consideră că actul este supus regulii recalificării contractului, iar recalificarea lui urmează să fie făcut de intențiile părților și reprezentarea acestora. Arată că dobânditorii erau în Canada, ca de altfel și la acest moment, dar asta nu înseamnă că nu beneficiază de posibilitatea pentru a asigura întreținere, întrucât sunt și alte modalități de a executa această obligație de întreținere.
Conform motivelor de recurs, apreciază că actul dedus judecății a fost încheiat în considerația unei viitoare prestații. Faptul că pârâții au mai venit și au mai adus câte ceva nu înseamnă că și-au îndeplinit obligația de întreținere.
Solicită ca din probele administrate să se aprecieze asupra temeiniciei cererii formulate și finalității pe care actul trebuia să o aibă.
În concluzie, apreciază că recursul este fondat și, în consecință, solicită admiterea sa, modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și de a desființa actul de înstrăinare, cu atât mai mult cu cât dobânditorii sunt în neputință fizică reală în momentul de față să asigure recurentei întreținere, în condițiile în care se află în Canada. Chiar dacă a intervenit procesul, aceștia nu au făcut nimic ca să demonstreze că-și execută o obligație, fie și morală (pentru că nu s-a primit prețul). Solicită a se aprecia asupra cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimaților, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Apreciază că analiza erorii obstacol invocată de către recurenta-reclamantă prin acțiunea dedusă judecății ar trebui să fie raportată la momentul încheierii actului juridic, respectiv la momentul anului 2003. Ar trebui ca instanța de fond și evident și instanța de recurs să controleze dacă la acel moment, dincolo de aspectele ce au intervenit ulterior, pe parcursul derulării procesului la instanța de fond, este valabil consimțământul, adică, dacă la acel moment (acum 13 ani) recurenta și soțul său au știut că încheie un contract de vânzare-cumpărare.
Susține că recurenta a știut și știe și la acest moment că încheie un contract de vânzare-cumpărare. Așa cum a arătat și în notele scrise, recurenta a mers pe ideea unei erori formale, pe care instanța de fond a analizat-o. În anul 2003 s-au încheiat concomitent, în aceeași zi și la același notar, 3 acte juridice. Actul de vânzare-cumpărare, care abia în fața instanței de recurs i se dă o denumire, iar recurenta, niciodată până în fața acestei instanțe nu a venit să denumească acest act ca fiind fie un act de întreținere pur și simplu, fie un act de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere.
Așa cum a arătat în notele scrise și a susținut în fața instanței de fond, însăși recurenta a amintit în cuprinsul acțiunii că deși a încheiat la notariat un act de transmisiune a proprietății imobiliare, aceasta a reprezentat o formalitate. Prin urmare, ce a reprezentat o formalitate? încheierea actului de vânzare-cumpărare, fără clauză de întreținere, pentru că, altfel, recurenta în timpul celei de-a doua acțiuni (anulată pentru netimbrare) nu ar fi făcut vorbire despre această pretinsă formalitate a vânzării-cumpărării încheiate la notariat. Aceasta nulitate absolută a actului de vânzare-cumpărare, prevalându-se de faptul că această acțiune juridică poate fi invocată oricând, au invocat-o recurenta și defunctul său soț la 10 ani de la încheierea actului. S-au încheiat cele 2 testamente cu clauză de întreținere și contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia se menționează că după redactarea actului s-a dat citire în fața tuturor persoanelor prezente la notariat.
Mai mult decât atât, a arătat și, se dovedește cu înscrisurile de la dosar, notarul care a încheiat actul este o persoană în care recurenta a avut încredere, pentru că în fața acestuia se apelează pentru a se face medierea între părțile din prezenta cauză. Această invocare a contractului de întreținere sau a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, nici la acest moment nu se spune foarte clar care ar fi actul juridic real pe care recurenta și defunctul soț l-au încheiat la notariat; s-a știu foarte clar că se încheie un act de vânzare-cumpărare.
Instanța de fond, după ce a stabilit viciul de consimțământ pe care trebuie să-l controleze în cauză, a analizat probatoriile, care din punctul părților pe care le reprezintă sunt absolut evidente.
Solicită a se avea în vedere că recurenta s-a prezentat în fața instanței de fond și a răspuns la interogatorii. La întrebările 3 și 6, recurenta a răspuns că a încheiat un act de vânzare-cumpărare și, de asemenea, există răspunsul acesteia în sensul că avea cunoștință că aceia cu care încheie acest act stăteau în Canada.
Apreciază că, în momentul în care închei un act de întreținere cu niște persoane care de ani de zile stau în Canada, înseamnă că nu poți încheia un act de întreținere cu niște persoane care sunt stabilite la o distanță atât de mare de tine, de la care chiar și în viitor vei putea pretinde întreținere.
Dincolo de răspunsurile recurentei la interogatorii, solicită a se observa că și din proba cu înscrisuri rezultă că s-a încheiat un act de vânzare-cumpărare și că s-au făcut demersuri pentru intabulare. Se pretinde că la acel moment nu era în stare de nevoie și astfel se justifică de ce după 13 ani s-a venit cu această acțiune în nulitate absolută. Însă, dacă s-au făcut demersuri pentru intabulare, înseamnă că persoana care a încheiat actul a primit acei lucrători care au făcut actele pentru intabulare și a avut cunoștință ce fel de act se încheie.
Apreciază că proba cea mai elocventă a fost proba cu martori, arătând că s-au audiat pentru recurentă doi martori. Primul martor, D. M., este actualul beneficiar al celorlalte bunuri imobile pe care recurenta le are încă în posesia sa. Cu privire la acest martor există declarația celui de-al doilea martor, care a declarat că este cel care la acest moment beneficiază de averea imobilă pe care recurenta o are în posesia sa. Nu poate dovedi acest lucru, deoarece i s-a adus la cunoștință acum, de către rudele recurentei.
Face referire la faptul că s-a admis cererea pentru ajutor public judiciar și părțile pe care le reprezintă au considerat moral că nu trebuie să facă alte susțineri pe această cerere. Însă, susține că nu s-a depus un titlu de proprietate, pentru a se vedea terenurile care sunt în posesia recurentei.
Solicită a se avea în vedere faptul că primul martor, D. M., este cel care va beneficia de averea recurentei, iar cel de-al doilea martor este cel care declară, la audiere, mobilul pentru care recurenta dorește să strice actul de vânzare-cumpărare.
Consideră că instanța de judecată trebuie să judece această speță strict pe argumentele juridice deduse judecății, iar dacă procuratoare, prezentă în instanță, nu a înștiințat-o de existența acestui act, în timpul dezbaterilor a înștiințat-o că soțul recurentei are în proprietate suprafața de 7 ha și 3000 mp teren. Faptul că nu s-a adus la cunoștință și că nu a făcut discuții nu înseamnă că nu mai există nimic decât acea gospodărie.
Solicită ca instanța, dincolo de această poveste de viață, să observe și să deceleze realitatea, așa cum și judecătorul de la fond a făcut.
Arată că judecătorul fondului face vorbire, deși admite acțiunea, de existența unei obligații morale care ar trebui să fie în sarcina intimaților.
Apreciază că această sarcină morală este în sarcina părților pe care le reprezintă, și pe care a îndeplinit-o, având în vedere că actul este încheiat din anul 2003, pentru că putea, pe noile reglementări în materia procedural civilă, să introducă o acțiune în evacuare pe procedură specială, pentru că nu au făcut și nu o vor face, dar pentru că este o problemă de moralitate să mențină acest act juridic, deoarece știu că există în spatele terenului, beneficiari, pentru că există probe la dosar că recurenta a avut un litigiu nu numai cu intimații, pentru că acest litigiu a fost pornit după ce s-a soluționat un litigiu care ține de peste 4 ani vechime și care s-a terminat în al doilea ciclu procesual, pe care recurenta l-a purtat cu întreaga sa familie și pentru că acesta este al treilea dosar pe care aceasta îl promovează.
Concluzionează în sensul că instanța de control judiciar are toate argumentele juridice să se convingă că recurenta a încheiat un act de vânzare-cumpărare și că cele două testamente prevedeau clauza de întreținere, care intervenea dacă era să fie actul fie cu clauză de întreținere, fie cu preț, de la momentul la care s-a încheiat actul și că această stare de nevoie putea să fie invocată oricând.
Apreciază că între părți s-a încheiat un act de vânzare-cumpărare și mobilul real pentru care se solicită desființarea acestui act este ca întreaga avere ( care se regăsește și între ,,coperțile,, dosarului și în mâna sa, în înscrisul pe care procuratoarea a omis să îl prezinte) și această avere este mult mai mare decât a lăsat să se înțeleagă recurenta.
În consecință, solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată (,, astfel încât această poveste de familie să se încheie odată pentru totdeauna,,). De asemenea, solicită a se avea în vedere că niciodată nu s-a susținut în fața instanței de fond, deși se aștepta, fiind al doilea dosar pornit de către recurentă, să se meargă inclusiv pe ideea unei simulații. Se merge pe nulitatea absolută, se solicită desființarea actului, se invocă motive de nulitate absolută raportate la eroarea obstacol, însă nu se invocă niciodată că intimații nu ar fi prestat întreținerea. De-abia în fața instanței de recurs se face vorbire de o eventuală întreținere pe care n-ar fi prestat-o.
În replică, apărătorul recurentei, față de susținerea părții adverse în legătură cu formalismul încheierii actului, susține că judecata trebuie să urmărească și acest aspect formal, dar judecata se face asupra unor raporturi de viață.
În ceea ce privește obligația de întreținere, aceasta putea fi efectuată și în alte modalități, iar referitor la simulație, precizează că nu se poate vorbi de simulație atâta timp cât nu este vorba de un act ascuns. Față de susținerea că s-au făcut 3 acte în același timp, arată că nu se poate crede că acei oameni care au făcut actele, în momentul în care au încheiat primul act, spun: „vând pur și simplu”, iar următoarele acte „vând ca să fiu întreținut”.
Apărătorul intimaților, în replică, susține că judecată se face asupra unor raporturi vii, dar la nivelul anului 2003.
Tribunalul declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare și, după deliberare, a pronunțat următoare hotărâre, pentru considerentele ce se vor preciza.
TRIBUNALUL.
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 15.01.2015 sub numărul_ /2014, reclamanții U. V. și U. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții N. C. C. și N. T. ca instanța prin sentința care se va pronunța să dispună, nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1950/06.08.2003 de BNP T. M. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că pârâta este nepoata reclamantei, fiica surorii sale, C. A. - la care pârâții și-au stabilit reședința in România.
Arata că, neavând copii și pentru că înainta în vârstă și avea probleme de sănătate, în anul 2003 a convenit cu pârâții ca în schimbul întreținerii și îngrijirii reclamantei și a soțului acesteia până la deces, să le transmită proprietatea întregii averi, respectiv casa de locuit în suprafață de 77 mp formata din 3 camere, trei holuri și o cămară, anexe gospodărești în suprafață de 39 mp și terenul aferent în suprafață de 5.782 mp – imobile situate în comuna Blăjani, .. Astfel la data de 06.08.2003, părțile s-au prezentat la notarul public și au încheiat mai multe acte în considerația înțelegerii acestora: contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată și câte un testament autentic ( unul autentificat sub nr.1951 și celălalt sub nr.1952 din aceeași data) prin care, fiecare dintre soți, U. V. și U. V. dispuneau ca și restul de avere ce se va găsi la decesul lor sa revină tot in proprietatea pârâților, in considerația aceleiași înțelegeri și acelorași obligații de întreținere ale acestora fața de reclamantă și soțul său, care rezultau explicit din conținutul fiecărui testament: „convins/convinsă fiind că beneficiarii testamentului îmi vor acorda tot sprijinul necesar pe parcursul vieții, iar la decesul meu îmi vor face toate cele creștinești necesare”.
Se arată că, pentru pârâți, actul a fost semnat de C. A. (mama pârâtei N. C. și sora reclamantei) în baza unei procuri generale autentificate sub nr.3.670/23.06.2006 de BNP I. C. – împuternicită care a asigurat încă o data înainte de a semna actele, că tinerii dobânditori ai proprietăților reclamantei și beneficiari ai testamentelor vor acorda întreținerea stabilită și îi vor îngriji până la deces, cum s-a stabilit.
Faptul că, la întocmirea actului a fost prezentă sora reclamantei, a creat acesteia reprezentarea și încrederea că, prin actele pe care le-au încheiat, pârâții știau că urma să asigure reclamantei și soțului acesteia întreținere tot restul vieții, precum și deplina încredere că în actele care s-au încheiat se regăsește și obligația pârâților de a avea grijă de reclamantă și soțul său până la deces și că, deși se încheie un act de transmisiune a proprietății asupra imobilelor, aceasta reprezintă o formalitate, pentru că reclamanta și soțul vor rămâne să folosească terenul și casa nestingheriți in nici un fel, până la sfârșitul vieții, iar pârâții s-au angajat ca vor prelua toate cheltuielile legate de imobile și vor asigura cele necesare respectiv: alimente, medicamente, lemne de foc, asistența medicală când va fi cazul, etc. Cât privește prețul menționat în contract, deși reclamanta nu a primit suma înscrisă în actul dedus judecății, li s-a explicat de o funcționara a notariatului ca, pentru stabilirea taxelor trebuie înscrisă totuși o sumă oarecare ca reprezentând evaluarea casei și a terenului. În condițiile date reclamanta arată că, i s-a părut firesc și corect sa accepte încheierea actului în condițiile arătate, deoarece avea reprezentarea faptului că nimeni nu se angajează la îngrijirea a doi bătrâni până la sfârșitul vieții fără a avea garanția că, înțelegerea de transmitere a proprietății va fi respectată.
Totodată, reclamanta arată că, la semnarea convenției dedusă judecății, nu a avut reprezentarea consecințelor juridice ale conținutului actului în forma în care a fost redactata.
După semnarea contractului, pârâții nu și-au respectat în nici un fel obligația de întreținere ori de a suporta cheltuielile proprietăților (taxele și impozitele, utilitățile, etc.) fără a mai vorbi de medicamente și asistența juridică când au avut nevoie, ori alte nevoi ca lemne de foc sau reparații și întreținerea casei) deși au venit de mai multe ori în țară, pârâții nici măcar nu s-au deplasat să îi vadă pe reclamantă și soțul acesteia.
La data promovării acțiunii reclamanta este în vârstă de 79 de ani și are probleme grave de sănătate, iar soțul acesteia este în vârstă de 81 de ani, fiind imobilizat la pat de mai mulți ani ca urmare a unui accident vascular cerebral, însă după întocmirea actelor pârâții au plecat în Canada și nu numai ca nu și-au respectat angajamentul de întreținere, dar nu au mai dat nici un semn de viață.
In drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.1247 al.2 rap.la art.206 – 1207 – 1246 – 1250 NCC, aplicabil prin dispozițiile art.6 al.6 Cod de Procedură Civilă.
In dovedirea pretențiilor, reclamanții au depus, în copie conform cu originalul, următoarele înscrisuri: inscrisul privat sub semnătură privată care cuprinde convenția a cărei nulitate obsolută se solicită, testamentele întocmite de reclamanți în favoarea pârâților la aceeași dată la care a fost autentificat contractul de vânzare cumpărare; actele de identitate ale reclamantei și al soțului și certificatul de căsătorie, titlul de proprietate pentru teren, taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, împuternicire avocațială. Aceștia au mai solicitat încuviințarea probeu ci interogatoriul pârâților și proba testimonială,
În termen legal pârâții au formulat întâmpinare potrivit dispozițiilor art. 205 C. pr. civ., în cuprinsul căreia au solicitat respingerea acțiunii, susținând că eroarea obstacol sub forma „ error in negotio” invocată de reclamanți presupune faptul ca părțile cred fiecare că au încheiat un altfel de act juridic, situație în care nu poate fi reținuta speța de fața, in condițiile in care, actul încheiat între părți poarta denumirea de act de vânzare cumpărare și cuprinde toate elementele de validitate ce vor fi analizate în continuare, neexistând nici un dubiu asupra naturii juridice a actului.
Mai arata ca reclamanții au știut și au înțeles foarte clar ca actul pe care urmau sa îl semneze in fața notarului public era chiar un act de vânzare cumpărare, „formalitatea” despre care fac vorbire reclamanții căpătând forma actului autentic, notarial.
Un alt argument care confirmă faptul că reclamanții au știut exact că încheie un act de vânzare cumpărare pur și simplu este și acela că la aceeași data și la același notariat aceștia încheie in favoarea celor doi pârâți testamente autentificate, respectiv nr.1951/2003 încheiat de reclamanta U. V. și testamentul nr.1952/2003 încheiat de U. V., iar reclamanta U. V. nu este la primul demers judiciar împotriva membrilor familiei sale, ci în cursul anului 2008 a promovat împotriva surorilor sale, inclusiv mama pârâtei, numita C. A. un litigiu privind contestarea succesiunii părinților.
Arată că, acțiunea astfel promovată de reclamantă - contestarea certificatelor de moștenitor de pe uram părinților săi a fost respinsă definitiv și irevocabil în cursul anului 2012, context în care reclamanta a înțeles sa promoveze in cursul anului 2012 după finalizarea procesului promovat de reclamanta U. V., împotriva surorilor sale, un prim litigiu în care au solicitat nulitatea absolută a contractului vânzare cumpărare, dosar care a format obiectul dosarului nr.6817/ 200/2012.
Totodată în cuprinsul încheierii de autentificare a contractului de vânzare cumpărare litigios se menționează explicit de către notarul public ca „ după citirea prezentului înscris au consfințit (părțile contractante) la autentificarea lui și au semnat toate exemplarele și anexele”.
Reclamanții susțin în motivarea acțiunii ca și argument al faptului că natura juridică a actului pe care au intenționat să-l încheie a fost de întreținere în loc de act de vânzare cumpărare și faptul că prețul de 5.000 lei nu s-ar fi achitat niciodată, pe acest aspect pârâții precizând că in motivarea acțiunii anterioare de nulitate absolută a aceluiași act în dosar nr._ – despre care fac vorbire reclamanții la finalul prezentei acțiuni, aceștia invocau ca motiv de nulitate absoluta neseriozitatea prețului.
Prin urmare, inițial, in acea prima acțiune aceștia au susținut ca prețul achitat (totuși) de pârâți ar fi fost derizoriu, pentru ca acum, în acest al doilea demers judiciar să susțină că prețul nu s-a achitat.
Totodată pârâții invocă excepția prescripției dreptului la acțiune – raportat la temeiul juridic invocat chiar de reclamanți., respectiv art.1247 alin.2 raportat la art.1206-1207 și 1246 – 1250 din Noul Cod de Procedura Civilă - aplicabil conform disp. art.6 alin.6 din aceeași lege.
Arată de asemenea că, față de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, raportându-ne chiar la temeiurile juridice invocate de reclamanți se observă că, disp. art.1207 alin.1 NCC face vorbire de sancțiunea anulării actului juridic atunci când partea care încheie un astfel de act se află într-o eroare esențială.
Articolul 1207 alin.2 pct.1 teza 1 definește ca fiind eroare esențială și atunci când aceasta poartă asupra naturii contractului, or, tocmai acest fapt invoca reclamanții în acțiunea introductivă, și anume faptul că au avut credința că încheie un contract de întreținere sau cu clauză de întreținere, în loc de contract de vânzare cumpărare așa cum s-a și încheiat.
D. fiind faptul ca actul juridic a cărui desființare se solicita este încheiat sub imperiul Codului civil vechi (1864), iar sancțiunea care intervine este anularea actului, susțin că, termenul de prescripție este de 3 ani, fiind prevăzut de decr.167/1958.
Pe parcursul derulării prezentului litigiu reclamantul U. V. a decedat procesul civil fiind continuat de către unicul moștenitor legal al acestuia, respectiv soția sa U. V..
Prin încheierea de ședință din data de 15.10.2014 instanța a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâți iar în baza disp. art. 167 C. Proc. Civ. instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar de către reclamanți și pârâți ca fiind pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei, precum și proba cu interogatoriul reclamanților și proba testimonială în acest sens fiind audiați martorii D. M., P. C. I., R. N. și R. M..
Urmare a materialului probator administrat, prin sentința civilă nr. 5799, pronunțată în ședința publică din 13.05.2015, Judecătoria B. arespins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâți iar pe fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect constatare nulitate act juridic formulată de către reclamanta U. V. cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la - C.. AV. I. C.- B., ..23, . cu pârâții N. C. - C. și N. T. ambii cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la procurator E. P. cu domiciliul în Ploiești, ., nr.14, ., jud. Prahova și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărâ astfel instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1950/06.08.2003 de către BNP M. T. reclamanta U. V. alături de soțul său U. V., decedat în prezent, în calitate de vânzători au înstrăinat către pârâții N. C. C. și N. T. în calitate de cumpărători imobilul alcătuit din casă de locuit în suprafață de 77 mp compusă din trei camere, trei holuri și o cămară construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, anexe gospodărești, în suprafață construită de 39 mp construite din chirpici și acoperite cu țiglă, un grajd în suprafață construită de 8 mp construit din paiantă și acoperit cu țiglă împreună cu suprafața de 5.782 mp teren aferente construcțiilor dispus astfel: suprafața de 1.322 mp teren categoria de folosință curți construcții și suprafața de 4.460 mp teren categoria de folosință arabil, imobile situate în ., tarlaua nr. 88, că, potrivit dispozițiilor contractuale, prețul vânzării în cuantum de 50.000.000 lei a fost primit integral de către vânzători la data autentificării convenției.
A reținut că, prin testamentele autentificate sub numerele 1951/06.08.2003 și 1952/06.08.2003 de către BNP M. T. reclamanta alături de soțul său U. V. au înțeles să-i instituie pe cei doi pârâți drept legatari universali în ceea ce privește averea lor succesorală, exprimându-și convingerea că beneficiarii testamentelor le vor acorda sprijinul necesar pe tot parcursul vieții iar la momentul decesului le vor face toate cele creștinești, iar ulterior prin declarațiile autentificate sub numerele 616/28.03.2011 și 617/28.03.2011 testatorii au înțeles să revoce actele de dispoziție pentru cauză de moarte instituite în favoarea pârâților.
Instanța fondului a reținut de asemenea că, prin prezentul demers judiciar reclamanta în nume propriu și în calitate de unic moștenitor legal al defunctului său soț solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare descris anterior invocând eroarea obstacol drept cauză de nevalabilitate a convenției astfel perfectate, susținând în esență că în momentul exprimării consimțământului pentru încheierea acestui contract convingerea sa fermă a fost aceea că în schimbul transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor descrise, ea și soțul ei vor fi îngrijiți de către pârâți până la sfârșitul vieții, în condițiile în care în speță nu a fost achitat în mod efectiv un preț al vânzării, în accepțiunea reclamantei fiind încheiat un contract de întreținerea în urma căreia urma să beneficieze de întreținere pentru tot restul vieții și nu un contract de vânzare cumpărare conform căruia era îndreptățită la încasarea unui preț ce nu i-a fost achitat niciodată.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 137 C. Proc. Civ conform cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac inutila, în totul sau în parte, administrarea de probe noi ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți pe care a respinso reținând că, potrivit art. 6 al. 3 din Noul Cod Civil actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi neputând fi considerate valabile ori după caz eficace potrivit dispozițiilor legii noi, apreciind că, din interpretarea textului de lege enunțat rezultă că analiza incidenței unor cauze de nulitate a unui act juridic se impune a fi efectuată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data perfectării respectivului act, că, nulitatea unui act juridic ce atrage ineficacitatea acestuia presupune încălcarea dispozițiilor legale edictate pentru încheierea valabilă a acestuia, cauza de nulitate fiind contemporană cu încheierea actului juridic, astfel încât aceasta este reglementată de dispozițiile legale în vigoare la acel moment.
În speță, a reținut instanța de fond, contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată a fost încheiat la data de 06.08.2003, când actul normativ aflat în vigoare era Codul Civil 1864, astfel că, aprecierea incidenței motivului de nulitate invocat de către reclamantă urmează a fi analizat prin prisma dispozițiilor legale cuprinse în acest act normativ. Eroare obstacol de care se prevalează reclamanta, a mai reținut instanța de fond, presupune credința părții al cărui consimțământ este viciat că a încheiat un alt act juridic decât cel perfectat în realitate, ori în cauză reclamanta afirmă că intenția sa a fost aceea de a încheia un contract de întreținere și nu unul de vânzare cumpărare, și conform opiniilor exprimate în doctrină și jurisprudență sub imperiul Vechiului Cod Civil, sancțiunea aplicabilă în situația existenței unei erori obstacol este aceea a nulității absolute deoarece aceasta echivalează practic cu lipsa voinței părții de a se obliga iar nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv, putând fi invocată oricând pe calea unei acțiuni principale.
Raportat la fondul cauzei instanța a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată motiv pentru care se impune a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
S-a reținut că. potrivit prevederilor art. 948 Cod Civil 1864 aplicabil în speță: Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții ce se obligă; 3. un obiect determinat și 4. o cauză licită, că art. 953 din același act normativ stipulează că, consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol, iar art. 954 eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenția.
Consimțământul, a reținut instanța fondului, reprezintă o condiție esențială de fond și generală pentru valabilitatea actului juridic reprezentând manifestarea voinței pentru perfectarea acestuia, iar pentru a fi valabil exprimat consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Eroarea, dolul și violența reprezintă viciile de consimțământ ce împiedică exprimarea valabilă a acestuia aptă să determine încheierea unui act juridic viabil, ori în cauză, reclamanta se prevalează de eroare, viciul de consimțământ definit ca falsa reprezentarea a unor împrejurări la momentul încheierii contractului, care ar fi împiedicat formarea acestuia dacă ar fi fost percepute conform semnificației lor reale. Cea mai gravă dintre formele erorii, invocată de altfel și în prezenta cauză, este eroarea asupra naturii convenției denumită și eroare obstacol. Această denumire rezidă din faptul că eroarea reprezintă în fapt un obstacol în ceea ce privește formarea contractului deoarece voințele părților contractante nu se întâlnesc. Există astfel o neconcordanță între voința internă a părții al cărei consimțământ este viciat de a încheia un alt act juridic decât cel declarat și voință externă ce vizează un act juridic de o altă natură. Această necorelare între voința internă și ce exteriorizată echivalează practic cu lipsa totală a consimțământului de vreme ce partea vizată a dorit să încheie un alt act juridic decât cel declarat.
Transpunând elementele teoretice la situația de fapta instanța a mai reținut că, potrivit susținerilor reclamantei, deși voința sa exprimată în fața notarului public a fost aceea de a încheia un contract de vânzare cumpărare convingerea sa internă a fost aceea că perfectează un contract de întreținere în urma căruia urmează a fi îngrijită pentru tot restul vieții, că, voința exteriorizată de înstrăinare a casei de locuit contra unei sume de bani nu a fost concordantă cu percepție internă a transmiterii dreptului de proprietate în schimbul beneficierii de întreținere pentru restul vieții sale.
Din probațiunea administrată în cauză însă, s-a reținut în considerentele sentinței că, nu rezultă o astfel de eroare asupra naturii convenției existentă la momentul încheierii acesteia, instanța apreciind că reclamanta a fost pe deplin conștientă de tipul și efectele contractului încheiat la momentul semnării acestuia în fața notarului public, reținând în primul rând instanța că actul atacat reprezintă în fapt un contract de vânzare cumpărare autentificat de către un notar public, că, potrivit dispozițiilor legale ce guvernează organizarea și exercitarea acestei profesii notarul public are obligația de a citi părților convenția ce urmează a fi perfectată și a verifica dacă aceasta corespunde întrutotul voinței acestora, că, în aceeași manieră s-a procedat și în cazul de față, părțile semnând contractul de vânzare cumpărare doar după ce li s-a adus la cunoștință conținutul acestuia, notarul public constatând că acesta este concordant cu intenție acestora, că termeni utilizați în cuprinsul contractului sunt clari, inteligibili și lipsiți de echivoc lipsind orice mențiune ce instituie obligația pârâților de a presta întreținere în favoarea reclamantei și a soțului acesteia, convenția încheiată reprezentând în fapt un contract propriu zis de vânzare cumpărare imobiliară fără nicio rezervă în favoarea vânzătorilor reclamanți respectiv fără nicio obligație suplimentară în favoarea cumpărătorilor pârâți, iar faptul că în aceeași zi reclamanta și soțul său i-au instituit pe reclamanți legatari universali cu sarcina de a le asigura tot sprijinul necesar pe tot parcursul vieții și le vor face cele creștinești la momentul decesului nu este de natură să afecteze valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, fiind vorba despre două operațiuni juridice distincte.
În formarea convingerii sale instanța a reținut că, potrivit răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriul ce i-a fost luat, filele 112-114, fiind întrebată dacă și-a dat seama că a încheiat un contract de vânzare cumpărare cu pârâții, reclamanta a răspuns, da, mi-am dat seama dar am crezut că mă va îngriji, referindu-se la pârâta N. C. C., care este nepoata sa, că, atât la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare cât și la momentul interogării sale, reclamanta având accepțiunea termenilor folosiți a fost pe deplin conștientă că încheie un contract de vânzare cumpărare cu pârâții și nu un contract de întreținere, iar credința reclamantei că va fi îngrijită de către nepoata sa și soțul acesteia, speranța sa privind primirea de ajutor din partea acestora nu este de natură să afecteze validitatea convenției încheiate de vreme ce în cuprinsul acesteia nu a fost inserată o clauză prin care să fie stipulată în mod expres o astfel de obligație. Prin urmare conform răspunsului furnizat, convingerea internă a reclamantei a fost aceea că încheie un contract de vânzare cumpărare, voință concordantă cu natura convenției perfectată în realitate, iar din declarațiile celor doi martori propuși de către reclamantă, D. M. și R. N. rezultă că reclamanta și soțul acesteia au încheiat un contract de vânzare cumpărare prin care au înstrăinat imobilul în care locuiesc către o nepoată, iar în ultima perioadă reclamanta își exprimă nemulțumirea că nu este ajutată și îngrijită de către nepoata sa.
Instanța a apreciat că, pentru analizarea incidenței motivului de nulitate invocat de către reclamantă se impune raportarea din punct de vedere temporal strict la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv anul 2003, că este evident că în prezent reclamanta se află în stare de nevoie, veniturile realizate fiindu-i insuficiente pentru a duce un trai decent, locuiește în condiții improprii nedeținând resursele necesare pentru repararea imobilului în care locuiește, că, datorită vârstei înaintate aceasta se află în imposibilitate de a efectua lucrările gospodărești fiind ajutată de diferite persoane din . cei doi martori amintiți, iar din probațiunea administrată rezultă că începând cu anul 2007/2008 pârâții nu o mai vizitează pe reclamantă și nu îi acordă acesteia sprijinul material de care are nevoie, astfel că, în mod firesc, în condițiile în care nu are nicio altă rudă apropiata, reclamanta se simte îndreptățită cel puțin din punct de vedere moral să primească ajutor de la nepoata sa, a cărei situație materială îi permite să vină în sprijinul mătușii sale. Cu toate acestea, a reținut instanța fondului, revenind la anul 2003 respectiv momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, reclamanta a fost pe deplin conștientă de condițiile înstrăinării imobilului proprietatea sa, fără instituirea unor obligații suplimentare în favoarea pârâților, iar prin prisma relațiilor existente între părți la acel moment, reclamanta a avut convingerea că va fi ajutată de către nepoata sa, fără instituirea unei obligații ferme în acest sens în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare.
Din depoziția celor doi martori propuși de către pârâți, reține instanța de fond, rezultă că pârâții sunt stabiliți în Canada din anul 1993-1995 revenind doar sporadic în țară, astfel la momentul încheierii convenției atacate pârâții locuiau în străinătate într-o țară îndepărtată și nicidecum în localitatea unde domiciliau reclamanta și soțul acesteia pentru a-i putea îngriji pe aceștia în mod permanent, iar obligația de întreținere specifică unui contract de o astfel de natură presupune un contact permanent între întreținător și beneficiarul întreținerii. Obligația de întreținere presupune asigurarea în mod continuu, neîntrerupt și permanent de hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, medicamente și tratament efectiv în favoarea părții îndreptățite, debitorul întreținerii trebuie să îi asigure beneficiarului condiții proprii de locuit, plata utilităților precum și toate cele necesare traiului curent, or la momentul încheierii actului atacat pârâții erau stabiliți în mod definitiv în străinătate astfel încât era evident că nu pot presta întreținere în favoarea reclamantei și a soțului său, așa încât, susținerea reclamantei conform căreia în concepția sa a încheiat un contract de întreținere cu pârâții nu poate fi acceptată aceasta fiind conștientă că nepoata sa stabilită în Canada ce revenea în mod sporadic în țară nu poate să îi asigure o astfel de întreținere. Obligația de întreținere presupune îngrijirea continuă a beneficiarului ori pârâții aflați în străinătate erau în imposibilitate fizică de a proceda în această manieră, aspect ce a fost înțeles și de către reclamantă la momentul încheierii contractului.
Mai mult, deși actul atacat a fost perfectat la nivelul anului 2003 reclamanta a înțeles să procedeze la contestarea acestuia abia în anul 2013, la un interval de 10 ani de la data încheierii, așa încât instanța de fond a apreciat că în măsura în care ar fi avut convingerea că a încheiat un contract de întreținere cu pârâții reclamanta ar fi efectuat demersuri pentru desființarea convenției imediat după perfectarea acesteia, observând că aceștia nu-și îndeplinesc obligația de a o îngriji pe care și-au asumat-o, fiind inexplicabilă atitudinea de pasivitate a reclamantei și soțului acesteia de a demara procedura de desființare a actului atacat abia la 10 ani de la perfectarea acestuia deși conform accepțiunii proprii, pârâților le revenea îndatorirea de a presta întreținere în favoarea lor, în tot acest interval. Aceste aspecte, sunt de natură să, întărească convingerea instanței potrivit căreia reclamanta și soțul acesteia au cunoscut cu exactitate natura contractului încheiat, a cărui nulitate se solicită a fi constatată în prezent,
Instanța de fond a înlăturat și susținerile reclamanților conform cărora nu ar fi primit niciodată suma de bani stipulată cu titlul de preț al contractului de vânzare cumpărare, deși acest aspect nu poate fi circumscris obiectului cauzei de constatare a nulității contractului pentru eroare obstacol, putând constitui însă un motiv distinct de nulitate. Astfel conform art. 1171 Cod Civil actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut. Art. 1173 prevede că actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Executarea actului autentic, care este învestit cu formula executorie, va fi suspendată prin punerea în acuzație, când se intentează o acțiune criminală în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instanțe civile actul se atacă de fals, tribunalele pot, după împrejurări, a suspenda provizoriu executarea actului. Potrivit textelor de lege redate înscrisul autentic face dovadă în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator până la declararea ca fals. Or în speță în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare contestat se menționează în mod clar că prețul vânzării a fost primit integral de către vânzători la data încheierii contractului.
Astfel, instanța de fond a apreciat că, la momentul încheierii actului atacat, reclamanta a avut reprezentarea corectă a naturii contractului încheiat nefiind în eroare cu privire la obiectul sau efectele acestuia. Raportat la relațiile existente între părți la acel moment aceasta a avut convingerea că va fi ajutată de nepoate sa până la sfârșitul vieții, însă, pe fondul deteriorării relațiilor existente acest ajutor nu s-a mai concretizat, pârâta fiind lipsită în prezent de orice suport din partea pârâților, aspect care nu este însă, în măsură să afecteze validitatea convenției încheiate la perfectarea căreia au fost îndeplinite toate condițiile necesare pentru existența sa valabilă. În prezent reclamanta se află în stare de nevoie, având o vârstă înaintată și fiind lipsită de ajutor, fapt ce trebuie conștientizat de către pârâții N. C. C. și N. T., singurele rude apropiate ale acesteia în măsură să îi acorde sprijin material, fără însă ca în sarcina acestora să subziste o obligație legală în acest sens și doar una morală potrivit accepțiunii instanței.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta U. Vasillica criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Un prim aspect invocat este cel legat de calificarea căii de atac, în sensul că apreciază recurenta că prezenta hotarâre este supusa caii de atac a apelului, deoarece: acțiunea a fost înregistrata pe rolul instanței la data de 18.02.2013 si este supusa reglementarilor NCPC - intrat in vigoare la data de 15.02.2013; prevederile cuprinse in art. 24 din aceasta noua lege de procedura sunt de stricta interpretare si aplicare: ""Dispozițiile legii noi de procedura se aplica numai proceselor si executărilor silite începute după . acesteia"; în același sens și art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a NCPC).
Susține că, dispoz.art.457 al. (1) NCPC reglementează de asemenea că "Hotărârea judecătoreasca este supusa numai cailor de atac prevăzute de lege, in condițiile si termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar art. 27 prevede ca "Hotărârile rămân supuse cailor de atac, motivelor si termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".
Arată că, reclamanta a formulat aceste susțineri atât pentru legalitatea hotărârii, cât și în ceea ce privește termenul și tratamentul juridic - care sunt diferite în calea de atac a apelului, situație în care, văzând si dispozițiile art. 466 rap. la art. 459 din legea de procedura aplicabila reclamanta a solicitat recalificarea caii de atac din recurs în apel.
La rândul lor intimații pârâți prin notele scrise atașate la filele 20-23 dosar au susținut că, în cauză calea de atac este apelul și nu recursul cum s-a menționat în dispozitivul hotărârii de către instanța de fond.
Raportat la calea de atac, Tribunalul a stabilit prin încheierea din 14.09.2015 că este recursul, motivat de faptul că chiar dacă viza de primire a judecătorului fondului poartă data de 18.02.2013, acțiunea a fost comunicată prin poștă, iar data de pe plic este 14.02.2013, așa încât cauza se soluționează sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1864.
În motivarea în fapt a recursului, cu privire la fondul cauzei se arată că instanța de fond pentru a pronunța acea soluție în cauză a reținut că, eroarea obstacol invocată ca temei al nulității absolute a actului dedus judecății presupune credința părții al cărui consimțământ este viciat că, a încheiat un alt act juridic decât cel perfectat in realitate; conform opiniilor exprimate în jurisprudența dezvoltata sub vechiul cod civil, sancțiunea aplicabila nulității în situația existentei unei erori obstacol este aceea a nulității absolute, deoarece aceasta echivalează practic cu lipsa voinței părții de a se obliga (fila 2, al. 6)art. 953 din codul civil in vigoare la data încheierii actului stipulează ca nu este valabil consimțământul dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin doi, iar art. 954 reglementează ca eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției (fila 2, al.ultim consimțământul reprezintă o condiție esențiala de fond si generala pentru valabilitatea actului juridic si nu trebuie alterat de vreun viciu de consimțământ (fila 3, al.l)
Apreciază că aceste prime considerente din motivarea hotărârii recurate sunt corect reținute ca suport și interpretare a instituției nulității absolute pentru eroarea
obstacol, însa, în opinia sa, interpretarea dată situației de fapt si comportamentului juridic al pârtilor este greșită.
Invocă faptul că, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost pe deplin conștientă pentru a încheia un contract de vânzare - cumpărare cu pârâții și nu un contract de întreținere, deși în motivarea acțiunii reclamanții au susținut ca "la încheierea actului a cărui nulitate absoluta solicitam a fi constatata, noi reclamanții am avut reprezentarea ca semnam un act juridic care transmitea proprietatea imobilelor in schimbul întreținerii noastre (si pentru aceasta ne-am dat consimțământul), iar actul încheiat înseamnă o vânzare pura si simpla si nu reflecta cauza reala a actului, pentru ca nu cuprinde obligația principala a pârâților corelativa dreptului dobândit așa cum s-a convenit si pentru care noi am înstrăinat; apreciem ca actul astfel încheiat este lovit de nulitate absoluta, consimțământul nostru fiind esențial viciat prin eroarea in care ne-am aflat - dar si prin reprezentările pe care ni le-au creat pârâții atunci când ne-am înțeles, înainte de încheierea actului", cu atât mai mult cu cât la aceeași dată și la același notar public, imediat după încheierea si semnarea contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absoluta se cere a fi constatata (autentificat sub nr. 1950), fiecare reclamant a încheiat si câte un testament autentic (unul autentificat sub nr. 1951 si celalalt sub nr. 1952 din aceeași data), prin care, reclamanții dispuneau ca si restul de avere ce se va găsi la decesul lor sa revină tot in proprietatea pârâților, în considerația aceleiași înțelegeri si acelorași obligații de întreținere ale acestora fata de înstreinatori, care rezultau explicit din conținutul fiecărui testament: „convins/convinsa fiind ca (beneficiarii testamentului) îmi vor acorda tot sprijinul necesar pe parcursul vieții, iar la decesul meu îmi vor face toate cele creștinești necesare".
Consideră apelanta că, această exteriorizare expresă și explicită a voinței testatorilor - și care este simultană actului de vânzare - arată fără putință de tăgadă reprezentarea pe care aceștia au avut-o atunci când au semnat actul juridic a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată și cu atât mai mult este credibila susținerea privind reprezentarea pe care au avut-o în momentul semnării contractului, cu cât în motivarea acțiunii însăși reclamanții descriu în mod argumentat circumstanțele perfectării convenției; motivări reproduse întocmai pentru coerența argumentației în prezentele motive de apel - dar și pentru cenzurarea lor în judecata devolutivă a căii de atac.
Susține apelanta că, pârâta este nepoata reclamantei U. V. (fiica surorii sale, C. A. - la care pârâții și-au stabilit reședința procesuală în România), iar la data la care s-au încheiat aceste acte reclamanții aveau vârste înaintate, aveau mijloace materiale modeste asigurate de două pensii mici, iar ambii aveau afecțiuni de sănătate, astfel încât au transmis pârâților întreaga lor avere din nevoia reală de a fi întreținuți și îngrijiți în ultima parte a vieții, pentru că nu aveau pe nimeni altcineva mai apropiat decât nepoata lor.
Pentru pârâți actul a fost semnat de C. A. (mama pârâtei N. C. și sora reclamantei împuternicită, care i-a asigurat încă o dată, înainte de a semna actele, ca tinerii dobânditori ai proprietăților lor si beneficiari ai testamentelor le vor acorda întreținerea stabilita si îi vor îngriji până la deces, așa cum au stabilit.
A susținut că, la întocmirea actului a fost prezentă sora sa, a reclamantei înstreinatoare, care le-a creat ambilor reclamanți reprezentarea si încrederea că, prin actele pe care le încheie, pârâții știau că urma să le asigure întreținere tot restul vieții, deoarece sora sa mandatara cunoștea foarte bine situația lor si, când a luat cunoștință de intenția lor de a înstrăina averea in schimbul întreținerii, chiar i-a îndemnat să facă actul fiicei și ginerelui său, pentru că erau din familie și pentru că aveau posibilități să-și îndeplinească aceste obligații; deplina încredere că în actele care s-au încheiat se regăsește și obligația pârâților de a avea grija de ei până la deces s-a creat atunci când au fost asigurați de împuternicita pârâților ca, deși se încheie un act de transmisiune a proprietății asupra imobilelor, aceasta reprezintă o formalitate, pentru că ei vor rămâne să folosească casa și terenul nestingheriți in nici un fel, până la sfârșitul vieții, iar pârâții s-au angajat că vor prelua toate cheltuielile legate de imobile și le vor asigura până la deces tot ceea ce vom mai avea nevoie (alimente, medicamente, lemne de foc, asistenta medicala atunci când va fi cazul, etc). Cit privește prețul menționat in contract, deși ei nu au primit suma înscrisă în actul dedus judecații, li s-a explicat de o funcționară a notariatului că, pentru stabilirea taxelor, trebuie înscrisă totuși o sumă oarecare ca reprezentând evaluarea casei și terenului. In împrejurările descrise, arată recurenții, li s-a părut un comportament corect și firesc din partea lor să accepte încheierea actului în condițiile arătate, deoarece aveau reprezentarea că nimeni nu se angajează la îngrijirea a doi bătrâni până la sfârșitul vieții lor fără a avea garanția că înțelegerea de transmitere a proprietății acestora va fi respectata - dar și că ei vor beneficia din partea pârâților de întreținere si îngrijire până la sfârșitul vieții in schimbul proprietăților lor, iar pentru aceasta trebuie să încheie un act. După redactarea actului și după ce au primit încă o dată asigurări de la mama pârâtei că fiica sa si ginerele său se vor ține de cuvânt si vor avea grijă de ei și vor rămâne să folosească casa și terenul până la deces, l-au semnat cu convingerea fermă că acest act cuprinde voința lor a reclamanților de a transmite proprietatea imobilelor în schimbul asigurării nevoilor lor la bătrânețe și că astfel sunt apărați, fiind încurajați și de faptul că toate cheltuielile au fost suportate de pârâți și că li s-a citit că în actele încheiate este menționat expres ca pârâții le vor acorda tot sprijinul necesar pe tot parcursul vieții, iar la deces le vor face cele creștinești.
In aceste condiții au acceptat încheierea actelor și pentru că erau la vârstă înaintată și nu aveau un nivel de instruire care să le permită sa înțeleagă nuanțele si deosebirile actelor juridice, au fost convinși că, dacă încheie actul în fata notarului, acesta va avea forța juridică pe care ei au înțeles să i-o dea, deși, la semnarea convenției dedusă judecăți nu au avut reprezentarea consecințelor juridice ale conținutului actului în forma în care a fost redactată.
Recurenții arată că, a mai reținut prima instanță absolut corect în motivarea acțiunii: "Este evident că în prezent reclamanta se află in stare de nevoie, veniturile realizate sunt insuficiente pentru a duce un trai decent, locuiește in condiții improprii nedeținând resursele necesare pentru repararea imobilului in care locuiește. Datorita vârstei înaintate aceasta se află în imposibilitate de a efectua lucrările gospodărești, fiind ajutată de diferite persoane din . cei doi martori. Din probațiunea administrată rezultă că începând cu anul 2007/2008 pârâții nu o mai vizitează pe reclamanta și nu îi acordă acesteia sprijinul material de care are nevoie. Prin urmare în mod firesc, în condițiile în care nu are nici o altă rudă apropiată, reclamanta se simte îndreptățită să primească ajutor de la nepoata sa, a cărei situație materială ii permite să vină în sprijinul mătușii sale."
Cu toate acestea, instanța care s-a pronunțat și a analizat pur formal actul, raportându-l la momentul temporar la care s-a încheiat: "Revenind la anul 2003, respectiv momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare...prin prisma relațiilor existente între părți în acel moment reclamanta a avut convingerea ca va fi ajutată de nepoata sa fără instituirea unei obligații ferme în acest sens în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare."
Contractul de vânzare – cumpărare, arată recurenta, este supus regulii recalificării contractelor; în acest sens, ceea ce trebuie să analizeze instanța este negotium - respectiv, voința și intențiile părților care s-au întâlnit atunci când au contractat - și nu instrumentum - adică tocmai suportul convenției analizat exclusive de instanța de fond. Or, reținând corect rațiunile pentru care a fost încheiat actul juridic arătat în judecata, chiar daca este un contract de vânzare - cumpărare pura și simplă, interpretând corect voința si intențiile părților și probele administrate în cauza instanța are posibilitatea de a-l recalifica într-un contract de vânzare - cumpărare cu clauză de întreținere.
De asemenea, urmează a fi reținuta si prezumția potrivit căreia doi bătrâni, fără copii si fără alte rude care sa ii sprijine in ultima parte a vieții, nu-și înstrăinează pur si simplu întreaga avere, știind ca este singura cale de a determina pe cineva să le asigure întreținerea și îngrijirea la bătrânețe.
La data redactării prezentelor motive, se arată în recurs, reclamanta este oarbă si știe ca nimeni nu se angajează fără o motivație materială la îngrijirea unei persoane în vârstă de peste 80 de ani și pe deasupra fără vedere - în condițiile în care cei ce ar accepta întreținerea și îngrijirea reclamantei ar trebui să locuiască cu aceasta.
Instanța de fond a motivat că, deși actul a fost încheiat în anul 2003, acțiunea a fost promovata abia în anul 2013 (deși nu are o semnificație hotărâtoare, aceeași cerere a fost formulata și în anul 2012 și anulată ca netimbrată).
Caracteristica - dar și rațiunea, condiția și finalitatea unei convenții de vânzare cu clauza de întreținere o reprezintă nevoia celui ce înstrăinează in schimbul acestei prestații; nevoia poate fi imediata, contemporană cu momentul încheierii actului - ori, actul poate fi încheiat din prevedere, ca asigurare pentru principalul motiv viitor de impreviziune: nevoia - care se poate constitui din una sau mai multe/ori o varietate de stare care necesita pentru înstrăinător acte concrete de îngrijire sau de întreținere. Si in prezenta cauza reclamanții au denunțat contractul în momentul în care nevoile lor au ajuns atât de mari si de imediate încât nu le-au mai putut rezolva prin forțe proprii; reclamanta orbea și devenea tot mai neputincioasă, soțul său era imobilizat la pat, iar puținele resurse pe care le aveau dintr-o pensie de serviciu și o pensie pentru activitatea desfășurată în CAP se consumau pe medicamente si erau total insuficiente pentru întreținerea celor aflați în nevoie; condiții în care a fost formulată acțiunea: reclamanții își înstrăinaseră toată averea tocmai pentru a fi asistați la nevoie si nu mai aveau ce oferi altor persoane pentru a fi îngrijiți. Astfel nu este o culpă a reclamanților că nu au promovat cererea în judecată până când nevoile de întreținere și îngrijire a lor au devenit atât de mari încât nu le-au mai putut face față.
Mai mult, pârâții nu sunt niște oameni aflați în mari greutăți materiale, locuiesc în Canada și nu sunt legați în nici un fel de gospodăria reclamantei; cu toate acestea, deși aceștia au reprezentarea stării în care se află reclamanta și a faptului ca aceasta are numai imobilul în litigiu pe care să-l poată oferi in schimbul îngrijirii sale, pe tot parcursul judecații aceștia nu au explicat obstinația cu care țin să păstreze ceea ce au dobândit fără a da nimic în schimb și fără măcar a se deplasa la notar pentru a semna actul - luând celor în nevoie singurele bunuri care ar asigura (acum, numai reclamantei) întreținere si îngrijire.
Arată recurenta că, față de situația în care se află, prezenta acțiune este singura cale de a mai putea avea pe cineva care să o îngrijească, motiv pentru care solicita admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate a probelor administrate a normelor legale incidente precum și din oficiu în fapt și în drept conform art. 304 1cod proc. civ. Tribunalul constată că este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
Prin cererea dedusă judecății reclamanții U. V. și U. V., cel din urmă decedat pe parcursul soluționării cauzei la fond, au solicitat în contradictoriu cu pârâții N. C. C. și N. T. ca instanța prin sentința care se va pronunța să dispună, nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1950/06.08.2003 de BNP T. M. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5799, pronunțată în ședința publică din 13.05.2015, Judecătoria B. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâți iar pe fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta U. V. în contradictoriu cu pârâții N. C. - C. și N. T..
Primul aspect invocat de recurentă în recursul promovat este cel legat de calificarea căii de atac, în sensul că apreciază că, prezenta hotarâre este supusă căii de atac a apelului, deoarece: acțiunea a fost înregistrata pe rolul instanței la data de 18.02.2013 si este supusa reglementarilor NCPC - intrat în vigoare la data de 15.02.2013; apreciind că, prevederile cuprinse în art. 24 din această nouă lege de procedură sunt de strictă interpretare și aplicare: ""Dispozițiile legii noi de procedura se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acesteia"; în același sens fiind și art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC).
A susținut că, dispoz.art.457 al. (1) NCPC reglementează de asemenea că "Hotărârea judecătoreasca este supusa numai cailor de atac prevăzute de lege, in condițiile si termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar art. 27 prevede ca "Hotărârile rămân supuse cailor de atac, motivelor si termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".
A arătat că, a formulat aceste susțineri atât pentru legalitatea hotărârii, cât și în ceea ce privește termenul și tratamentul juridic - care sunt diferite în calea de atac a apelului, situație în care, văzând și dispozițiile art. 466 rap. la art. 459 din legea de procedură aplicabilă reclamanta a solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel.
La rândul lor intimații pârâți prin notele scrise atașate la filele 20-23 dosar au susținut că, în cauză calea de atac este apelul și nu recursul cum s-a menționat în dispozitivul hotărârii de către instanța de fond.
Raportat la calea de atac, Tribunalul a stabilit prin încheierea din 14.09.2015 că este recursul, motivat de faptul că chiar dacă viza de primire a judecătorului fondului poartă data de 18.02.2013, acțiunea a fost comunicată prin poștă, iar data de pe plic este 14.02.2013, așa încât cauza se soluționează sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă de la 1864.
În ceea ce privește fondul cauzei recurenta susține că, deși instanța de fond face trimitere la disp. art. 953 din codul civil în vigoare la data încheierii actului care stipulează că nu este valabil consimțământul dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol, precum și ale art. 954, potrivit cărora eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției (fila 2, al.ultim) consimțământul reprezintă o condiție esențiala de fond si generala pentru valabilitatea actului juridic si nu trebuie alterat de vreun viciu de consimțământ (fila 3, al.l), face o greșită interpretare și aplicare a acestora. Astfel, instanța fondului stipulează în considerentele sentinței că, eroarea obstacol invocată ca temei al nulității absolute a actului dedus judecății presupune credința părții al cărui consimțământ este viciat că, a încheiat un alt act juridic decât cel perfectat în realitate și conform opiniilor exprimate în jurisprudența dezvoltata sub vechiul cod civil, sancțiunea aplicabila nulității în situația existentei unei erori obstacol este aceea a nulității absolute, deoarece aceasta echivalează practic cu lipsa voinței părții de a se obliga., însă, interpretarea dată situației de fapt și comportamentului juridic al părților este greșită în condițiile în care reține că a fost pe deplin conștientă că, încheie un contract de vânzare - cumpărare cu pârâții și nu un contract de întreținere.
Tribunalul apreciază că această critică este întemeiată în condițiile în care din probele administrate cauzei rezultă fără dubiu că, pe de o parte, încheierea actului translativ de proprietate a avut ca obiect imobilul ce constituia domiciliul părților, singurul de altfel de această natură, iar cei cărora le-a fost înstrăinat erau nepoata recurentei - fiica surorii sale C. A.- și soțul acesteia, iar pe de altă parte, la data la care s-au încheiat aceste acte reclamanții aveau vârste înaintate, mijloace materiale modeste asigurate de două pensii mici, ambii având afecțiuni de sănătate așa încât au transmis pârâților întreaga lor avere din nevoia reală de a fi întreținuți și îngrijiți în ultima parte a vieții, pentru că nu aveau pe nimeni altcineva mai apropiat decât nepoata lor.
Nu în ultimul rând așa cum rezultă din contractul ce face obiectul prezentei acțiuni, rezultă că, actul a fost semnat de C. A., mama pârâtei N. C. și sora reclamantei, care le-a creat convingerea că, beneficiarii proprietăților lor, inclusiv imobilelor terenuri, care au făcut obiectul testamentelor, încheiate în aceeași zi, le vor acorda întreținerea stabilită și îi vor îngriji până la deces, astfel cum au stabilit, cu atât mai mult cu cât, aceasta cunoștea situația lor si, care i-a îndemnat să facă actul fiicei și ginerelui său, pentru că erau din familie și cei doi aveau posibilități să-și îndeplinească aceste obligații. Nu în ultimul rând Tribunalul reține că, deplina încredere că actele încheiate cuprind și obligația pârâților de a avea grija de ei până la deces, s-a creat atunci când au fost asigurați de împuternicita pârâților că, deși se încheie un act de transmisiune a proprietății asupra imobilelor, aceasta reprezintă o formalitate, pentru că ei vor rămâne să folosească casa și terenul nestingheriți, până la sfârșitul vieții, dovadă în acest sens fiind și faptul că, deși ulterior încheierii actului de proprietate relațiile dintre cele două surori au devenit tensionate, iar beneficiarii contractului dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului, aceștia nu au întreprins nimic pentru a intra în stăpânirea de fapt asupra acestuia, vânzătorii continuând să locuiască în imobilul înstrăinat.
Instanța de control judiciar are de asemenea în vedere și faptul că, așa cum se arată și în recursul promovat, se impune a se avea în vedere și prezumția potrivit căreia doi bătrâni, fără copii si fără alte rude care să-i sprijine în ultima parte a vieții, nu-și înstrăinează pur si simplu întreaga avere, știind că este singura cale de a determina pe cineva să le asigure întreținerea și îngrijirea la bătrânețe.
Față de considerentele ce preced, Tribunalul constată că recursul de față este fondat, în cauză fiind incidente disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civ. motiv pentru care în baza disp. art. 312 cod proc. civ. îl va admite și va dispune modificarea în tot sentinței recurate și pe fond va admite acțiunea și va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1950 din 06.08.2003 încheiat la BNP T. M..
În baza disp. art. 274 cod proc. civ., ca părți căzute în pretenții, Tribunalul va obliga intimații să plătească recurentei suma de 420 lei cheltuieli de judecată, suma reprezentând taxă de timbru fond, achitată potrivit chitanței atașată la fila 7 dosar.
În baza disp. art. 18 din Ordonanța de Urgență Nr. 51*) din 21 aprilie 2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, va obliga intimații să plătească către stat suma de 210 lei, sumă în limita căreia recurenta a beneficiat de ajutor public judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul civil formulat de recurenta-reclamantă U. V. – cu reședința aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocațial Individual I. C., cu sediul în B., ..23, . împotriva sentinței civile nr.5788/13.05.2015 pronunțată de Judecătoria B. în contradictoriu cu intimații-pârâți N. C. – C. și N. T., ambii cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la procurator E. P., cu domiciliul în Ploiești, ., nr.14, ., județ Prahova, și în consecință:
Modifică în tot sentința recurată și pe fond admite acțiunea și constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1950 din 06.08.2003 încheiat la BNP T. M..
Obligă intimații către recurentă la 420 lei cheltuieli de judecată - reprezentând taxă de timbru fond și la 210 lei către stat reprezentând suma în limita căreia recurenta a beneficiat de ajutor public judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Octombrie 2015
Președinte, E. P. | Judecător, A. M. | Judecător, M. Ș. |
Grefier, E. C. |
Red.Ș.Mdos.fond-_
Teh.red.Ș.M/5ex.jud.fond- M.A.C.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 265/2015. Tribunalul BUZĂU | Acţiune în constatare. Decizia nr. 230/2015. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
