Contestaţie la executare. Decizia nr. 729/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 729/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 14-10-2014 în dosarul nr. 16789/212/2013
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.729
Ședința publică de la 14 octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – dr. C. G.
JUDECĂTOR- C. C.
GREFIER – A. O.
S-a luat în examinare apelul civil având ca obiect contestație la executare, promovat de contestatorul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin A.J.F.P. C., cu sediul în C., . nr.18, județul C., împotriva sentinței civile nr.7402/30.06.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul B. G. V., cu domiciliul procesual ales în C., ., județul C..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul intimatului, avocat P. I. conform împuternicirii avocațiale din data de 06.10.2014 depusă la dosar, lipsind apelantul contestator.
Prezentul apel este scutit de plata taxei judiciare de timbru conform art.17 din Legea nr.147/1997.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat faptul că procedura de citare a părților este legal îndeplinită și împrejurarea că prin serviciul registratură a fost depusă la data de 07.10.2014 de către intimat întâmpinare, fiind comunicată apelantului contestator, după care:
Reprezentantul intimatului precizează că nu mai are alte cereri sau probe de formulat.
Instanța, având în vedere poziția procesuală a intimatului, constată terminată cercetarea judecătorească și, în raport de dispozițiile art.392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile în fond asupra apelului.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea apelului ca nefondat. În referire la critica adusă hotărârii de primă instanță privitoare la completarea cererii de sesizare a instanței, solicită a se constata că s-a reținut că o modificare a cererii se poate face în acord cu dispozițiile art.204 Cod procedură civilă numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat. Or, așa cum se poate observa, această modificare a cererii a fost făcută la o dată ulterioară primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat. De asemenea, consideră că nu poate fi primită susținerea apelantului în sensul că cererea precizatoare nu ar fi o cerere modificatoare, din moment ce s-a solicitat completarea contestației cu un nou capăt de cerere și nu cu o majorare sau micșorare a obiectului cererii.
În ceea ce privește lipsa calității de terț poprit a ANAF-DRGFP-G.-AJFP C., arată că art.780 Cod procedură civilă reglementează câteva dintre condițiile popririi. Una dintre ele se referă la calitatea creanței de a fi atașată exclusiv persoanei debitorului urmărit, ceea ce înseamnă că poprirea presupune indeniabil calitatea de creditor al debitorului urmărit, calitate care poate aparține și avânzilor cauză. Prin sintagma o a treia persoană, art.780 Cod procedură civilă evocă terțul poprit, ca subiect distinct în relația triunghiulară pe care o implică poprirea.
Precizează că terțul poprit nu poate fi decât persoana care datorează debitorului sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale ori pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, precizează că terțul poprit nu rulează sumele datorate bugetului de stat, ci le colectează. Prin urmare, consideră că nu este vorba de o confuzie creată de instituția prin care debitorul face plățile, ci de existența calității reale, de persoană care se află într-un raport de obligație cu debitorul, colectând sumele datorate debitorului acestuia, care are obligația să i le remită.
În ceea ce privește lipsa de competență a executorului judecătoresc, arată că aceasta este corect stabilită având în vedere prevederile art.781 Cod procedură civilă.
Cu privire la ultimul motiv de apel, referitor la onorariul de avocat, învederează că activitatea apărătorului nu s-a rezumat doar la formularea unei cereri, ci la asistența juridică în cursul întregii executări.
Față de acestea, solicită respingerea apelului promovat, fără cheltuieli de judecată.
Instanța, în raport de dispozițiile art.394 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr.7402/30.06.2014, Judecătoria C. a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu intimatul B. G. V., a dispus anularea în parte a încheierii din data de 12.05.2013 întocmită în dosarul de executare nr.261/2013 al B.E.J. S. – C. A. și S.-C. G.-S. și a somației din data de 03.06.2013 emisă în același dosar, sub aspectul cheltuielilor de executare, în sensul reducerii onorariului de avocat de la 5.000 de lei la 3.500 de lei, rezultând un cuantum total al cheltuielilor de executare de 10.330,15 lei și a respins cererea completatoare, ca tardiv formulată.
S-a reținut că prin contestația la executare înregistrată pe rolul instanței la data de 25.06.2013 sub nr._, contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul B. G. V., admiterea contestației la executare și anularea actelor de executare emise de B.E.J. S.-C. A. și S.-C. G. S., precum și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.
În motivarea cererii, contestatorul a învederat instanței că înțelege să atace somația din 03.06.2013 și încheierea din 12.05.2013 emise în dosarul de executare nr.261/2013 de către B.E.J. S.-C. A. și S.-C. G. S., prin care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost somat ca în termen de o zi să achite debitul în valoare de 20.000 de euro, reprezentând daune morale și 11.830,15 lei cu titlu de cheltuieli de executare.
Ambele acte de executare au fost comunicate către D.G.F.P. C. la 18.06.2013 și au avut la bază titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.5754/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia nr.81/C/06.02.2013 a Curții de Apel C.. Prin încheierea din data de 12.05.2013 au fost calculate cheltuieli de executare astfel: 10 lei taxă de timbru, 0,15 lei timbru judiciar, 5.000 de lei onorariu avocat și 6.820 lei onorariu executor judecătoresc.
O primă critică adusă actelor de executare vizează termenul de o zi în care contestatorul a fost somat să se conformeze titlului executoriu, în condițiile în care în speță sunt incidente prevederile art.2 din OG nr.22/2002, care instituie un termen de 6 luni în beneficiul instituțiilor publice pentru ca acestea să facă demersurile necesare pentru îndeplinirea obligației de plată. Dispozițiile în cauză, a susținut contestatorul, derogă de la cele de drept comun în materie de executare silită. Văzând și prevederile art.3 din OG nr.22/2002, conform cărora dacă instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art.2 se va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau altor dispoziții legale aplicabile, contestatorul a considerat că executarea silită este suspendată în intervalul de 6 luni și nici un alt act de executare nu poate fi îndeplinit, cu excepția somației de plată despre care vorbește teza finală a art.2 din OG nr.22/2002, care ar trebui să conțină o simplă înștiințare a debitorului despre suma de plată, fără mențiunile speciale prevăzute de art.667 C.proc.civ.
Mai mult, creditorul nu s-a adresat în speță cu vreo cerere către Ministerul Finanțelor Publice, prin care să solicite executarea voluntară a titlului stabilit prin hotărârile judecătorești, deși potrivit art.622 C.proc.civ. regula este că hotărârile unei instanțe se aduc la îndeplinire de bună voie. Din această perspectivă, în mod greșit executorul a stabilit cheltuieli de executare, deoarece debitorul se afla încă în termenul de grație de 6 luni, motiv pentru care se impune anularea în tot a încheierii respective.
Contestatorul a criticat inclusiv cuantumul cheltuielilor de executare, precizând că executorul judecătoresc a stabilit onorariul maxim permis, în condițiile în care acesta a întocmit încheierea privind cheltuielile de executare, de obținere a încuviințării și de emitere a somației. Prin urmare, munca depusă de executorul judecătoresc, complexitatea și valoarea actului de executare, efortul intelectual depus, nu reflectă onorariul de 6.820 lei (5.000 lei onorariu și 1.320 TVA).
Procesul-verbal cuprinde o . etape și presupune efectuarea anumitor acte de executare, respectiv emiterea somației, proces-verbal de cheltuieli de executare, proces-verbal de actualizare a creanței, etc. Prin urmare, numai în situația îndeplinirii tuturor actelor se impune un onorariu maxim. Faptul că executorul a stabilit onorariul maxim rezultă și din art.55 alin.3 din O.M.J. nr.210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr.188/2000 privind executorii judecătorești. Executarea silită are ca scop, în definitiv, satisfacerea creanței creditorului, iar nu pedepsirea debitorului prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate. Mai mult, debitorul va fi ținut să suporte doar cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului, proporțional cu activitatea depusă de acesta.
Un alt motiv de contestație l-a constituit cuantumul nejustificat de mare al onorariului de avocat, fiind incidente prevederile art.451 alin.2 C.proc.civ. A susținut contestatorul că munca îndeplinită de acesta s-a limitat la redactarea unei cereri de executare silită, la asistență și reprezentare în faza execuțională, onorariul de 5.000 de lei fiind nejustificat. Mai mult, înscrisul doveditor din care să reiasă onorariul este chiar contractul încheiat în conformitate cu art.28 din Legea nr.51/1995, iar nu o împuternicire avocațială sau o chitanță. Din moment ce contractul respectiv nu a fost prezentat, nu se poate verifica dacă partea a fost reprezentată de un avocat în faza de executare silită sau identitatea dintre avocatul remunerat și cel care a reprezentat partea.
Pe de altă parte, potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.51/1995, contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Prin urmare, includerea în cheltuielile de executare a acestei sume, fără a fi stabilită printr-un contract de asistență juridică – singurul înscris recunoscut de lege ca fiind titlu executoriu, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Codului de procedură civilă. Prin urmare, se impune îndreptarea actelor de executare, în sensul înlăturării onorariului de avocat.
În subsidiar, s-a solicitat instanței ca, în temeiul art.274 C.proc.civ., să intervină în contractul de asistență juridică și să cenzureze onorariul avocatului raportat la activitatea efectiv prestată de către acesta. Redactarea adresei de învestire a executorului judecătoresc este vădit disproporționată, încălcându-se principiul echității.
Cu privire la suspendarea executării silite, a invocat contestatorul dispozițiile art.6 alin.4 și 5 din OG nr.22/2002, susținând că cererea se întemeiază pe motivele invocate la pct.1 din contestația la executare, având ca scop evitarea indisponibilizării sumelor de bani datorate de instituția publică debitoare prin instituirea popririi, fiind în pericol capacitatea acesteia de a funcționa.
În drept, au fost invocate prevederile art.711 C.proc.civ. și dispozițiile invocate în cuprinsul contestației.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației la executare ca nefondată. A arătat că debitorul nu a procedat la executarea voluntară și că se urmărește tergiversarea executării. OG nr.22/2002 se aplică în cazul instituțiilor publice; or, S. R. nu este o instituție publică. Chiar dacă prevederile OG nr.22/2002 ar fi aplicabile, intimatul a considerat că, oricum, executorul trebuia să comunice somația debitorului, fie și pentru a începe să curgă termenul de 6 luni invocat de contestator. Pentru a fi incident art.2 din OG nr.22/2002, trebuia ca debitorul să facă dovada lipsei de fonduri, sensul legii neputând fi acela că executarea se face întotdeauna în termen de 6 luni. Cauza neînceperii sau continuării executării creanței este clară: lipsa fondurilor; contestatorului îi revine obligația să facă această probă. Nu se poate anula somația – primul act de executare – de vreme ce aceasta era necesară pentru curgerea termenului de 6 luni invocat de contestator. Mai mult, legea nu instituie obligația în sarcina creditorului de a se adresa debitorului în vederea executării de bună voie a creanței. De la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, debitorul cunoștea faptul că trebuia să execute obligațiile din titlul executoriu. Cu toate că în speță hotărârea a rămas irevocabilă la 06.02.2013, debitorul – contestator nu a îndeplinit nici un demers în sensul executării obligației.
Referitor la cheltuielile de executare, a susținut intimatul că, în condițiile în care debitorul ar fi făcut dovada lipsei fondurilor sau și-ar fi executat obligația în termenul de 6 luni, instanța ar fi putut reduce atât onorariul avocatului, cât și pe cel al executorului, în mod proporțional. Oricum, nu se pot reduce de la început cheltuielile în condițiile în care, cel puțin cu privire la activitatea avocatului, nu pot fi cunoscute activitățile ce vor fi desfășurate de acesta în faza execuțională.
La solicitarea instanței, executorul judecătoresc a depus dosarul de executare nr.261/2013 în copie certificată.
De asemenea, contestatorul a făcut precizări, în sensul că la data de 21.08.2013, cu OP nr.1351, a fost achitată în integralitate suma prevăzută în titlul executoriu, respectiv sentința nr.5754/01.11.2011 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ – 20.000 de euro. A susținut că mai are de achitat suma de 11.830,15 lei reprezentând cheltuieli de executare, sumă ce a fost contestată prin prisma cuantumului exagerat de mare al onorariilor în faza de executare silită.
La data de 14.05.2014 contestatorul a depus o cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să conteste înștiințarea prin care s-a dispus înființarea popririi asupra conturilor Statului R. – Ministerul Finanțelor Publice deschise la Direcția Generală a Finanțelor Publice C., pentru suma de 2.658,46 euro. A contestat și suma de 2.658,46 euro cuprinsă în adresa de înființare a popririi, pe motiv să nu e datorată. S-a invocat și necompetența executorului judecătoresc, susținându-se că executarea silită putea fi făcută doar de un executor din raza Curții de Apel București, bunurile urmăribile fiind pe raza municipiului București.
În drept au fost invocate prevederile art.711 și urm. C.proc.civ. și art.204 C.proc.civ.
Contestatorul a formulat note de ședință, în sensul că, din moment ce la adoptarea bugetului de stat nu exista hotărârea judecătorească ce se execută, este evident că suma respectivă nu putea fi prinsă în capitolul de cheltuieli în bugetul pe anul respectiv. A considerat că dovada lipsei fondurilor este, în aceste condiții, un fapt imposibil de dovedit – probatio diabolica.
Intimatul a formulat întâmpinare la cererea completatoare, invocând dispozițiile art.204 C.proc.civ., arătând că înțelege să se opună modificării cererii. Prin urmare, sancțiunea ce intervine într-o asemenea situație este decăderea.
În drept au fost invocate prevederile art.205, 204 și 185 C.proc.civ.
La termenul din 20.06.2014 instanța a admis excepția tardivității cererii completatoare pentru considerentele ce se regăsesc în practicaua încheierii de dezbateri.
În considerentele sentinței, s-a reținut că prin cererea înregistrată sub nr.261/01.04.2014, intimatul din prezenta cauză a solicitat executarea silită a contestatorului în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.5754/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia nr.81/C/06.02.2013, pentru suma de 20.000 de euro, la cursul zilei din data plății.
Prin încheierea nr.5619/18.04.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, s-a încuviințat executarea silită împotriva debitorului – contestator Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C., pentru suma de 20.000 de euro, la cursul din data plății.
Executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare la suma de 11.830,15 lei, din care 6.820 lei onorariu executor (5.500 de lei onorariu + 1.320 lei TVA aferent de 24%), 5.000 de lei onorariu avocat, achitat cu chitanța nr.282/02.04.2013 de intimatul din prezenta cauză, precum și 10,15 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar - încheierea din data de 12.05.2013.
Prin somația din data de 03.06.2013, comunicată contestatorului la data de 18.06.2013, i s-a pus în vedere debitorului ca în termen de o zi de la comunicare să achite debitul în valoare de 20.000 de euro, în echivalent în lei la data plății efective și cheltuieli de executare în cuantum de 11.830,15 lei.
Ulterior, prin adresa nr._/21.06.2013 i s-a adus la cunoștință executorului judecătoresc că actele de executare emise au fost transmise în vederea analizării și efectuării demersurilor legale ce se impun către Direcția Generală a Finanțelor Publice C.. Prin recipisa de consemnare nr._/1/22.08.2013 a fost depusă de către D.G.F.P. C. suma de 89.000 lei pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc (ordin de plată nr.1351 din 22.08.2013 – f.82).
Intimatul a solicitat continuarea executării silite pentru recuperarea debitului restant de 2.658,46 euro, prin plata respectivă fiind recuperate integral cheltuielile de executare în valoare totală de 11.830,15 lei, precum și parte din debit – 17.341,54 lei. Prin încheierea din 04.09.2013 executorul judecătoresc a dispus continuarea executării silite în sensul celor învederate de intimat, încheierea fiind comunicată la data de 12.09.2013 către contestatorul-debitor.
În continuare, executorul a înființat poprirea la data de 03.03.2014, adresa fiind comunicată către terțul poprit – A.N.A.F. – D.G.R.F.P. G. – A.J.F.P. C. la data de 14.03.2014; de asemenea, a fost înștiințat și debitorul cu privire la înființarea popririi la aceeași dată. La data de 09.04.2014 executorul judecătoresc a solicitat Judecătoriei C. validarea popririi.
În drept, potrivit art.622 alin.1 și 2 C.proc.civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta de aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Susținerile contestatoarei, cum că în speță creditorul ar fi putut să solicite executarea voluntară a debitului în considerarea faptului că aceasta este regula în materie de executare silită, nu au fost reținute. Sentința civilă nr.5754/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ a rămasă irevocabilă prin decizia nr.81/C/06.02.2013 la data pronunțării acesteia din urmă. Din acel moment, contestatorul avea obligația să achite debitul către intimat, în condițiile în care titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, opozabilă Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. Or, cererea de executare silită a fost adresată executorului judecătoresc la data de 01.04.2013, la aproape două luni din momentul în care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă. Nici codul de procedură civilă și nici OG nr.22/2002 nu impun creditorului să solicite mai întâi executarea voluntară a obligației, pentru ca mai apoi să solicite executarea silită. De altfel, însăși contestația la executare de față reprezintă o dovadă clară că debitorul nu ar fi executat de bunăvoie obligația stabilită în titlul executoriu și că în mod corect executorul judecătoresc a stabilit și cheltuieli de executare. Așadar, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare nu poate fi anulată pentru acest motiv.
Potrivit art.1 alin.1 din OG nr.22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului (art.2).
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art.2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Intimatul a invocat prin întâmpinare că OG nr.22/2002 nu s-ar aplica în cazul Statului R., deoarece acesta nu este o „instituție publică”. Totuși, litigiul în urma căruia a fost emis titlul executoriu s-a purtat în contradictoriu cu S. român prin Ministerul Finanțelor Publice. Din punct de vedere teoretic, debitor este S. român; în schimb, din punct de vedere practic, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care a fost obligată prin titlul executoriu. S. român este o entitate abstractă, motiv pentru care stă în justiție prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, dispozițiile art.505 din vechiul Cod de procedură penală în temeiul căruia s-a pronunțat sentința nr.5754/01.11.2012, prevedea că „reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice”. Or, Ministerul Finanțelor Publice este o instituție publică, fiind aplicabile din punct de vedere teoretic dispozițiile OG nr.22/2002.
Instanța de fond a reținut că interpretarea de către contestatoare a dispozițiilor OG nr.22/2002 este în totalitate eronată. Dispozițiile speciale incidente în cazul instituțiilor publice nu implică, în nici un caz, adoptarea de către creditor a unei atitudini relaxate, de expectativă, cu consecința evitării vreunui demers în sensul executării silite a sumelor de bani la care este îndreptățit. Din contră, OG nr.22/2002 se referă în cuprinsul art.2 la „cererea creditorului”, la „organul de executare competent” sau la „executarea creanței”.
Prin urmare, în mod legal creditorul s-a adresat organului de executare care, ulterior, a obținut încuviințarea executării silite și a emis somația prevăzută de lege, în care i se punea în vedere debitorului să achite în termen de o zi debitul și cheltuielile de executare, act de altfel contestat în cauză pe motivul că, de fapt, termenul ar fi trebuit să fie de 6 luni.
Or, în cursul executării silite contestatorul nu s-a prevalat de dispozițiile OG nr.22/2002 și nici nu a învederat că nu ar dispune de fondurile necesare pentru executarea obligației. Din contră, imediat după comunicarea somației, prin adresa nr._/21.06.2013, i s-a adus la cunoștință executorului judecătoresc că actele de executare emise au fost transmise în vederea analizării și efectuării demersurilor legale ce se impun către Direcția Generală a Finanțelor Publice C., iar la data de 21.08.2013 a fost efectuată o plată în cuantum de 89.000 de lei, imputată în mod corect cu prioritate asupra cheltuielilor de executare silită (art.863 C.proc.civ.).
Prin urmare, susținerile contestatorului sunt vădit neîntemeiate, mai ales în contextul în care este vorba în cauză de S. român, iar nu de un debitor oarecare. Invocarea termenului de 6 luni ca „termen de grație”, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă că ar fi existat vreun impediment la executare cauzată de lipsa fondurilor, iar plata a fost efectuată după aproape 5 luni de la înregistrarea cererii debitorului, nu sunt decât elemente care confirmă concluzia la care a ajuns instanța. Pe de altă parte, nu se înțelege care este motivul pentru care somația respectivă ar fi nelegală, respectiv care este vătămarea invocată de contestator, în condițiile în care executarea silită și-a atins în parte scopul. Deși OG nr.22/2002 este aplicabilă, în concret ea nu este incidentă în cauză, nefiind îndeplinită condiția esențială – lipsa fondurilor. Așadar, executarea silită a urmat în speță cursul normal și, oricum, până la plata parțială efectuată, executorul nu a mai întreprins niciun act de executare.
De asemenea, contestatorul a invocat faptul că, din moment ce avea la dispoziție un termen de 6 luni să execute obligația, încheierea executorului de stabilire a cheltuielilor de executare este nelegală. Instanța de fond a reținut că în mod corect executorul judecătoresc a procedat la stabilirea cheltuielilor de judecată. Chiar dacă ar fi fost incidente prevederile OG nr.22/2002 și termenul de 6 luni prevăzut de lege, nimic nu ar fi putut să îl împiedice pe executor să pronunțe încheierea respectivă. Din moment ce executarea silită a început odată cu depunerea cererii creditorului la executorul judecătoresc, acesta din urmă este îndreptățit la cheltuieli de executare. În acest sens sunt și prevederile art.669 alin.2 teza a III-a C.proc.civ.: cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art.667, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia. Prin urmare, chiar dacă în speță contestatorul ar fi îndeplinit obligația în termen de o zi, creditorul tot ar fi fost îndreptățit la cheltuieli de executare. Oricum, nu trebuie confundat termenul prevăzut de art.667, cu termenul de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002, natura lor fiind evident diferită.
În privința criticilor aduse onorariului executorului judecătoresc, instanța de fond a constatat că, în pofida celor învederate de contestatoare, acesta nu a fost stabilit la nivelul maxim permis de lege, ci la valoarea de 5.500 de lei, la care s-a adăugat TVA în cuantum de 1.320 de lei. Or, jurisprudența este constantă în a considera faptul că Ordinul ministrului justiției nr.1550/C/2006 cuprinde onorariile minimale și maximale, fără luarea în considerare a taxei pe valoare adăugată. Văzând precizările executorului judecătoresc de la fila 98, rezultă că onorariul maxim ar fi fost în cauză de 6.029,64 lei, exclusiv TVA. Or, executorul a fixat un onorariu de 5.500 de lei.
Oricum, atitudinea procesuală a contestatorului a făcut ca acest onorariu să fie justificat în cauză, în condițiile în care executarea silită continuă încă după aproape 1 an și 4 luni de la declanșarea executării silite. Așadar, munca executorului judecătoresc reflectă pe deplin onorariul solicitat, susținerile contestatorului fiind în mod evident neîntemeiate. Deși onorariul ar putea fi cenzurat de instanță în temeiul art.669 alin.4 raportat la art.451 alin.2 și 3 C.proc.civ., o asemenea măsură nu se impune în speță.
În privința onorariului avocatului în cuantum de 5.000 de lei corespunzător fazei de executare silită, instanța a analizat pe rând criticile contestatorului.
Astfel, ca o chestiune prealabilă, instanța a reținut că s-a făcut dovada achitării acestora, în dosarul de executare regăsindu-se chitanța nr.282/02.04.2013, plata fiind efectuată de creditor.
Conform art.669 alin.2 teza I C.proc.civ., cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel.
Sunt cheltuieli de executare: […] 3. onorariul avocatului în faza de executare silită (alin.3). În cazul în care sumele stabilite potrivit alin.4 (prin încheiere, de către executorul judecătoresc) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte cauze, ele vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție.
Din coroborarea dispozițiilor legale evocate rezultă o . consecințe. Pe de o parte, susținerile contestatoarei sunt vădit neîntemeiate cu privire la faptul că dovada cheltuielilor reprezentând onorariu avocat ar trebui făcută cu contractul de asistență juridică, care, de altfel, este titlu executoriu, în condițiile în care în dosarul de executare se regăsește dovada plății efectuată de intimat către avocat.
Pe de altă parte, în dosarul de executare există împuternicirea avocațială, motiv pentru care susținerile contestatorului sunt nefondate și sub acest aspect. Totuși, a apreciat și instanța că onorariul este disproporționat prin raportare la munca depusă de avocat, impunându-se cenzurarea acestuia.
Potrivit art.451 alin.2 (la care face trimitere art.669 alin.4 C.proc.civ.), instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său (teza finală respinge în mod evident alegațiile contestatorului, cum că instanța ar interveni în contractul de asistență juridică).
Un onorariu de 5.000 de lei pentru avocat, în condițiile în care onorariul executorului judecătoresc, figura centrală în faza execuțională, a fost stabilit la 5.500 lei fără TVA, apare totuși exagerat. Intervenția avocatului s-a limitat doar la formularea cererii de executare, cerere care nu a pus probleme deosebite, fiind vorba de un singur titlu executoriu. Prin urmare, prin raportare la munca depusă de acesta, văzând complexitatea medie a fazei de executare, se impune reducerea onorariului la suma de 3.500 de lei. Rezultă, prin urmare, un cuantum total al cheltuielilor de executare de 10.330,15 lei.
A mai invocat contestatorul, ca motiv de nulitate a adresei de înființare a popririi, nulitatea acesteia pe motiv că executorul judecătoresc nu era competent teritorial să îndeplinească acte de executare silită, conturile Statului român fiind la București și, prin urmare, doar un executor din raza Curții de Apel București ar fi fost competent. Instanța a respins ca tardivă cererea completatoare, însă fiind vorba de o nulitate necondiționată, astfel cum rezultă din dispozițiile art.651 alin.4 C.proc.civ., instanța a analizat-o din perspectiva celorlalte acte de executare cu privire la care contestația la executare a fost formulată în termen.
S-a plecat de la premisa că în speță este debitor Statul Român prin Ministerul Finanțelor și este de natura evidenței că S. român deține bunuri pe raza județului C. și derulează inclusiv operațiuni prin Trezoreria municipiului C.. De altfel, suma de bani achitată intimatului, în cuantum de 89.000 lei, a reprezentat o operațiune derulată prin intermediul Trezoreriei operative a Municipiului C.. Organizarea internă a Ministerului Finanțelor Publice, modalitatea în care această instituție efectuează plăți, nu interesează nici instanța și nici intimatul și, oricum, nu poate avea vreo incidență asupra executării silite.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte contestația la executare și a dispus anularea în parte a încheierii din data de 12.05.2013 întocmită în dosarul de executare nr.261/2013 al B.E.J. S. – C. A. și S.-C. G.-S. și a somației din data de 03.06.2013 emisă în același dosar, sub aspectul cheltuielilor de executare, în sensul reducerii onorariului de avocat de la 5.000 de lei la 3.500 de lei, rezultând un cuantum total al cheltuielilor de executare de 10.330,15 lei.
Cu referire la cererea de suspendare a executării silite, din moment ce această cerere nu a fost soluționată până la momentul pronunțării pe fond, iar conform prevederilor art.718 alin.1 C.proc.civ., până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea, prima instanță a respins cererea ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a declarat în termen legal apel.
În motivarea cererii de apel, a susținut că în mod neîntemeiat prima instanță a respins cererea completatoare ca fiind tardiv formulată. Astfel, a contestat înființarea popririi pentru suma de 2.658,46 euro, pe când în somația emisă la data de 3.06.2013 a contestat debitul în sumă de 20.000 euro și 11.830,15 lei cheltuieli de executare, deci cererea s-a întemeiat pe disp. art.204 alin.2 pct.2 C.pr.civ.
DGRFP G. – AJFP C. nu este debitor al creditorului, astfel încât între această instituție și reclamantul din dosarul nr._ nu există niciun raport obligațional. DGFP (actual AJFP) C. a asigurat doar reprezentarea statului în cadrul unui mandat de reprezentare acordat de Direcția generală juridică din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, mandat în baza căruia instituția era împuternicită să întreprindă toate actele procedurale care s-au impus până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Prin urmare, calitatea de reprezentant acordată de Ministerul Finanțelor Publice prin delegația specială a încetat la data soluționării irevocabile a cauzei prin pronunțarea deciziei nr.297/7.03.2013 de Tribunalul C..
Nici ANAF-DGRFP G.-AJFP C. nu datorează și nici nu va datora sume de bani Ministerului Finanțelor Publice, deoarece AJFP C. rulează sumele datorate bugetului de stat de către contribuabili și le virează ANAF și nu Ministerului Finanțelor Publice, cum din eroare se înțelege. Confuzia s-a datorat probabil faptului că plățile efectuate de Ministerul Finanțelor Publice către creditorii acestuia în baza titlurilor executorii-hotărâri judecătorești se derulează prin trezoreriile direcțiilor generale regionale județene, numai că în această situație MFP virează din contul propriu în contul de trezorerie județean aceste sume de bani, după aprobarea Notei de plată.
A considerat apelantul că în mod nelegal s-a emis adresa de înființare a popririi către AJFP C., în calitate de terț poprit. În raport de disp. art.2 alin.1 și art.5 alin.1 și 2 din OUG nr.146/2002, calitatea de terț poprit o poate avea doar Trezoreria municipiului București.
Legat de acest aspect, și competența teritorială a executorului judecătoresc, cu caracter exclusiv și absolut, este cea de la sediul debitorului, respectiv sediul Ministerului Finanțelor Publice din București, DGFP C. având doar calitatea de mandatar pe rolul instanțelor judecătorești, așa cum s-a arătat mai sus.
De asemenea, a considerat apelantul că un onorariu de 3.500 lei în faza executării silite, pentru redactarea adresei de investire a executorului judecătoresc, este vădit disproporționat, încălcându-se principiul echității, deoarece executarea silită are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu pedepsirea debitorului, prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate. În consecință, a solicitat înlăturarea onorariului de avocat sau cenzurarea acestuia, raportat la activitatea efectiv prestată.
În drept, a invocat disp. art.466 și urm. C.pr.civ.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reține următoarele:
Prima instanță în mod corect a respins cererea completatoare formulată de contestator ca fiind tardivă. Astfel, prin contestația la executare introductivă de instanță, contestatorul a contestat somația din data de 3.06.2013 și încheierea emisă la data de 12.05.2013 în dosarul de executare nr.261/2013 de B. S.-C. A. și S.-C. G.-S., iar prin cererea completatoare depusă la data de 14.05.2014 s-a contestat înștiințarea prin care s-a dispus înființarea popririi pentru suma de 2.658,46 euro, rămasă din debit ca urmare a imputării cu prioritate a cheltuielilor de executare asupra sumei executate.
Contrar susținerilor recurentului, prima instanță nu s-a raportat în analiza excepției tardivității la disp. art.204 C.pr.civ. privind modificarea cererii de chemare în judecată, ci la dispozițiile speciale din materia contestației la executare silită.
Astfel, potrivit art.712 alin.3 teza finală, „contestatorul își poate modifica cererea inițială adăugând motive noi de contestație dacă, în privința acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestației la executare”.
Potrivit art.714 alin.1 pct.2 C.pr.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când ... cel ineresat a primit comunicarea ori, după caz, înștiințarea privind înființarea popririi”.
În speță, contestatorul a primit înștiințarea popririi la data de 14.03.2014 și a contestat acest act la data de 14.05.2014 prin cererea completatoare, în mod evident cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.
Nefondată este și critica privind lipsa calității de terț poprit a ANAF – DGRFP G. – AJFP C.. Este de necontestat că în cauză calitatea de terț poprit aparține Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. Direcțiile generale regionale și agențiile județene sunt structuri reprezentative în teritoriu ale Ministerului Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel că în mod corect adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Județene a Finanțelor Publice C..
Potrivit art.1 din HG nr.520/2013, Agenția Națională de Administrare Fiscală este organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, finanțată de la bugetul de stat, în condițiile legii. Art.6 lit.d din același act normativ prevede că Agenția are și atribuția de a colecta veniturile statului. Terțul poprit este persoana care datorează debitorului sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale ori pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. În consecință, ANAF prin structurile sale teritoriale are calitatea de terț poprit.
Potrivit art.5 alin.1 din OUG nr.146/2002, „instituțiile publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, efectuează operațiunile de încasări și plăți prin unitățile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal”. În mod greșit susține recurentul că ar fi incidente în cauză disp. alin.2 potrivit cărora „operațiunile de încasări și plăți dispuse de Ministerul Economiei și Finanțelor în contul și în numele statului se efectuează prin trezoreria operativă centrală”, deoarece în speță nu este vorba de o astfel de plată dispusă de minister, ci de o creanță obținută prin hotărâre judecătorească și pusă în executare silită.
Nefondată este și critica privind necompetența teritorială a executorului judecătoresc. Potrivit art.781 C.pr.civ., „poprirea se înființează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel unde își are domiciliul sau sediul debitorul ori terțul poprit”. În speță, raportat la aspectele reținute mai sus și la disp. art.5 alin.1 din OUG 146/2002, sediul terțului poprit se află în C. (ANAF prin DGRFP G. prin AJFP C.), iar biroul executorilor judecătorești asociați S.-C. se află în raza Curții de apel C..
Este întemeiată însă critica privind caracterul disproporționat al onorariului de avocat de 3.500 lei, astfel cum a fost redus de prima instanță de la cuantumul inițial de 5.000 lei.
Conform art.669 alin.2 teza I C.proc.civ., cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. Potrivit alin.3 pct.3, „sunt cheltuieli de executare onorariul avocatului în faza de executare silită”.
La alin.4 se prevede că „sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art.451 alin.2 și 3 se aplică în mod corespunzător ...”. Potrivit art.451 alin.3, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
În speță, în faza de executare, rolul propriu-zis al avocatului s-a rezumat la redactarea cererii de executare silită adresată executorului judecătoresc și la primirea actelor de procedură, domiciliul creditorului fiind ales la sediul cabinetului de avocatură. Susținerea apărătorului expusă în întâmpinarea formulată în apel, în sensul că onorariul reflectă și asistența juridică în cursul întregii executări, adică apărare în cadrul contestației la executare – fond și apel, nu poate fi reținută, deoarece pe factura și chitanța privind onorariul de avocat de 5.000 lei, depuse în dosarul de executare, se menționează nr. contractului de asistență juridică 26/8.04.2013, în timp ce cu ocazia judecății în primă instanță a contestației la executare a fost depus un alt contract de asistență juridică nr.69/1.04.2013 privind un onorariu de 5.000 lei; de asemenea, în delegația de reprezentare de la fond și apel s-a înscris un alt nr. al contractului de asistență juridică, 57/15.07.2013.
În raport de aceste aspecte, dar și de valoarea totală a creanței de 20.000 euro, tribunalul apreciază că un onorariu de 1.500 de lei pentru faza de executare silită respectă criteriile prevăzute de lege, motiv pentru care se va dispune reformarea soluției primei instanțe sub acest aspect.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, în temeiul art.480 alin.2 C.pr.civ., tribunalul va admite apelul și va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că va dispune reducerea onorariului de avocat la 1.500 lei, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul promovat de contestatorul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin A.J.F.P. C., cu sediul în C., . nr.18, județul C., împotriva sentinței civile nr.7402/30.06.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul B. G. V., cu domiciliul procesual ales în C., ., județul C..
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că dispune reducerea onorariului de avocat la 1.500 lei.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
dr. C. G. C. C.
GREFIER,
A. O.
Jud. fond M. V..
Red./tehnored. dec. apel jud. C. G. 10.11.2014/4 ex.
| ← Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 328/2014.... | Revendicare mobiliară. Hotărâre din 24-01-2014, Tribunalul... → |
|---|
