Pretenţii. Decizia nr. 765/2014. Tribunalul CLUJ

Comentarii

0

Decizia nr. 765/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 17445/211/2012*

ROMÂNIA

TRIBUNALUL CLUJ

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

Cod operator de date cu caracter personal 3184

DECIZIE CIVILĂ Nr. 765/R/2014

Ședința publică de la 12 Noiembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE O.-C. T.

Judecător A.-F. D.

Judecător O. R. G.

Grefier O. A.

Pe rol judecarea cauzei recursului declarat de recurent I. DE P. JUDETEAN CLUJ împotriva sentinței civile nr. 4748 din 12.03.2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Cluj-N. privind și pe intimat B. M. D., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă la prima strigare a cauzei consilier juridic M. T. A. delegat pentru I. de P. Județean Cluj, cu delegație la dosarul cauzei (fila 9), lipsă fiind intimatul. Având în vedere că intimatul are angajat avocat ales în cauză, instanța lasă cauza la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei se prezintă consilier juridic M. T. A. delegat pentru I. de P. Judetean Cluj, iar după luarea cauzei, în timpul dezbaterilor se prezintă intimatul B. personal și reprezentantul acestuia av. D. C..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Instanța constată că în cauză au fost formulate două recursuri, ambele fiind legal timbrate.

La data de 29 octombrie 2014, intimatul B. M.-D. a depus la dosarul cauzei prin serviciul registratură întâmpinare (fila 4), invocând excepția nulității recursului determinat de absența formulării criticilor în raport de hotărârea atacată.

Reprezentantul IPJ Cluj solicită instanței respingerea excepție invocată de către intimatul B. .

Instanța apreciază că recursul promovat de către IPJ a fost motivat, iar prin raportare la dispozițiile art. 304, art. 304 indice 1 Cod proc. civilă, instanța urmează a respinge excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de către intimatul B..

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Tribunalul declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor formulate.

Reprezentantul intimatului recurent – B. M. D., solicită instanței admiterea recursului formulat de acesta, astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată. În motivare arată că soluția primei instanțe este nelegală pe motiv că prin aceasta se continuă sancționarea intimatului. Mai mult, s-a reținut ca putere de lucru judecat că intimatul nu se încadrează în categoria taximetriștilor, ci la transport de persoane care fac naveta. Solicită de asemenea acordarea de daune materiale și morale, subliniind că intimatul a fost privat de dreptul la salariu, este umilit atunci când este oprit de agenții de poliție și în plus, are la momentul de față o stare materială precară, ca urmare a procesului prin care a trecut. Solicită acordarea de daune morale în cuantum de 2000 lei, sumă modică având în vedere că nu se urmărește îmbogățirea fără justă cauză a intimatului. Reprezentantul intimatului invocă de asemenea în susținerea sa practica CEDO din memoriul de recurs. Cu privire la recursului promovat de către IPJ, reprezentantul intimatului B. solicită instanței respingerea acestuia, cu admiterea petitului privind la cheltuielile de judecată, atât în fond cât și în recurs, reprezentând taxă de timbru.

Reprezentantul IPJ solicită instanței admiterea recursului formulat, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și respingerea recursului promovat de către B. M. D., motivând că acestuia nu i s-a restricționat niciodată dreptul la muncă. Solicită de asemenea respingerea cererilor cu privire la acordarea de daune morale și materiale, sumele solicitate fiind nejustificate mai ales pentru că obiectul cauzei face parte din materia contravențională, intimatului nefiindu-i lezat nici un drept la onoare, nu a fost niciodată umilit sau abuzat, așa cum afirmă.

Apreciind că la dosarul cauzei se află suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, acesta aflându-se în stare de judecată, instanța reține cauza în pronunțare.

INSTANȚA

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4748/2013, Judecătoria Cluj-N. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B. M.-D. în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI CLUJ, și în consecință:

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr._ al Tribunalului Cluj.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 600 lei cu titlu de despăgubiri bănești aferente perioadei 23.07.2010 – 01.02.2011.

A respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, instanța a reținut următoarele:

În fapt, prin Sentința civilă nr. 4850/16.11.2009 a Judecătoriei Cluj-N. pronunțată în dosar nr._, rămasă irevocabilă prin nerecurare s-a dispus anularea a două procese verbale de contravenție întocmite la datele de 03.06.2009 și 16.06.2008 de către Poliția Municipiului T. prin care reclamantul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 25.000 lei.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 758/R/20.06.2012 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr._, irevocabilă, s-a admis recursul reclamantului, în calitate de petent-recurent și s-a dispus anularea procesului verbal de contravenție din data de 23.07.2010 încheiat de agenții pârâtului, iar reclamantul a fost exonerat de la plata amenzii în cuantum de 25.000 lei. Conform chitanței nr. 266/08.06.2012 reclamantul a achitat onorariul avocațial în cuantum de 3.000 lei aferent dosarului nr._ al Tribunalului Cluj.

Din evidențele pârâtului rezultă că în urma încheierii acestui din urmă proces verbal de contravenție reclamantului i-au fost reținute plăcuțele de înmatriculare ale autovehiculului cu care acesta efectua transport de persoane de la data de 23.07.2010 și până în data de 01.02.2011, când acestea i-au fost restituite, fapt de altfel recunoscut de către reclamant (f. 63).

Conform declarațiilor martorilor audiați în cauză, petentul a efectuat transport de persoane pe ruta T. – Cluj-N. în anul 2009 și până la reținerea plăcuțelor de înmatriculare a autovehiculului în vara anului 2010, acesta fiind sancționat contravențional de mai multe ori, iar din vara anului 2010 acesta nu a mai desfășurat această activitatea, ceea ce a condus la înrăutățirea situației sale materiale.

În drept instanța a reținut că în speță raportat la faptele ilicite invocate de reclamant și art. 103 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale stipulate în vechiul cod civil dar și cele din Noul Cod Civil, după cum se va expune în continuare.

Sub aspectul primului capăt de cerere, instanța a arătat că potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Astfel, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câștigătoare.

În raport de aceste dispoziții, instanța a observat că, în urma promovării căii de atac a recursului, reclamantul, în vederea pregătirii apărării a efectuat cheltuieli în sumă de 3.000 lei constând în onorariul achitat avocatului pentru redactarea și susținerea poziției procesuale a reclamantului în calitate de petent-recurent în dosarul civil nr._ al Judecătoriei T. aflat în recurs la Tribunalul Cluj.

Întrucât recursul declarat de reclamant a fost admis, pârâtul a căzut în pretenții, motiv pentru care, instanța a reținut culpa acestuia în diminuarea patrimoniului reclamantului, care a obținut câștig de cauză, cu suma de 3.000 lei și astfel în producerea unui prejudiciu, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.

Având în vedere că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată se poate formula și pe calea unei acțiuni separate, nefiind în speță vorba de incidența art. 281² C.pr.civ. ori a posibilității de atac a deciziei Tribunalului, în temeiul art. 1349 alin. 1 și 2 Noul C.civ. coroborat cu art. 1357 Noul C.civ. și cu art. 1381 și art. 1385 Noul C.civ, fiind respectat termenul general de prescripție prevăzut de art. 2528 Noul C.civ. – texte de lege aplicabile în raport de data efectuării acestor cheltuieli, instanța a considerat această cerere întemeiată, astfel încât o va admite și în consecință, va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate cu ocazia soluționării recursului în dosarul civil nr._ al Tribunalului Cluj.

În continuare, instanța a apreciat că agenții pârâtului în exercitarea atribuțiilor încredințate de către pârât l-au sancționat pe nedrept pe reclamant, așa cum reiese din hotărârile judecătorești rămase irevocabile, prin care au fost anulate procesele verbale de contravenție, faptă culpabilă care i-a adus acestuia prejudicii de natură materială și morală, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de 1000 alin. 3 Vechiul Cod civil – raportat la momentul încheierii proceselor verbale – pentru angajarea răspunderii pârâtului.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului suferit, reținut și mai sus, trebuie înlăturate toate consecințele dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei, respectiv atât a pagubei efectiv suferite cât și a beneficiului nerealizat.

În acest sens, instanța a reținut că, din probele administrate a reieșit faptul că, în urma ultimei sancționării contravenționale a reclamantului, acesta a fost împiedicat să mai efectueze transport de persoane pe ruta T. – Cluj-N., ca urmare a reținerii nejustificate a plăcuțelor de înmatriculare pe perioada 23.07.2010 – 01.02.2011, ceea ce îl îndreptățește pe reclamant la repararea prejudiciului material constând în veniturile pe care acesta le-ar fi putut realiza pe această perioadă.

Instanța a considerat nefondată solicitarea reclamantului de acordare a daunelor materiale pe perioada de după restituirea plăcuțelor de înmatriculare, întrucât reclamantul nu a dovedit în ce a constat împiedicarea adusă de pârât în reluarea activității de transport de persoane, susținerile reclamantului în sensul că i-a fost teamă de amenințările agenților pârâtului fiind simple afirmații, neprobate prin declarațiile martorilor, cât timp aceștia nu au putut relata decât ceea ce însăși reclamantul le-a spus în legătură cu acest fapt. Mai mult, instanța apreciază că reclamantul avea posibilitatea legală de a acționa în situația în care acesta ar fi fost amenințat de agenții pârâtului, motiv pentru care, simpla temere a reclamantului nu reprezintă o faptă ce poate fi imputată pârâtului.

Reluând cele arătate anterior, instanța a reținut că, perioada pentru care vor fi acordate daunele materiale se va raporta strict la intervalul 23.07.2010 – 01.02.2011, în care s-a luat măsura reținerii plăcuțelor de înmatriculare, iar cuantumul acestor daune materiale va fi raportat la veniturile declarate de reclamant, conform adeverinței de venit din anul 2010. Din această adeverință, de la fila 39 din dosar rezultă că reclamantul a realizat în cursul anului 2010, din activități comerciale suma de 600 lei. Prin aplicarea unei prezumții simple, raportat la celelalte două adeverințe de venit pe anul 2011 și anul 2012 (f. 37, 38) coroborat cu data reținerii plăcuțelor de înmatriculare, 23.07.2010, instanța a observat că veniturile de 600 lei din anul 2010 sunt acele venituri realizate de reclamant din efectuarea transportului de persoane, cât timp în anii următori nu a mai realizat astfel de venituri, iar până în vara anului 2010 a efectuat transport de persoane, context în care solicitarea sa de raportare a cuantumului daunelor materiale la venitul minim pe economie apare neîntemeiată și ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, din moment ce, potrivit propriilor declarații de venituri acesta nu ajungea la obținerea unor asemenea venituri.

De aceea, având în vedere că în perioada 01.01.2010 – 23.07.2010, reclamantul a realizat venituri de 600 lei, conform adeverinței de venit din anul 2010 și întrucât martorii nu au putut oferi informații suficiente și relevante cu privire la veniturile pe care reclamantul le obținea din desfășurarea acestei activități, iar reclamantul nu a depus la dosar vreo evidență contabilă care să-i susțină solicitarea, instanța a admis în parte cererea acestuia și pentru perioada 23.07.2010 – 01.02.2011 a obligat pârâtul să-l despăgubească pe reclamant cu suma de 600 lei reprezentând veniturile pe care reclamantul le-ar fi putut realiza în intervalul menționat.

Analizând solicitarea reclamantului privind acordarea daunelor morale, instanța a apreciat că, prin prisma aceleași jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele C. și M. contra României din data 17.12.2004, D. P. contra României din data de 26.04.2007, I. D. contra României din data de 28.09.1999, simpla constatare a unei încălcării reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant constând în umilirea acestuia.

Astfel, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost reparat prin hotărârile judecătorești de anulare a proceselor verbale de contravenție, care au înlăturat poziția de contravenient a reclamantului, aspect cunoscut de apropiații reclamantului, după cum a reieșit din declarațiile celor doi martori, în condițiile în care, instanțele judecătorești care au dispus anularea proceselor verbale nu au constat încălcări grave la încheierea actelor de sancționare legate de o vădită nelegalitate comisă ori un abuz din partea autorităților, soluția de anularea fiind stabilită doar prin prisma analizării declarațiilor de martori, a modalității de efectuarea a activității de transport și a definițiilor legale din materia transportului de persoane. În speță, instanța reiterează că nu poate reține vreun abuz comis de agenții pârâtului, întrucât, așa cum s-a arătat și anterior, acesta nu a fost dovedit de reclamant, care avea la dispoziție căile legale de acționa, în acest sens.

Trebuie subliniat, că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză A. contra României din data de 04.10.2007 a acordat daune morale reclamantului doar ca urmarea a nerespectării de către instanță a garanțiilor oferite de art. 6 din Convenție, nu și pentru sancțiunile contravenționale aplicate de agenții constatatori, conform paragrafelor 75 și 78 din hotărâre.

Prin prisma acestora, instanța a considerat că admiterea plângerilor contraveționale formulate de reclamat a fost de natură a repara integral și în mod just prejudiciu moral suferit de acesta, urmând a respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.

Potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Având în vedere, acest temei juridic, dar și soluția de admitere în parte a pretențiilor formulate, instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 59 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 1,5 lei timbru judiciar.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj solicitând:

>Admiterea recursului,

>Modificarea în tot a sentinței civile nr. 4748/2013, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Apreciază că sentința civilă nr. 180/2013 este netemeinica și dată cu greșita aplicare a legii, din următoarele motive:

Potrivit prevederilor art.274 alin. 3 Cod procedură civilă "instanța de judecată are dreptul de a micșora onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute pe tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii". în opinia acestora cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat în dosarul_ sunt nepotrivite față de pricina dedusă judecății, iar instanța de fond, în virtutea rolului activ, avea obligația de a stabili corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată.

Arată că nu a contestat veridicitatea sumelor obținute de avocat în această cauză și nu a solicitat intervenția instanței în contractul de asistență juridică pentru a-1 modifica în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci a solicitat doar aprecierea măsurii în care onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală în temeiul faptului că onorariul este în mod vădit disproporționat cu valoarea, dificultatea litigiului și volumul de muncă al avocatului.

Și în ceea ce privește celelalte elemente de care depinde stabilirea onorariilor, aducând în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, constată cuantumul onorariului avocatului ca fiind unul nejustificat.

Astfel, potrivit prevederilor din Statutul profesiei de avocat, stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:

a)timpul si volumul de munca solicitata pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client;

b) natura, noutatea si dificultatea cazului;

c)importanta intereselor in cauza;

d)împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat sa accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta împrejurare poate fi constatata de client j fără investigații suplimentare;

e)notorietatea, titlurile, vechimea in munca, experiența, reputația si specializarea avocatului;

f)conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea si dificultatea cazului;

g)avantajele si rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat;

h) situat ia financiara a clientului;

i)constrângerile de timp in care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acționezi pentru a asigura servicii legale performante.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (a se vedea, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei, CEDO 1999, Cauza Rotam împotriva României, Hotărârea V. contra României, Cauza Reiner si alții împotriva României), opinie împărtășită și de Curtea Constituțională a României care prin Decizia 1384/2008 publicată în Monitorul Oficial nr.91/2009 și prin Decizia nr.401/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 848/2005, a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În ceea ce privește despăgubirile bănești acordate reclamantului, pentru a se putea dispune obligarea instituției la plata despăgubirilor solicitate, este necesar întrunirea cumulativă a condițiilor pentru a se putea reține o răspundere civilă delictuală a instituției noastre conform art. 998-999 C civil. Astfel, printre condițiile obligatorii pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie trebuie, în primul rând să existe un raport de cauzalitate. Or, vă rugăm să observați că un asemenea raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu există având în vedere că reclamantul, așa cum instanța de fond reține în sentința atacată, nu a depus la dosar o evidență contabilă care sa-i certifice că într-adevăr acele sume care apar pe tisa fiscală provin din activitățile de transport.

Față de motivele de fapt si drept invocate, consideră că în virtutea rolului activ, instanța de fond avea îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii corecte a faptei și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, chiar dacă părțile s-ar fi împotrivi.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs B. M. D., solicitând:

-admiterea recursului, modificarea parțială a sentinței civile nr.4748/2013 sub aspectul daunelor morale, materiale și acordării integrale a cheltuielilor de judecată. în sensul admiterii în întregime, prin admiterea petitelor 2 și 3, a acțiunii introductive exercitată de către subsemnatul, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 6.000 lei, în favoarea recurentului, cu titlu de daune morale și obligării pârâtului la plata către subsemnatul a daunelor materiale în sumă de 15.840 lei, aferente perioadei iulie 2010-iunie 2012, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor integrale avansate la fond reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar,

-menținerea dispoziției din sentința recurată privitoare la obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr._ al Trib. Cluj,

-cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, justificate la termenul legal.

Consideră că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică în raport de soluția adusă pretențiilor solicitate cu titlu de daune morale și despăgubiri materiale și cheltuielilor de judecată, așa cum va indica în dezvoltarea motivelor de recurs, apreciind sentința dată sub aceste aspecte în totală discordantă cu probele administrate și cu textele legale incidente.

Întrucât în prezenta pricină calea de atac a apelului este suprimată, criticile din prezentul memoriu privesc aspecte de nelegalitate și netemeinicie, urmând a se da eficiență prev. art. 304 indice 1 C., cauza urmând a fi examinată sub toate aspectele.

1. Critici față de soluția de admitere în parte a daunelor materiale.

Cu titlu preliminar, judecătoria a reținut corect îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, însă la cuantificarea despăgubirilor materiale se limitează exclusiv la adeverința de la f.39 din ds. fond.

Nu se poate reține, așa cum a motivat prima instanță, că doar în perioada ian-iulie 2010 subsemnatul nu am realizat venituri ca urmare a reținerii nejustificate a plăcuțelor de înmatriculare, fără a se observa perioada de referință și criteriul de raportare indicate prin acțiunea introductivă.

Greșit s-au luat în considerare veniturile de 600 lei, în detrimentul reținerii salariului minim pe economie în perioada de timp 2010-2012, având în vedere că aceste venituri sunt doar estimate, având caracter provizoriu și fiscal (ptr. impunere), fiind necesară și obligatorie procedura de regularizare la finele anului, în timp ce venitul minim, pe lângă consacrarea legală, este cu carter definitiv, aplicabil oricărei persoane apte de muncă pe durata unei luni.

Cum, pe timpul celor 2 ani, iulie 2010-iunie 2010, aferenți duratei litigiului înreg. sub dosar nr._ nu a putut desfășura activități /de transport, și implicit de a obține venituri salariale, raportarea mea la c/v salariului minim pe economie este reală și rezonabilă, cu atât mai mult cu cât declarația fiscală creează raporturi între mine și organul de resort, fără vreo egalitate sau echivalentă cu câștigul efectiv de care am fost lipsit ca urmare a faptei ilicite și culpabile a intimatului, ale cărei consecințe trebuie să se reflecte în acoperirea prejudiciului, expresie a aplicării principiului reparării integrale.

Consideră pretenția de despăgubiri materiale întemeiată, atât timp cât daunele solicitate reprezintă c/v salariului minim pe economie pe perioada iulie 2010-iunie (inclusiv) 2012, cf. H.G. nr. 1193/2010 și 1225/2011, cu precizarea potrivit căreia pe durata cât s-a judecat cauza din dosar nr._, recurentul nu a putut lucra pe post de șofer transport persoane navetă, astfel încât a solicitat obligarea pârâtului la suportarea prejudiciului încercat de mine, așa cum a rezultat și din depozițiile celor 2 martori audiați la fond.

Modul de calcul al daunelor: iulie-decembrie 2010, 6 luni x 600 lei = 3.600 lei; tot anul 2011, 12 luni x 670 lei = 8.040 lei; primele 6 luni din 2012, 6 luni x 700 = 4.200 lei.

Finalitatea urmărită este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială a consecințelor unui/unor act(e) anulate (e) în mod irevocabil de către justiție.

Conform Codului civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349, care stipulează la alineatul (1) că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral"

Totodată, din economia dispozițiilor art. 1357 Cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Doctrina juridică, cu referire îndeosebi la dispozițiile art. 998-999 din vechiul cod civil, a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții, întrunite și în speța de fată, respectiv:

a)existența unei fapte ilicite - această condiție se verifică prin ÎNTOCMIREA DE 3 ORI a proceselor verbale de contravenție, însă ulterior anulate pe cale judecătorească, proba fiind realizată tocmai cu cele 2 hotărâri judecătorești evocate;

b)existența uni prejudiciu - câștigul salarial lunar de care am fost lipsit pe nedrept, determinând o micșorare a patrimoniului propriu fără a avea o bază legală;

c)existența uni raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - în sensul că fapta intimatului a provocat prejudiciul solicitat a fi reparat;

d)existența vinovăției - în acest caz, vinovăția rezultă din culpa agentului constatator în dispunerea măsurii de amendare și de ridicare a plăcuțelor autoturismului, subliniind că, angajarea răspunderii are loc și pentru cea mai ușoară culpă, adică și pentru neglijentă.

2. Critici față de soluția de respingere a daunelor materiale.

Motivarea adusă dispoziției de respingere a daunelor morale, potrivit căreia soluția dată prin admiterea plângerilor contravenționale formulate de către mine echivalează cu repararea integrală a prejudiciului moral este eronată, prima instanță neanalizând petitul din perspectiva situației particulare, dovedită prin probele depuse, a subsemnatului. în plus, motivarea este contradictorie, căci prima instanță nu neagă existenta prejudiciului moral suferit de către recurent, însă îl consideră reparat în totalitate prin anularea proceselor verbale de contravenție.

În speță, prin atitudinea sa abuzivă, repetativă, concertată și ilegală, intimatul i-a vătămat grav un drept fundamental - dreptul la muncă (consacrat expres de art. 41 alin. 1 din Constituția României, revizuită), cauzându-mi și prejudicii de ordin moral prin refuzul constant de a se abține, respectiv de a se supune și în acest moment executări hotărârilor judecătorești, faptă nelegitimă care trebuie sancționată ca atare.

Așa fiind, consideră că îndreptățirea sa la obligarea intimatului la despăgubirile solicitate cu titlul de daune morale, au mai degrabă rolul de a avea o satisfacție substitutiva și, de ce nu, chiar un alt mijloc de constrângere pentru pârât în realizarea nemijlocită a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de circumstanțele date, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Văzut prin prisma acestor considerente, cuantumul de 6.000 lei (pentru fiecare proces verbal anulat 2.000 lei x 3) solicitat prin acțiune are corespondent în actele dosarului, producând efectele evocate anterior, neconstituind nici o sumă excesivă pentru pârât și nici venituri nejustificate pentru el în calitate de victimă, care a fost umilit nejustificat de fiecare dată când s-a întocmit față de el pretinsul act sancționator.

Prejudiciul nepatrimonial constituie o formă distinctivă a prejudiciului civil în general și un factor relativ independent de declanșare a răspunderii civile, prin care se aduce atingere unor valori morale ale individului, adică acelea care vizează nemijlocit persoana umană.

Prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct, de natură nepatrimonială, al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic, care definesc personalitatea umană, și că, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naștere totuși dreptului și obligației de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.

În temeiul art. 998 și art. 999 Cod civil (art.1391 și 253 NCCiv) prejudiciul nepatrimonial, constituie, ca și prejudiciul patrimonial, un element structural al răspunderii civile delictuale, cu deosebire că prejudiciile nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana umană, în sensul că lovesc fie existența sa ca entitate bio-psihică, fie în sentimentele sale de afecțiune.

Contrar statuărilor primei instanțe care a respins daunele morale solicitate, susținând că acestea nu acoperă suferințele sale fizice și psihice, invocând jurisprudenta constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele: (pétrea c. împotriva (României, M. c. (României,

Apoi, urmează a se aprecia că despăgubirile morale solicitate sunt subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenta CEDO, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O.

Așa fiind, în dezacord cu soluția judecătoriei, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, solicită Tribunalului Cluj a constata că petitul de daune morale este întemeiat față de cuantumul sumei cerut cu titlu de prejudiciu moral și să aprecieze că suma de 6.000 lei (pentru fiecare proces verbal anulat 2.00 lei x3) este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă reclamantului.

Existența faptei ilicite prin încheierea celor 3 procese verbale de contravenție, modul în care au fost întocmite, așa cum a indicat în precedent, fiind constatată în procedura plângerilor contravenționale reglementată de O.G. nr.2/2001, finalizate prin hotărâri irevocabile, depuse la dosar, impune repararea prejudiciului moral produs.

Cum cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negativei suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în mod corect apreciez că suma de 6.000 lei este de natură să acopere prejudiciul moral produs reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.

Nu poate fi reținut considerentul instanței de fond conform căruia soluția de admitere cuprinde și satisfacția morală, Curtea Europeană statuând că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri judiciare, în speță fiind demarate 3 plângeri contravenționale împotriva unor procese verbale întocmite pe aceeași stare de fapt și același temei juridic, al căror rezultat nu a fost decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să respecte legislația în domeniu referitor la persoana subsemnatului; acest comportament ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 al. (1) din Convenție .

Prin urmare, atitudinea intimatului redată mai sus, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru recurent, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea acestuia care a fost umilit nejustificat de agenții intimatului, în acea perioadă născându-se și fiul său, s-a văzut nevoit să aștepte un timp îndelungat pentru soluționarea ultimului proces(2 ani).

În raport de aceste considerente statuând în echitate, și având în vedere faptul că prin hotărâri judecătorești s-au anulat pe fond procesele verbale de contravenție, subsemnatul fiind, plasat într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispozițiile legale din materia transportului de persoane (OUG nr. 109/2005, nicidecum Legea nr.38/2003, cum au fost consemnate în procesele verbale de contravenție) nu ar fi fost încălcate, apreciază că se impune admiterea recursul, dispunând obligarea intimatului la plata sumei de 6.000 lei, cu titlu de daune morale.

3. Ca un corolar, în situația admiterii acțiunii introductive în întregime în raport de cele expuse în precedent, se impune de pe temeiul culpei procesuale prev. de art.274 C. obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate la fondul cauzei, cheltuieli constând în taxele de timbru aferente petitului de despăgubiri materiale, justificate la dosar, așa încât acordarea acestor cheltuieli integrale este posibilă doar în urma modificării sentinței atacate consecutiv admiterii prezentului recurs.

În drept: textele legale și jurisprudența CEDO, evocate în cuprinsul prezentului memoriu.

Prin întâmpinarea formulată, Inspectoratul de Poliție Județean Cluj a solicitat respingerea recursului formulat de petiționar ca neîntemeiat.

1. Cu privire la daunele materiale arată următoarele:

Conform art. 998 Cod Civil 1864 orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara, iar potrivit art. 999 omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudenta sa (dispozițiile răspunderii civile delictuale fiind stipulate și în noul Cod Civil).

Din cuprinsul acestor articole rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:

a)existența unui prejudiciu;

b)săvârșirea unei fapte ilicite;

c)existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

d)săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul este elementul esențial al răspunderii civile, fiind o condiție fundamentală și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Prejudiciul este nu numai condiția răspunderii civile, dar și măsura ei, autorul fiind obligat în limita daunei cauzate (L. P., D. civil român, pag. 199)

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de altă persoană (C. S., C B., Teoria generală a obligațiilor, pag. 145). Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să poată fi ridicată o pretenție la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert (idem, pag. 154-1,58).

Prin urmare, în cazul în care una dintre aceste condiții nu este întrunită sau dacă prejudiciul nu este cert, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

2. Referitor la daunele morale

Daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând in atingerile aduse personalității sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual.

Pentru acordarea unor daune morale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

•comiterea unei fapte ilicite culpabile;

•existența unui prejudiciu rezultat din vătămarea unui interes personal nepatrimonial;

•legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită culpabilă și prejudiciu.

Pentru a fi acordate daune morale, reclamantul, potrivit dispozițiilor art.l 169 C. civ., trebuie să facă dovada comiterii de către pârât a faptei ilicite culpabile, a prejudiciului suferit și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, dar acesta nu a făcut această dovadă.

Reclamantul apreciază în mod greșit că, prin reținerea plăcuțelor de înmatriculare i s-a interzis dreptul la muncă, el nu putut doar să-și folosească autovehiculul, dar dreptul de a presta muncă în orice domeniu, inclusiv cea de conducător auto, nu i-a fost afectat.

Consideră că instanța de fond a respins în mod corect și temeinic argumentat cererea de acordare a daunelor morale.

În drept: art. 115-118 C.Pr.Civ.

Prin întâmpinarea formulată, B. M.-D. a solicitat constatarea nulității recursului promovat de IPJ Cluj, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului declarat de către pârâtul IPJ Cluj în contra sentinței civile nr. nr. 4748/2013, dată în dos. nr._ de către Judecătoria Cluj-N., ca legală și temeinică;

•obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul recurs și justificate la termenul legal.

Se impune a se reține că recursul pârâtului vizează dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 lei, dispoziție admisă de pe temeiul art.374 al.l C., însă în calea de atac se invocă, mod expres, critici din perspectiva al.3 al aceluiași text legal, știut fiind că obiectul acestei căi de atac îl reprezintă sentința pronunțată de către prima instanță.

Reținând acest aspect, după cum văzând prevederile legale sus evocate, apreciez că recursul declarat de pârâtul IPJ Cluj este nul determinat de absența formulării criticilor în raport de hotărârea atacată, incidente fiind disp. art. 306 alin. 1 C.proc. civ.

În concret, indicarea în motivele de recurs a criticii bazată exclusiv pe un alt . .„ fundament juridic decât cel reținut în considerente nu echivalează cu o motivare în accepțiunea art. 303 C. proc.civ, în condițiile în care sentința recurată a avut în vedere soluția dată primului petit de pe temeiul culpei procesuale, situație față de care consider se impune sancționarea recursului cu nulitate, motivele de ordine publică aferente hotărârii recurate fiind excluse.

Cu alte cuvinte, într-o atare situație când a înțeles să atace sentința civ. nr.4748/2013, critica recurentului trebuia să prevadă doar modul de rezolvare a petitului de pretenții derivate din cheltuieli de judecată, urmând a formula obiecții față de soluția dată pe fondul acestei pretenții, fără a fi îngăduit să invoci alte temeiuri juridice, diferite față de cele reținute de către judecătorie.

Analizând recursul formulat de Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate și a dispozițiilor legale incidente în materie tribunalul constată următoarele:

Prima critică adusă sentinței recurate în sensul că în opinia recurentului cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat în dosarul_ sunt nepotrivite față de pricina dedusă judecății, iar instanța de fond, în virtutea rolului activ, avea obligația de a stabili corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată nu poate fi primită ca fiind fondată întrucât demersul judiciar al reclamantului B. M. D. în dosarul anterior evocat a avut ca finalitate exonerarea acestuia de la plata unei sume considerabile, de 25 000 lei, stabilită în sarcina sa cu titlu de amendă.

În aceste condiții tribunalul conchide că onorariul avocațial în cuantum de 3000 lei respectă principiile de proporționalitate între valoarea pricinii, complexitatea acesteia și munca prestată de avocat, astfel că în speță nu sunt incidente dispozițiile art.274 alin 3 C pr civ invocate de către recurent.

A doua critică formulată, în sensul că în mod eronat prima instanță a obligat recurentul la plata despăgubirilor bănești întrucât nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu de asemenea este nefondată întrucât, în mod pertinent, prima instanță a remarcat că, în urma în urma ultimei sancționării contravenționale a reclamantului, acesta a fost împiedicat să mai efectueze transport de persoane pe ruta T. – Cluj-N., ca urmare a reținerii nejustificate a plăcuțelor de înmatriculare pe perioada 23.07.2010 – 01.02.2011, ceea ce îl îndreptățește pe reclamant la repararea prejudiciului material constând în veniturile pe care acesta le-ar fi putut realiza pe această perioadă, venituri stabilite în conformitate cu adeverința de venit aferentă anului 2010 existentă la fila 39 din dosarul de fond.

Analizând recursul formulat de reclamantul B. M. D. prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate și a dispozițiilor legale incidente în materie tribunalul constată următoarele:

Prima critică referitoare la soluția de admitere doar în parte a daunelor materiale solicitate de către reclamant nu este pertinentă întrucât în mod judicios judecătorul fondului a procedat în momentul în care a statuat că, având în vedere că în perioada 01.01.2010 – 23.07.2010, reclamantul a realizat venituri de 600 lei, conform adeverinței de venit din anul 2010 și întrucât martorii nu au putut oferi informații suficiente și relevante cu privire la veniturile pe care reclamantul le obținea din desfășurarea acestei activități, iar reclamantul nu a depus la dosar vreo evidență contabilă care să-i susțină solicitarea, se impune admiterea solicitării reclamantului în sensul obligării pârâtului la plata doar a sumei de 600 reprezentând veniturile pe care reclamantul le-ar fi putut realiza în intervalul 23.07.2010 – 01.02.2011.

Astfel, tribunalul constată în mod corect prima instanță a reținut că solicitarea reclamantului de raportare a cuantumului daunelor materiale la venitul minim pe economie apare neîntemeiată și ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, din moment ce, potrivit propriilor declarații de venituri acesta nu ajungea la obținerea unor asemenea venituri.

În ceea ce privește a doua critică adusă sentinței recurate, din perspectiva modului de soluționare a solicitării de acordare a daunelor morale tribunalul, de asemenea, o găsește ca fiind nefondată, prima instanță făcând o riguroasă aplicare a jurisprudenței CEDO în materie.

Astfel, în mod corect, s-a făcut trimitere la cauzele C. și M. contra României din data 17.12.2004, D. P. contra României din data de 26.04.2007, I. D. contra României din data de 28.09.1999, în momentul în care prima instanță a statuat că simpla constatare a unei încălcării reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant constând în umilirea acestuia.

În mod pertinent prima instanță a concluzionat că prejudiciul moral suferit de reclamant a fost reparat prin hotărârile judecătorești de anulare a proceselor verbale de contravenție, care au înlăturat poziția de contravenient a reclamantului, aspect cunoscut de apropiații reclamantului, după cum a reieșit din declarațiile celor doi martori, în condițiile în care, instanțele judecătorești care au dispus anularea proceselor verbale nu au constat încălcări grave la încheierea actelor de sancționare legate de o vădită nelegalitate comisă ori un abuz din partea autorităților.

În concordanță cu opinia exprimată de prima instanță, tribunalul conchide că în litigiile având ca obiect anularea proceselor-verbale de contravenție nu sunt indicii referitoare la existența vreunui abuz comis de agenții intimatului I. de Poliția al Județului Cluj.

De asemenea, tribunalul remarcă o cunoaștere de către prima instanță a jurisprudenței CEDO în materie în momentul în care a reținut în considerente că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză A. contra României din data de 04.10.2007 a acordat daune morale reclamantului doar ca urmarea a nerespectării de către instanță a garanțiilor oferite de art. 6 din Convenție, nu și pentru sancțiunile contravenționale aplicate de agenții constatatori, conform paragrafelor 75 și 78 din hotărâre.

În aceste condiții, în mod corect, judecătoria reținut că admiterea plângerilor contravenționale formulate de reclamat a fost de natură a repara integral și în mod just prejudiciu moral suferit de acesta.

Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.312 alin 1 C pr civ va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B. M.-D. și de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Cluj împotriva sentinței civile nr. 4748 din 12.03.2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Cluj-N., pe care o menține în totul.

Tribunalul va respinge cererile privind cheltuielile de judecată în recurs întrucât nu s-a făcut dovada cheltuielilor suportate în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B. M.-D. și de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Cluj împotriva sentinței civile nr. 4748 din 12.03.2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Cluj-N., pe care o menține în totul.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată în recurs.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 12.11.2014.

Președinte, O.-C. T.	Judecător, A.-F. D.	Judecător, O. R. G.
	Grefier, O. A.

O.A. 18 Noiembrie 2014

Red. A.D./tehnored. L.M

15 decembrie 2014/2 ex

Judecător fond – Șoimița B. T.

← Prestaţie tabulară. Decizia nr. 615/2014. Tribunalul CLUJ		Pretenţii. Decizia nr. 764/2014. Tribunalul CLUJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Decizia nr. 240/2014. Tribunalul CLUJ Fond funciar. Decizia nr. 494/2014. Tribunalul CLUJ Rezoluţiune contract. Decizia nr. 614/2014. Tribunalul CLUJ Prestaţie tabulară. Decizia nr. 615/2014. Tribunalul CLUJ Pretenţii. Decizia nr. 764/2014. Tribunalul CLUJ Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 619/2014. Tribunalul CLUJ Aplicare amendă civilă. Decizia nr. 178/2014. Tribunalul CLUJ Grăniţuire. Decizia nr. 862/2014. Tribunalul CLUJ