Pretenţii. Sentința nr. 1085/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1085/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 13-11-2015 în dosarul nr. 3122/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 3122/2015
Ședința publică de la 13 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător M. N.
Grefier C. C.
Pe rol judecarea apelului civil declarat de reclamantul M. RM. S., cu sediul în Rm S., ..1, jud.B., împotriva sentinței civile nr.1085/2.07.2015 pronunțată de Judecătoria Rm S. în dosarul nr._ având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu pârâtul N. D., domiciliat în Rm S., ..18, jud.B..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit ambele părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, după etapa de verificare și regularizare, apelantul a depus note de ședință în sensul că solicită judecarea și în lipsă, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească, declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. S. la data de 21.04.2015, sub nr._, reclamantul M. Rm. S. a solictat obligarea pârâtului N. D. la plata sumei de 450 lei, din care suma de 331 lei, reprezentând redevență pentru perioada 2012-2014 iar suma de 119 lei reprezentând majorări de întârziere aferente acestei perioade.
În motivarea, în fapt, a cererii reclamantul a învederat că la data de 10.06.2005 a fost încheiat contractul de concesiune nr. 2059 având ca obiect concesionarea suprafeței de teren de 300 m.p. cu destinația teren pentru construire locuință, situat în municipiul Rm. S., cartier A. Bagdat, . prețul concesiunii a fost stabilit, conform art. 4 din contract, la nivelul sumei de 697 200 lei, redevență care se actualizează anual, în raport cu rata inflației, la data de 1 ianuarie, că tot prin contract s-au stabilit drepturile și obligațiile părților, sens în care, conform art. 8 alin. 3, concesionarului îi incumba obligația de plată a redevenței la termenul fixat și că obligația de plată a redevenței este una afectată de termen, iar în acest sens conform art. 4 alin. 1 din contract redevența pentru terenul concesionat se plătește anual, până la data de 30 septembrie a anului în curs.
Reclamantul a mai precizat că avand in vedere ca pârâtul nu si-a respectat obligatia de plata a redeventei, devin incidente prevederile art. 11 din contract conform carora „Pentru nerespectarea obligatiilor stabilite prin caietul de sarcini si prin contract partea în culpă datorează penalități prevazute de lege”.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 30 și art. 194 C. proc. civ., art. 969 C. civ. 1864.
În probațiune a propus proba cu înscrisuri, sens în care anexat înscrisuri (filele 7-17).
Pârâtul nu s-a prezenta în instanță și nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.1085/2.07.2015 Judecătoria Rm S. a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 331 lei, reprezentând redevență pentru perioada 2012-2014 și suma de 26,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțional cu pretențiile admise.
A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 119 lei reprezentând majorări de întârziere aferente debitului, pentru perioada 2012-2014.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut mai întâi că, sub asectul legii civile aplicabile, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 în privința contractului sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data încheierii acestuia.
Prin urmare, avand in vedere data încheierii contractului de concesiune nr. 2059, respectiv data de 10.06.2005, instanța a apreciat că în prezenta cauză se aplică dispozițiile Codului civil din 1864.
În fapt, Judecătoria Rm. S. a reținut că la data de 10.06.2004 reclamantul M. Rm. S., în calitate de concedent și pârâtul N. D., în calitate de concesionar, au încheiat contractul de concesiune nr. 2059 având ca obiect concesionarea suprafeței de 300 m.p. cu destinația teren pentru constructie locuință, situat în municipiul Rm. S., cartier A. Bagdat, .. 7-10), sens în care prețul concesiunii, redevența, a fost stipulată la nivelul sumei de 697 200 ROL, redevență care se actualizează anual, în raport cu rata inflației, la data de 1 ianuarie.
De asemenea, conform art. 4 alin. 1 din contractul de concesiune nr. 2059/10.06.2005 redevența pentru terenul concesionat se plătește anual, până la data de 30 septembrie a anului în curs, obligația concesionului fiind afectată de un termen suspensiv, termen la care aceasta devine scadentă.
In fine, conform art. 8 alin. 3 din acelasi contract de concesiune, concesionarul are obligația sa plăteasca redevența la termenul stabilit.
Prin urmare, instanța a concluzionat că între reclamantul M. Rm. S., în calitate de concedent și pârâtul N. D., în calitate de concesionar există un contract valabil încheiat care, conform prevederilor art. 969 C. civ. 1864, aplicabil în cauză are forță obligatorie atât pentru părțile contractante, cât și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un asemenea act juridic, astfel încât instanța este obligată să asigure executarea actului juridic încheiat, în interpretarea clauzelor acestuia dând eficiență voinței părților contractante.
Întrucât raportul obligațional creat între părți este unul de natură contractuală, iar pârâtul nu a făcut dovada intervenirii unei cauze de forță majoră sau a unui caz fortuit care să il exonereze de răspundere și să justifice faptul neexecutării obligațiilor sau să probeze că neexecutarea nu este una culpabilă, dovada existenței creanței făcută de către reclamant generează, în temeiul art. 1082 C. civ. 1864 două prezumții și anume prezumția de neîndeplinire de către pârâtul concesionar a obligațiilor asumate prin contract (aceea de plată a redevenței stabilite) și prezumția de culpă a pârâtului concesionar, în ceea ce privește neîndeplinirea propriilor obligații.
În atare condiții și văzând că pârâtul concesionar nu a propus nicio probă contrară, fie în sensul îndeplinirii obligațiilor contractuale, fie în sensul existenței unei împrejurări care să il exonereze de executarea propriilor obligații, prima instanță a reținut că reclamantul, în calitate de concedent, a probat existența creanței sale împotriva pârâtului, creanță rezultată din încheierea contractului de concesiune nr. 2059 din data de 10.06.2005, în cuantum de 331 lei, cu titlu de redevență aferentă perioadei 2012-2014.
Prin urmare, întrucât pârâtul N. D. nu și-a îndeplinit obligația contractuală de plată a redevenței rezultată din contractul de concesiune nr. 2059 din data de 10.06.2005, judecătoria a găsit întemeiată cererea reclamantului sub acest aspect și a obligat pârâtul la plata către acesta a sumei de 331 lei, reprezentând redevență pentru perioada 2012-2014.
În ceea ce priveste cererea accesorie, reprezentand majorările de întârziere calculate, aferente aceleiași perioade, în cuantum de 119 lei (fila 11), instanța a concluzionat în sensul caracterului său neîntemeiat.
A reținut în acest sens, pe de o parte că, potrivit art. 11 alin. 1 din contractul de concesiune mentionat „Pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin caietul de sarcini și prin contract partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege și despăgubiri” iar pe de altă parte că reclamantul concedent a calculat penalități de întârziere în sarcina concesionarului conform art. 1241 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în cuantum de 2% pe lună pentru perioada 2012-2014, ulterior intervenirii scadenței redevenței pentru întreaga perioadă.
A observat, totodată, că în materia contractului de concesiune încheiat în speță între reclamant și pârât, redevența are natura juridică a unei „chirii”, nefiind vorba de o creanță fiscală, deoarece aceasta nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părți, ci din contractul încheiat între părțile contractante, supus normelor legale de drept privat (civil), nefiind aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, potrivit principiului accessorium sequitur principale, în privința calculului penalităților de întârziere nu sunt incidente dispozițiile din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci dispozitiile O.G. nr. 13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar.
De altfel, acest lucru rezulta fara niciun dubiu din art. 11 alin. 1 din contractul incheiat intre parti potrivit cu care „Pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin caietul de sarcini și prin contract partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege ...”
Cum in speta reclamantul nu a calculat si nici nu a solicitat dobanda legala pentru neachitarea de catre pârât a sumei de 331 lei, reprezentând redevență pentru perioada 2012-2014, in temeiul art. 249 C. proc. civ., privitor la sarcina probei judecătoria a respins, ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 119 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente debitului, pentru perioada 2012-2014.
A reținut în acest sens și dispozitiile art. 254 alin. 6 C. proc. civ. potrivit cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, reclamantul fiind cel care are interesul de a solicita si dovedi pretentiile solicitate, instanta neavand nicio obligatie in acest sens.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate, pârâtul fiind găsit în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 2 C. proc. civ., a fost obligat să suporte parte din cheltuielile de judecată făcute de reclamant, reprezentând taxă de timbru, adică suma de 26,48 lei calculată proporțional cu pretențiile admise.
Împotriva sentinței civile nr. 1085/2015 din 02.06.2015 pronunțata de Judecătoria Rm.S. în dosarul nr._ a declarat apel reclamantul M. Rm. S., apreciind că este netemeinica si nelegala, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie schimbată în parte sentința, în sensul de a se admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtului la penalități de întârziere.
În motivarea căii de atac a arătat că prin cererea introductiva a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 450 lei reprezentând redevență în sumă de 331 lei pentru perioada 2012-2014 și majorări de întârziere aferente în sumă de 119 lei, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă, derivând din contractul de concesiune nr. 2059/10.06.2005 având ca obiect concesionarea suprafeței de 300 mp teren, . cartierul A. Bagdat-Rm.S..
F. de respingerea capătului de cerere privind obligarea paratului la plata sumei de 119 lei reprezentând majorări de intarziere aferente debitului pentru perioada 2012-2014, considera apelanta ca instanța s-a pronunțat netemeinic si nelegal, inlaturand practic o clauza contractuala, respectiv clauza prevăzuta la art. 11 privitoare la penalități de intarziere.
Desi instanța retine ca potrivit art. 969 din vechiul cod civil „contractul are putere de lege intre părțile contractante", inlatura voința părtilor referitoare la aceste penalități.
Precizează ca paratul avea cunoștința despre penalitățile de intarziere datorate, conform notificărilor nr._/20.01.2014 și nr. 187/20.01.2015 insa acesta nu le-a contestat, achiesand astfel la sumele notificate.
Apreciază ca instanța in mod nelegal a intervenit astfel in contractul ce reprezintă voința părtilor, inlaturand penalitățile ce in mod tacit au fost acceptate de către parat si nu a inlaturat in niciun fel modul de calcul al acestora.
Potrivit informațiilor furnizate de Serviciul de Impozite si Taxe, depuse la dosarul cauzei, a indicat ca act normativ de calcul al penalităților de intarziere art. 124/1 din Codul de procedură fiscală ce are titlul de „ Majorări de întârziere în cazul creanțelor datorate la bugetul local".
Bugetul local al unității administrativ-teritoriale nu se compune doar din creanțe fiscale, astfel că în cuprinsul Codului de procedură fiscală apare alături de sintagma „creanțe fiscale", sintagma „și alte obligații datorate bugetului local", înțelegând a se include aici și ,,redeventa" fapt pentru care în cap. IV, art. 125 Cod procedură fiscală „redeventa" este insclusă în titlul „înlesniri la plată".
Mai mult decât atât, analizând și coroborând toate aliniatele art. 124/1 din Codul de procedură fiscală, reținând alin. (4) ce face trimitere la alin. (2) ce prevede nivelul majorărilor în cuantum de 2% rezultă că pentru creanțele datorate bugetului local cât și pentru creanțele de restituit de la bugetul local (legiuitorul nefăcând distincție, întrucât de la bugetul local nu se restituie numai creanțe fiscale) se calculează majorări, respectiv dobândă, în cuantum de 2% pe lună sau fracțiune de lună.
Mai arată apelantul că legiuitorul a uniformizat majorările și dobânzile pentru toate creanțele de primit și de restituit la/din bugetul local într-un singur procent, respectiv 2%.
„ART. 1241
Majorări de întârziere în cazul creanțelor datorate bugetelor locale
Prin excepție de la prevederile art. 119 alin. (1) și art. 120/1, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
(3)Prevederile art. 119-124 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(4)Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează dobândă. Nivelul și modul de calcul al dobânzii sunt cele prevăzute la alin. (2)."
Legiuitorul a înțeles să includă anumite prevederi în OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală referitoare la creanțele contractuale, cu referire la chirii și redevente, întrucât acestea chiar dacă nu sunt creanțe fiscale, sunt creanțe datorate bugetului local, astfel se explică de ce în anumite articole se face referire la aceste creanțe, spre exemplificare: art. 124/1, art. 125, art. 136 alin. (3)-(4/l), art. 141.
Apreciază că Decizia nr.390/2012 pronunțată de ICCJ se referă la calificarea naturii juridice a creanței, cu consecințe asupra termenului de prescripție, astfel cum rezultă din motivarea hotărârii în cauză, ori din întregul material probatoriu depus la instanță, cât și din susținerile sale, rezultă că s-a tratat redeventa ca și creanță contractuală.
Calificarea naturii juridice a creanței principale si implicit a creanței accesorii, a arătat în continuare apelnatul, nu a ridicat, din punctul său de vedere, intrebari intrucat asa cum a indicat in cererea introductiva de instanța ca temei de drept articole din contract inclusiv din Codul civil ceea ce indica cert ca a inteles ca in speța de fata pretențiile privesc o creanța contractuala pentru care se aplica normele de drept comun si nu vreo lege speciala.
Daca ar fi inteles ca este vorba de o creanța de drept fiscal, asa cum retine instanța de fond, este vădit faptul ca nu s-ar fi adresat instanței de judecata pentru a obține o hotărâre judecătoreasca in baza căreia sa se îndestuleze pretențiile, si ar fi uzat de legea speciala pentru recuperarea creanțelor fiscale, respectiv OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, respectiv ar fi emis somație si titlu executoriu si ar fi executat debitul si penalitățile prin organele fiscale proprii.
Rațiunea pentru care a introdus acțiune in instanța a fost aceea ca natura juridica a creanței, respectiv creanța contractuala (pentru care se aplica normele de drept civil) îi permite să recupereze pretențiile doar in temeiul unei hotărâri judecătorești si nu prin acte de executare (somație si titlu executoriu urmate de alte masuri de executare ca poprire si sechestre imobiliare/mobiliare) aplicabile creanțelor fiscale.
In primul rand creanța fiscala are doua termene scadente de plata, respectiv 31 martie si 30 septembrie.
Ori, penalitățile de întârziere s-au calculat dupa data scadenta prevăzuta in contract, respectiv 30 septembrie.
In al doilea rand executarea creanței fiscale incepe prim emiterea somației insotita de titlu executoriu dupa care se trece la alte masuri de executare prin organele de executare proprii.
Creanța ce deriva dintr-un contract se executa in temeiul unei hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu, nu în temeiul unui titlu executoriu emis de organele fiscale.
Se observa astfel ca incasarea si executarea creanței accesorii nu s-a făcut dupa legea speciala, si a urmat intocmai cursul creanței principale, respectiv calculul penalităților s-a făcut dupa data de 30 septembrie a fiecărui an in curs si nu s-a procedat la executarea acesteia conform Codului de procedura fiscala.
In condițiile in care nu a afirmat niciodată ca accesoriile datorate creanței principale reprezintă creanțe fiscale si a dovedit ca au fost urmărite conform contractului, in condițiile in care modul de calcul al acestor penalități este prevăzut de legiuitor în art. 124/1, constatând că nu au fost contestate de paratul-intimat, apreciază ca in mod netemeinic si nelegal instanța de judecata a inlaturat o clauza contractuala referitoare la penalități, tăind penalitățile aferente debitului principal pentru perioada 2012-2014.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea apelului, schimbarea in parte a sentinței civile nr. 1085/2015 din 02.06.2015 pronunțata de Judecătoria Rm.S. în dosarul nr._ in sensul de a se admite si capătul de cerere privind obligarea paratului la plata sumei de 119 lei reprezentând majorări de întârziere aferente debitului pentru perioada 2012-2014.
În situația în care va fi admis astfel si acest capăt de cerere, solicită si obligarea paratului la plata întregii taxe de timbru plătită pentru întreaga acțiune la instanța fondului, pentru tot debitul, principal si accesoriu, taxa ce a fost redusa de instanța fondului. Cu cheltuieli de judecata.
In drept au fost invocate prevederile art. 466, art.468, art.470 si art. 476 din NCPC si normele de drept invocate.
Intimatul nu s-a prezenta în instanță și nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului și evaluând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate, Tribunalul apreciază apelul nefondat pentru următoarele considerente:
Singurul motiv de nemulțumire exprimat de apelantul reclamant este cel referitor la modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu, privind plata penalităților de întârziere în sumă de 119 lei, calculate de către acesta prin aplicarea procentului de majorări de întârziere de 2%, stabilit de art 1241 Cod procedură fiscală pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale.
Așa cum arată și apelantul și cum, de altfel, a reținut și prima instanță, contractul încheiat de părțile în proces este, fără îndoială, un contract civil iar natura creanței reclamate atât prin intermediul capătului de cerere principal cât și prin intermediul capătului de cerere accesoriu, este una civilă iar nu fiscală.
De asemenea, este neîndoielnic faptul că, în raport de prevederile art. 969 Cod civil de la 1864, aplicabil în cauză, contractul are forță obligatorie pentru părțile contractante, și se impune acestora dar și instanței de judecată cu puterea legii, astfel că instanța este obligată să soluționeze litigiul dând eficiență voinței părților așa cum aceasta a fost cuprinsă în contract.
Așa fiind, pentru soluționarea motivului de critică cu care a fost învestit, Tribunalul va apela la contractul de concesiune încheiat de părți la 10.06.2005 în cuprinsul căruia, sub aspectul ce interesează în cauză, acela al penalităților de întârziere, la art 11 alin. 1 din contract s-a prevăzut „Pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin caietul de sarcini și prin contract partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege și despăgubiri”.
Se observă așadar, că părțile nu au indicat expres care este procentul de penalitate aplicabil, ci au făcut trimitere generală la „penalități prevăzute de lege”.
În atare condiții, instanța urmează a verifica dacă la nivelul anului 2005, când părțile au încheiat contractul, era în vigoare vreo prevedere legală în materie civilă care să stabilească penalități pentru întârzierea în executarea unei obligații contractuale.
Procedând astfel Tribunalul constată că la acel moment, actele normative care cuprindeau reglementări referitoare la consecințele neexecutării unei obligații contractuale era Legea 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, ale cărei dispoziții se aplicau contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerț de către agenții economici comercianți, persoane juridice, și comercianți, persoane fizice și OG 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
De asemenea erau în vigoare dispozițiile art 1088 Cod civil de la 1864 potrivit cărora în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutarea obligației nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, fidejusiune și societate.
Tribunalul nu-și poate însuși punctul de vedere exprimat de către apelant cum că penalitatea de întârziere în discuție este cea reglementată de Codul de procedură fiscală pentru obligațiile datorate bugetului local.
Potrivit art 977 Cod civil contractele se interpretează în funcție de voința reală și concordantă a părților contractante.
Or, pornind de la faptul că raportul juridic ce a luat naștere între părți urmare a încheierii contractului de concesiune este unul civil și față de faptul că nicăieri în cuprinsul contractului nu se face trimitere la normele legale din materie fiscală, Tribunalul nu dispune de niciun element care să-l conducă la concluzia că voința reală a pârâtului a fost să se oblige la plata de majorări de întârziere, astfel cum acestea sunt stabilite în materie fiscală, iar nu la dobânzile prevăzute de legea civilă în caz de întîrziere în onorarea unei obligații contractuale.
Nu este reală susținerea apelantului cum că, prin respingerea capătuilui de cerere accesoriu referitor la plata penalităților de întârziere prima instanță ar fi înlăturat, practic, o clauză contractuală, respectiv cea prevăzuta la art. 11, privitoare la penalități de întârziere.
Instanța, în lipsa unei prevederi clare în contract, nu a făcut altceva decât să interpreteze clauza înscrisă la art 11, ajungând la concluzia că ceea ce datorează pârâtul intimat apelantului reclamant este dobânda legală iar nu penalități de întârziere calculate în raport de procentul de penalitate reglemenatat de legislația fiscală.
Or, față de argumentele ce preced Tribunalul consideră că concluzia la care a ajuns prima instanță este una legală și în concordanță cu regulile de interpretare a contractului instituite de art 977 Cod civil, astfel că apelul de față este apreciat ca nefondat și, în temeiul art 480 alin 1 Cod procedură civilă, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M. RM. S., cu sediul în Rm S., ..1, jud.B., împotriva sentinței civile nr.1085/2.07.2015 pronunțată de Judecătoria Rm S. în dosarul nr._ având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu pârâtul N. D., domiciliat în Rm S., ..18, jud.B..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Noiembrie 2015.
Președinte, A. M. | Judecător, M. N. | |
Grefier, C. C. |
Red.AM
Th.red.CC/AM/4 ex.
03.12.2015
Dosar fond nr._ Judecătoria Rm S.
Judecător fond R. I.
| ← Cereri. Decizia nr. 3120/2015. Tribunalul BUZĂU | Fond funciar. Decizia nr. 261/2015. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
