Servitute. Decizia nr. 233/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 233/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 233/2015
DOSAR NR._ APEL - vechiul cod de procedură civilă
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 233
Ședința publică din data de 03 aprilie 2015
Președinte: G. S.
Judecător: M. I.
Grefier: I. M.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului civil declarat de apelanta pârâtã Duțã E., domiciliatã în ., ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 4482 pronunțatã la data de 27.11.2014 de cãtre Judecãtoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu intimata reclamantã M. E. M., domiciliatã în municipiul București, sectorul 4, .. 1, ., etajul 7, . obiect drept de servitute.
Prezența pãrților și susținerile acestora au fost consemnate în încheierea pronunțatã la data de 27 martie 2015, care face parte integrantã din prezenta hotãrâre, când tribunalul a amânat pronunțarea la 03 aprilie 2015 pentru a da posibilitate părților să depună la dosarul cauzei note scrise, datã la care, deliberând, a pronunțat urmãtoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, sub nr._, reclamanta M. E. M., în contradictoriu cu pârâta D. E., a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i permită trecerea de la terenurile proprietatea sa, pe terenul pârâtei către calea publică, să fie identificată servitutea de trecere prin stabilirea unei laturi de cca. 3 m, lateral și o lungime corespunzătoare până la loturile proprietatea sa, care să aibă caracter permanent cu îndatorirea de a o despăgubi.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 1808/19 07 1995 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul promovat de pârâta D. E. împotriva deciziei civile nr. 1077 din 21.12.1994 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, fiind casată sentința civilă 3860/1993 a Judecătoriei Targoviste și s-a dispus partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului D. P. conform încheierii de admitere în principiu în varianta IV. Prin această hotărâre arată reclamanta fără a se fi cerut la fond sau în căile de atac s-a stabilit că în această variantă, primind reclamanta terenurile din spate va avea acces pe perioada cât stăpânește terenurile, pe terenurile pârâtei prin curtea din față pe sub gang în perioadele de recoltare și periodic ori de câte ori este nevoie să se facă lucrările de întreținere și că această dispoziție irevocabilă, este echivocă întrucât nu precizează condițiile și modalitatea în care își poate exercita dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietatea sa, prin crearea servituții de trecere, având în vedere că prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești urmare a partajului succesoral printre altele i-au fost atribuite și suprafețe de teren situate în continuarea celor deținute de pârâtă respectiv teren arabil, livadă, iar hotărârea nu poate fi pusă în executare cu privire la servitutea de trecere datorită pârâtei care împiedică accesul la terenurile proprietatea sa.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 616-636 cod civil de la 1864, și s-au atașat, în copii, decizia civilă 1808/1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și schiță de plan .
În termen legal pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat prevăzută de dispozițiile art. 1201 Cod civil de la 1864, și dispozițiile art. 166 cod procedura civila de la 1865, între aceleași părți s-a judecat un litigiu prin care s-a stabilit servitutea de trecere pentru reclamantă, astfel că prin decizia nr. 1808/1995 irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosar 1741/1995 s-au stabilit loturile bunurilor partajabile fiind stabilită și servitutea de trecere, lucru recunoscut și de reclamantă în acțiunea promovată implicit recunoscând și autoritatea de lucru judecat, că încercarea reclamantei de modificare a deciziei instanței de apel a făcut și obiectul dosarului nr. 1315/2003 în care s-a pronunțat sentința civilă 1480/2003 și mai mult reclamanta a încercat și revizuirea deciziei civile nr. 1808/1995 strămutând procesul la Curtea de Apel Pitești care prin decizia irevocabilă 2506/R/1996 a decis în sensul respingerii cererii, aceasta fiind încă o dovadă de încercare pe cale ocolitoare a reformării unei decizii irevocabile investită cu formulă executorie.
În data de 23.04.2012 reclamanta prin apărător a depus noi precizări scrise cu privire la primul capăt de cerere respectiv instituirea servituții de trecere în sensul că solicită: să se identifice servitutea de trecere pe terenul proprietatea pârâtei până la terenul proprietatea reclamantei cu caracter permanent și cu îndatorirea de a despăgubi corespunzător prin crearea unui drum de trecere cu latura de aproximativ 3 m lungime, învederând instanței că imobilele sunt descrise în anexa 4, varianta IV, ce face parte din raportul de expertiză tehnică în temeiul căruia s-a pronunțat decizia civilă nr. 1808/1995, solicitând proba cu expertiza tehnică de specialitate având în vedere obligația de a apăra interesele obiective și subiective ale proprietarului fondului aservit, fiind în imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate ca urmare a împiedicării de către pârâtă de a folosi terenul.
Prin sentința civilă nr. 4594/10.10.2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște s-a dispus admiterea excepției autorității de lucru judecat și a fost respinsă acțiunea.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind admisă, anulându-se sentința civilă nr.1949/27.05.2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
În motivarea soluției adoptate, instanța de control judiciar a reținut că autoritatea de lucru judecat ca excepție de fond, peremptorie și absolută prevăzută de art.166 cod procedură civilă. și ca prezumție legală absolută și irefragabilă prevăzută de art.1201 cod civil presupune o triplă identitate de părți, obiect și cauză, că prin decizia civilă nr.1808/19.07.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești instanța a admis recursul, a casat decizia, dispunând partajarea bunurilor conform încheierii de admitere în principiu și variantei IV din raportul de expertiză, menționând că în această variantă, pârâta care primește terenurile din spate, va avea acces pe perioada cât stăpânește terenurile din curtea din față, pe sub gang (garaj) în perioadele de recoltare și periodic de câte ori este necesar să se facă lucrări de întreținere, că din dispozitivul deciziei reiese că numai pârâtă din cauză – M. E. M. a primit pe lângă o . bunuri mobile, și un teren arabil în continuarea livezii de la lotul A, ceea ce înseamnă că în favoarea sa, s-a prevăzut posibilitatea de a trece pe sub gang (garaj), că prin prezenta acțiune s-a solicitat obligarea pârâtei să permită trecerea de la terenurile proprietatea sa pe terenul proprietatea acesteia și identificarea servituții de trecere prin stabilirea unei laturi de circa 3 m lateral și a lungimii corespunzătoare, până la loturile proprietatea sa, că în concluziile raportului de expertiză întocmit de expert B. G., se arată că accesul stabilit prin decizia civilă. nr. 1808/19.07.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este același cu cel solicitat prin prezenta acțiune, neexistând nici o altă posibilitate de ieșire la calea publică care să treacă pe sub gang (garaj), că, deși aparent între cele două cauze există tripla identitate de obiect, cauză și părți în realitate obiectul litigiului de față este diferit, că, dacă în primul litigiu s-a dispus stabilirea unui drept de trecere „pe sub gang”, în cauza pendinte urmează ca trecerea respectivă să fie identificată în concret prin delimitarea exactă a drumului de trecere pe terenul aservit și stabilirea unor criterii de individualizare, că, chiar dacă în raportul de expertiză, expertul a arătat că nu există o altă posibilitate de ieșire la calea publică, decât prin gang, creând deci aparența unei identități de obiect între cele două cauze, același expert a arătat că respectând decizia civilă, servitutea de trecere cerută este cuprinsă între punctele A-B-C-D-E-F, ceea ce înseamnă practic o individualizare exactă a servituții de trecere de care se face vorbire în decizia civilă nr. 1808/19.07.1995 și că identificarea cu exactitate a servituții de trecere este de natură a evita eventualele conflicte ce s-ar putea ivi între proprietarii celor două fonduri, referitoare la dimensiunile și amplasamentul acesteia în cazul în care drumul de trecere, cu excepția celui amplasat sub gang, ar rămâne la libera apreciere a fiecăreia dintre părți.
Cauza a fost înregistrată în rejudecare în data de 21.11.2013.
Prin cererea depusă pentru termenul din 26.02.2014 pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care instanța analizând-o, prin încheierea din 07.07.2014 a respins-o ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 25.09.2014 având în vedere că reclamanta prin apărător a invocat necesitatea completării obiectivelor expertizei inițiale cu un nou obiectiv prin care să se evalueze folosința pentru dreptul de trecere, instanța a pus în vedere părților, prin apărători, să facă precizări în scris cu privire la cadrul procesual, în sensul că reclamanta, în măsura în care consideră că a existat un capăt de cerere distinct, să precizeze în scris că există și un al doilea capăt al acțiunii care vizează obligarea sa la plata despăgubirilor, iar pârâta, în măsura în care consideră că a formulat o astfel de pretenție, ea ar avea natura unei cereri reconvenționale și trebuie depusă în scris, astfel cum impun dispozițiile art. 119 cod procedură civilă de la 1865.
La ultimul termen de judecată s-a prezentat exclusiv apărătorul pârâtei care a arătat în mod expres că nu înțelege să formuleze o cerere reconvențională, apreciind că instanța din oficiu este obligată a se pronunța cu privire la eventualele despăgubiri la care ar fi îndreptățit proprietarul fondului aservit.
În ceea ce o privește pe reclamantă, la dosar a fost depusă o cerere precizatoare comunicată prin fax prin care se indica faptul că partea nu are precizări de formulat și că înțelege să solicite judecarea cererii astfel cum a fost formulată.
În privința acestei chestiuni de drept ca și a celei privind necesitatea suplimentării obiectivelor expertizei, instanța a reținut că în primul rând, nu este întemeiată susținerea pârâtei în sensul că instanța este chemată din oficiu a stabili un drept de creanță constând în dreptul de a pretinde despăgubirile menționate întrucât potrivit principiului disponibilității instanța este obligată să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, că dispozițiile invocate de către parte, respectiv art. 616 cod civil de la 1865, nu stabilesc o excepție de la principiul reglementat întrucât au în vedere strict raporturile juridice dintre părți, recunoscându-se corelativ dreptului de trecere și un drept la despăgubiri, cu privire la care însă poate dispune în sensul valorificării exclusiv titularul acestuia, și că dispozițiile citate fiind norme de drept substanțial nici nu ar avea de ce să reglementeze aspecte de drept procesual iar în al doilea rând, în ceea ce privește capătul de cerere formulat de către reclamantă prin care se pretinde necesitatea obligării la plata despăgubirii instanța a invocat din oficiu excepția lipsei de interes pe care a admis-o având în vedere că interesul este o cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune, și constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.
În cauză, reclamanta nu a indicat și nici nu a dovedit în ce constă folosul practic urmărit de aceasta prin solicitarea de obligare a sa la plata unei despăgubiri către cealaltă parte, cu atât mai mult cu cât chiar partea a pretins că a fost împiedicată să își exercite dreptul de trece pe fondul aservit, că simpla împrejurare a existenței unor raporturi care pot da naștere la un astfel de drept de creanță, nu justifică prin ea însăși și interesul în formularea cererii care este dat, astfel cum s-a menționat de o condiție de ordin procedural a invocării și justificării unui folos practic urmărit și că pentru aceste motive de fapt și de drept instanța a hotărât respingerea cererii de suplimentare a obiectivelor expertizei în sensul stabilirii despăgubirilor cuvenite.
Prin sentința civilă nr. 4482/27.11.2014 instanța de fond a luat act de precizarea pârâtei în sensul că nu înțelege să formuleze cerere reconvențională privitoare la obligarea la plata unor despăgubiri; a admis excepția lipsei de interes în formularea de către reclamantă a capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la despăgubiri, a respins capătul de cerere formulat de către reclamanta în contradictoriu cu pârâta, având ca obiect obligarea sa la despăgubiri, ca fiind lipsit de interes, a admis cererea de chemare în judecată formulată de către partea reclamantă, a stabilit amplasamentul drumului de trecere la calea publică (DN Târgoviște-Câmpulung), instituit prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești, auto și pietonal, asupra fondului pârâtei situat în localitatea Voinești, jud. Dâmbovița și în favoarea fondului reclamantei, situat în aceeași localitate, în suprafață de 732,00 mp, astfel cum a fost individualizat și delimitat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic B. G., inclusiv anexa schiță la raport, a obligat pe pârâtă să permită reclamantei trecerea pe drumul de trecere menționat, astfel cum a fost identificat prin prezenta, către calea publică (DN Târgoviște-Câmpulung, din jud. Dâmbovița) și a admis în parte capătul de cerere accesoriu formulat de către reclamantă, având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3926,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că potrivit art. 315 alin. 1 cod procedură civilă de la 1865, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, că din interpretarea dispozițiilor menționate rezultă că instanța care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a atras casarea sau modificarea, respectând soluțiile date problemelor de drept dezlegate, că prin raportare la dispozițiile menționate dar și la considerentele de drept expuse, instanța urmează a analiza cererea formulată exclusiv în limita stabilită de instanța de control, că soluția se impune cu atât mai mult prin raportare la principiile aplicabile nulității actelor procedurale, că potrivit unuia dintre aceste principii, care se regăsește consacrat și în art. 106 alin. 1 c.pr.civ. de la 1865, anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care ele nu pot avea o existență de sine stătătoare, că făcând în cauza de față aplicarea celor enunțate anterior, rezultă în opinia instanței că atât actele procedurale anterioare hotărârii de respingere pentru existența autorității de lucru judecat, printre care și raportul de expertiză topo, cât și cele ulterioare care au o existență de sine stătătoare (cum ar fi de exemplu înscrisurile depuse ulterior) sunt menținute, instanța fiind ținută de ele, că pornind de la aceste considerente prealabile, menite să fixeze limitele cadrului procesual în faza de rejudecare, instanța a avut în vedere susținerile părților, înscrisurile depuse la dosar precum și raportul de expertiză menționat și că în rejudecare, în acord cu dispozițiile instanței de recurs s-a procedat la analizarea chestiunii de fapt și de drept a identificării cu exactitate a amplasamentului servituții de trecere.
Instanța de fond a mai reținut că în privința acestuia, instanța consideră că se impune a se porni tot de la ceea ce s-a reținut anterior cu putere de lucru judecat, și anume recunoașterea în favoarea reclamantei a posibilității de a trece pe sub gang (garaj), că de altfel, astfel cum a statuat și instanța de control judiciar, accesul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de către expertul desemnat în cauză în primul ciclu procesual, B. G., este același cu cel solicitat prin prezenta acțiune, neexistând nicio altă posibilitate de ieșire la calea publică care să treacă pe sub gang (garaj), că având în vedere că deja s-a statuat în parte asupra amplasamentului, instanța consideră că se impune ca amplasamentul drumului de trecere la calea publică (DN Târgoviște-Câmpulung), instituit prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești, auto și pietonal, asupra fondului pârâtei situat în localitatea Voinești, jud. Dâmbovița și în favoarea fondului reclamantei, situat în aceeași localitate, în suprafață de 732,00 mp, să fie stabilit astfel cum a fost individualizat și delimitat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic B. G., inclusiv anexa schiță la raport și că un argument în plus în sensul adoptării soluției menționate este și acela că traseul stabilit asigură un mod rezonabil de exercitare a dreptului și asupra locului înfundat, criteriul necesității îmbinându-se astfel în mod corespunzător cu cel al garantării unui exercițiu normal al atributelor dreptului de proprietate în limitele exterioare inerente ale acestuia, ținând totodată cont în speță și de particularitățile proprietăților referitoare la forma loturilor și amplasare lor (se poate observa astfel din schița anexată raportului că cele două loturi nu se poziționează în mod perfect unul în continuarea altuia, lățimile învecinate fiind diferite în cazul fiecărui lot).
Împotriva sentinței civile a declarat apel pârâta arătând că nu trebuia să formuleze cerere reconvențională conform art. 119-120 cod procedură civilă întrucât această îndatorire rezultă din cuprinsul art. 616 vechiul cod civil având în vedere că Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 1.10.2011 precum și faptul că prin precizarea făcută la data de 23.04.2012, reclamanta a menționat că înțelege să o despăgubească pentru lipsa de folosință a terenului și că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de interes a reclamantei cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la despăgubiri și că tot în mod greșit prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a stabilit amplasamentul drumului de trecere la calea publică .
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea apelului ca nefundat și pe cale de consecință menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.
Examinând sentința civilă în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului ca și de dispozițiile legale incidente în cauză tribunalul va respinge apelul pentru urătoarele considerente:
Cu ocazia ieșirii din indiviziune, întrucât reclamantei i s-au atribuit și terenuri fără ieșire la calea publică, instanța a stabilit și modalitatea de folosință a acestora în sensul că a stabilit în favoarea reclamantei acces pe perioada cât stăpânește terenurile din curtea din față pe sub gang (garaj) în perioadele de recoltare și periodic de câte ori este necesar să facă lucrările de întreținere
Anularea sentinței civile nr. 1949/27.05.2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare a fost determinată de faptul că se impunea ca trecerea pe sub gang să fie identificată în concret prin delimitare exactă a drumului de trecere pe terenul aservit și stabilirea unor elemente de identificare, astfel că în mod corect prima instanță a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 315 cod procedură civilă.
Susținerea apelantei în sensul că nu se impunea să formuleze cerere reconvențională privind solicitarea de despăgubiri nu este întemeiată.
Este adevărat că dispozițiile art. 618 – 619 cod civil stabilește că proprietarul locului înfundat poate cere vecinului său dreptul de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar produce, însă pentru acordarea despăgubirilor este necesar ca acestea să fie solicitate de către proprietarul fondului aservit neputând fi acordate din oficiu de către instanță întrucât în lipsa unei dispoziții legale exprese care să o oblige rămân aplicabile regulile care în mod obișnuit guvernează procesul civil.
Or, principiul disponibilității, fundamental într-un proces civil, obligă instanța să se pronunțe numai asupra cererilor cu care a fost, în condițiile legii, expres investită, așa cum dispun prevederile art. 129 alin. 6 cod procedură civilă, afară de cazul în care legea, derogatoriu, ar dispune altfel.
Cum pârâta apelantă nu a solicitat, printr-o cerere reconvențională, acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 616 cod civil, prima instanță nu i le putea acorda din oficiu, astfel că recurentei îi rămâne să le solicite pe cale separată într-un proces pe care îl va putea iniția.
Motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei de interes a intimatei reclamante este de asemenea neîntemeiat.
În mod corect prima instanță a admis excepția lipsei de interes a intimatei de vreme ce aceasta nu a dovedit în ce constă folosul practic urmărit prin solicitarea de obligare a sa la plata unei despăgubiri către recurentă cu atât mai mult cu cât dreptul de trecere pe fondul aservit i-a fost împiedicat
Motivul de apel precum că în mod greșit a fost admisă acțiunea și s-a stabilit amplasamentul drumului de trecere este de asemenea neîntemeiat întrucât servitutea de trecere era oricum stabilită prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești și se impunea în aceste condiții delimitarea exactă a drumului de trecere pe fondul aservit precum și fixarea unor elemente de identificare, numai astfel se poate garanta utilizarea netulburată a servituții și respectarea sa din partea recurentei.
Pe cale de consecință, față de considerentele de mai sus, tribunalul, în temeiul art. 480 cod procedură civilă, va respinge apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil declarat de apelanta pârâtã Duțã E., domiciliatã în ., ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 4482 pronunțatã la data de 27.11.2014 de cãtre Judecãtoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu intimata reclamantã M. E. M., domiciliatã în municipiul București, sectorul 4, .. 1, ., etajul 7, .> Păstrează sentința civilă a instanței de fond.
Obligă apelanta la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 03 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. S. M. I.
GREFIER,
I. M.
Judecătoria Târgoviște,
Dosar fond nr._
Judecător fond: S. I.
Red. S.G.
Tehnored. P.M./S.M.
4 ex/30.04.2015
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 83/2015. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 219/2015. Tribunalul... → |
|---|
