Obligaţie de a face. Decizia nr. 184/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 747/183/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 184/2013
Ședința publică de la 16 Aprilie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - D. O. - judecător
Judecător - J. S.
Grefier - L. E. C.
Pe rol, pronunțare asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 09 aprilie 2013 și consemnate în încheierea de ședință de la aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, privind judecarea apelului formulat de pârâtul M. I. împotriva sentinței civile nr. 1871 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. C. și intimatul pârât ., având ca obiect obligație de a face.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 28.02.2012, reclamantul V. C. i-a chemat în judecată pe pârâții M. I. și S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului Local Băilești, solicitând obligarea acestora să ridice crucea montată și să desființeze lucrările efectuate pe locurile de veci pe care le deține în cimitirul situat pe .. Băilești, iar în caz contrar, să fie autorizat să efectueze aceste lucrări de desființare pe cheltuiala pârâților, cu obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii a susținut că, așa cum rezultă din adresa nr. 204 din 13.04 .2011 emisă de S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului Local Băilești, deține în concesiune trei locuri de veci în cimitirul situat pe .. Băilești, iar într-unul din aceste locuri este înmormântat fiul său, V. R., decedat în anul 1996.
A mai susținut că în anul 1996 a amenajat toate cele trei locuri de veci, în sensul că a turnat borduri cu stâlpi metalici și suporți pentru cruci,că timp de 15 ani a plătit redevența concesiunii și le-a îngrijit, fără să fie tulburat în vreun fel de vreo altă persoană sau de administrația cimitirului .
Reclamantul a arătat că în urmă cu aproximativ 1 an a constatat că între cele două locuri de veci libere pârâtul M. I. a fost montată o cruce, iar din acel moment a continuat să efectueze lucrări, în sensul că a mutat crucea în partea de vest și a îmbrăcat în beton stâlpii metalici montați de el.
În final, a făcut referire la dispozițiile art. 1349 alin. 2 C.civ. și art. 1528 C.civ. și a susținut că în raport de dispozițiile art. 871-873 C.civ. S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului Local Băilești are calitate procesuală pasivă
La 21.03.2012 pârâtul M. I. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că înainte de anul 1996 a concesionat două locuri de veci, pe care le-a întreținut până în prezent, că în anul 1996 fostul administrator al cimitirului C. I. a executat lucrări la cele două locuri de veci, turnând o bordură, pentru care a achitat o sumă de bani.
A mai susținut că celelalte lucrări le-a efectuat împreună cu fiul său după obținerea autorizației de construire nr. 5 din 19.08.2011, achitând cu chitanțele nr._ din 10.05.2010 și nr._ din 19.08.2011 suma de 105,80 lei, respectiv suma de 90,14 lei contravaloarea cesionării.
De asemenea, a susținut că aceste două locuri de veci au fost individualizate prin obținerea autorizației emisă de Biroul Urbanism, avînd ca vecini la E - Săpăceanu P., V - D. N., S - Săpăceanu E., N - V. R. I. și chiar dacă reclamantul figurează în registrul de evidență a concesionărilor cu trei locuri de veci, acestea nu sunt individualizate,în sensul că nu este stabilit locul situării acestora, individualizare ce se face în momentul obținerii autorizației de construire, pe care reclamantul nu o are.
În final, a susținut că lucrările pe care le-a efectuat la locurile de veci au fost făcute cu respectarea legii și a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și încuviințarea probei cu înscrisuri și martori.
A depus la întâmpinare chitanța și factura nr._ din 10.05.2010 și chitanța și factura nr._ din 19.08.2011 emise de Serviciul Public de Administrare a Domeniului Public Privat din cadrul Consiliului Local Băilești și autorizația nr. 5 din 19.08.2011 emisă de Primăria mun. Băilești - Biroul Urbanism.
În cauză s-a solicitat S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului Local Băilești să comunice data la care s-au concesionat locurile de veci de către reclamant și pârât și dacă la momentul concesionării s-a efectuat delimitarea și identificarea acestora.
La termenul de judecată din 2.05.2012 s-a dispus conceptarea și citarea în cauză a ., având în vedere că pârâta S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului Local Băilești și-a schimbat denumirea,care la 8.05.2012 a răspuns la solicitarea instanței prin adresa nr. 153 din 7.05.2010 .
La 30.05.2012 s-a solicitat din nou pârâtei să comunice data la care s-au concesionat locurile de veci de către reclamant și pârât și dacă anterior perioadei mai – iunie 2010 s-a achitat vreo taxă de concesionare ,iar în caz afirmativ care sunt spațiile concesionate și delimitările acestora ,răspuns ce a fost înaintat la 14.06.2012 cu adresa nr. 219.
Prin sentința civilă nr. 1871 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul V. C. împotriva pârâților M. I. și ..
Au fost obligați pârâții să ridice crucea montată și să desființeze lucrările efectuate pe locurile de veci autorizate prin Autorizația nr. 5 din 19 august 2011 eliberată de Biroul de urbanism al Primăriei mun. Băilești în termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; autorizează reclamantul să execute obligația pusă în sarcina pârâților pe cheltuiala acestora, în cazul neîndeplinirii ei de către pârâți.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului 2230,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Ambele părți pretind că dețin legal locurile de veci în discuție din anul 1996.
Din chitanța de la fila 6 rezultă că tatăl reclamantului deținea în anul 1990 două locuri de veci. În anul 1996 a decedat fiul reclamantului care a fost înmormântat în unul din aceste două locuri.
Până în anul 2010 nici una din cele două părți nu a fost în măsură să depună chitanțe prin care să facă dovada plății vreunei concesiuni. Reclamantul spune că după moartea fiului a plătit 3 locuri de veci:două preluate de la tată și al treilea – cel al fiului decedat.
În anul 2010 a început disputa dintre părți cu privire la cele două locuri de veci de lângă cel în care reclamantul și-a înmormântat fiul.
La 27 mai 2010, S.P.A.D.P.P. din cadrul Consiliului local Băilești (fila 12) recunoaște, în mod implicit, deținerea de către reclamant a locurilor de veci în discuție. În data de 27 iulie 2010 reclamantul a achitat concesiunea a 3 locuri de veci. Cum pârâții nu au făcut dovada că aceste locuri de veci sunt în altă parte decât amplasamentul în discuție, este evident că plata concesiunii a privit aceste locuri.
Anterior, însă, la 10 mai 2010, pârâtul a achitat concesiunea a două locuri de veci (fila 32). În facturi nu este individualizat amplasamentul acestora. Abia la 19 august 2011 autorizația cu numărul 5 indică amplasamentul celor două locuri de veci ale pârâtului.
Din cronologia evenimentelor derulate din 6 aprilie 1990 încoace rezultă următoarea concluzie: Din acel moment până în anul 1996 când a decedat fiul reclamantului, tatăl reclamantului a deținut până la deces în locul în discuție 2 locuri de veci. După decesul fiului reclamantului cele două locuri de veci au devenit 3. Martorul B. C., administratorul cimitirului din anul 2003 încoace a declarat că nu a găsit în evidențe plăți ale pârâtului anterior anului 2009 an până în care pârâtul amenajase cele două locuri de veci de lângă cel al fiului; pârâtul nu a fost în măsură să depună chitanțe pentru anul 2009, astfel că, sub acest aspect, declarația martorului este îndoielnică.
Cauza de față are profunde considerente de ordin moral pe care, mai ales administrația cimitirului dar și pârâtul, erau datori.
Administrația cimitirului l-a tolerat pe pârât pe cele două locuri de veci, acceptând ca acesta să execute lucrări de amenajare până la începutul anului 2010 și a încasat redevența acestuia. Nici din punct de vedere moral dar nici legal, nu trebuia eliberată pârâtului autorizația pentru aceste locuri de veci. De altfel, această așa zisă autorizație care nu are la bază nici un fel de documentație tehnică nu reprezintă decât o individualizare a locurilor de veci atribuite pârâtului.
Pârâtul,mai ales din punct de vedere moral, nu trebuia să lipsească pe reclamant de posibilitatea odihnei veșnice lângă fiul său și, în mod normal, nu trebuia să accepte
acel amplasament atribuit în mod arbitrar de către administrația cimitirului.
În contextul celor arătate, conduita ambilor pârâți care a generat situația de față este una abuzivă și cu nesocotirea unor norme minime de morală astfel încât instanța a admis cererea reclamantului și, în temeiul art. 274 din codul de procedură civilă, a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cuantum de 2230,3 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat drept apel de către instanță, pârâtul M. I., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului, pârâtul arată că din probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiilor martorilor și răspunsurile înaintate de către S.P.A.D..P.P. Băilești, s-a dovedit că apelantul a concesionat două locuri de veci și le-a întreținut înainte de anul 1990 și până în prezent.
De asemenea, s-a dovedit faptul că în cursul anului 1996 fostul administrator al cimitirului, a executat lucrări la cele două locuri de veci pe care pârâtul le-a concesionat, respectiv a turnat o bordură peste cele două locuri de veci și o piua la cererea pârâtului, plătind pentru lucrarea efectuată. Cele două lucrări le-a efectuat după ce a obținut autorizația de construire nr. 5/19.08.2011. Prin obținerea acestei autorizații locurile concesionate au fost individualizate, în sensul că s-au menționat atât vecinătățile, cât și locul unde se aflau situate cele două locuri de veci.
Pârâtul apreciază că, deși figurează în registrul de evidență al concesionarilor cu două locuri de veci concesionate, acestea nu sunt individualizate și, totodată, prin probe nu s-a dovedit în niciun fel că s-ar afla situate pe același loc unde se află situate locurile de veci ale apelantului, ba mai mult, reclamantul nu a atacat în nici un fel autorizația de construire a pârâtului.
Pârâtul arată că reclamntul încearcă să inducă în eroare instanța, depunând la dosar o chitanță din anul 1990 pe numele tatălui reclamantului, V. I., prin care se atestă că a concesionat două locuri de veci și vrea să demonstreze că acele locuri sunt cele două cu privire la care apelantul a obținut autorizație de construire și unul în care a fost înmormântat fiul său. Însă, în realitate, lucrurile stau altfel: în nul din cele două locuri de veci concesionate de tatăl reclamantului se află înmormântat tatăl acestuia. Menționează că aceste locuri se află la o distanță de 100 m distanță de cele ale pârâtului și că reclamantul mai are concesionate încă 5 locuri de veci, fiind vorba de alte locuri decât cele concesionate de pârât, aspect ce rezultă din declarațiile martorilor audiați la prima instanță.
În mod greșit prima instanță a reținut că pârâtul nu a făcut dovada faptului că înainte de anul 1996 a plătit concesionate celor două locuri de veci, dar nici reclamantul nu se află în măsură să facă această dovadă. Chitanța depusă de reclamant este îndoielnică din punct de vedere probator pentru că din cuprinsul ei și din ștampila aplicată pe această nu se înțelege cu claritate că ar fi fost emisă de vreo instituție a orașului Băilești. Mai mult, pentru orice concesiune a locurilor de veci trebuie achitată o redevență la un interval de cel mult 7 ani, ori reclamantul nu a dovedit în niciun fel că după anul 1990 a mai achitat vreo sumă de bani.
Solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.
La data de 13.11.2012, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței, cu cheltuieli de judecată.
Intimatul-reclamant a făcut dovada achitării concesionării pentru cele trei locuri de veci și cum pe chitanțele emise, ori în registrele de evidență a concesionarilor nu erau individualizate locurile de veci concesionate, ci doar numărul și numele concesionarilor, în mod corect prima instanță a calificate acțiunea pârâtului ca fiind una abuzivă și lipsită de morală, iar autorizația de construire este emisă fără nici un temei legal.
La termenul de judecată din 12.02.2013, din oficiu, instanța a dispus administrarea următoarelor probe: actele procedurale din dosarul penal nr. 1613/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Băilești, care a fost atașat, proba testimonială cu martorul C. I., care a fost audiat și înscrisuri deținute de intimata pârâtă S.C. Salubritate Băileșți SRL privind locurile de veci cu care a figurat în registrul de evidență a concesionarilor intimatul-reclamant V. C., începând cu anul 1990 până în prezent, înscrisuri depuse la dosar la data de 7 martie 2013.
De asemenea, a fost suplimentat probatoriul, administrându-se din oficiu și proba cu martorul B. M. și furnizându-se alte relații de către S.C. Salubritate Băilești SRL la data de 09.04.2013.
Apelul este fondat pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
Reclamantul V. C. i-a chemat în judecată pe pârâții M. I. și S.C. Salubritate Băilești S.R.L., pentru a fi obligați aceștia să ridice crucea montată și să desființeze lucrările funerare efectuate pe locurile de veci pe care le deține reclamantul în cimitirul din mun. Băilești, . caz contrar să fie autorizat reclamantul să desființeze aceste lucrări pe cheltuiala pârâților.
Reclamantul a pretins că deține în concesiune trei locuri de veci în cimitirul menționat, pentru care a achitat la zi toate obligațiile, iar într-unul din aceste locuri este înhumat fiul său, V. R.-I., decedat în anul 1996.
A mai susținut că toate cele trei locuri de veci au fost amenajate de el în anul 1996, lucrările constând în edificarea unor borduri cu stâlpi metalici și suporți pentru cruci, iar timp de 15 ani a plătit redevența concesiunii și a îngrijit toate cele trei locuri de veci, fără să fie tulburat în vreun fel de o altă persoană sau de administrația cimitirului.
Toate aceste susțineri în sensul că reclamantul este titularul dreptului de concesiune asupra celor două locuri de veci în litigiu nu sunt reale, astfel cum s-a dovedit cu probele administrate în ambele faze procesuale, în special în faza apelului.
Astfel, în primul rând, chitanța nr. 3474/06.04.1990, emisă de I.C.G.C.L. Băilești (fila 6 dosar primă instanță), care atestă plata redevenței în sumă de 880 lei pentru două locuri de veci, nu dovedește faptul că acele locuri de veci sunt cele din litigiu, nefiind identificate prin indicarea amplasamentului, iar pe de altă parte se observă că plata redevenței a fost făcută de V. C. pentru numitul V. I., tatăl său, deci este vorba chiar de locurile de veci în care sunt înhumați părinții reclamantului, altele decât cele aflate în litigiu.
Pe de altă parte, pârâtul M. I. a probat cu autorizația nr. 5/19.08.2011 emisă de Primăria mun. Băilești (necontestată de reclamant, în calitate de persoană interesată, în instanța de contencios administrativ) că în prezent este titularul dreptului de concesiune pentru o perioadă de 7 ani a celor două locuri de veci în litigiu, care au fost identificate prin amplasament și vecinătăți în această autorizație și pentru care a plătit redevența conform facturii fiscale și chitanțe aflate la fila 33 dosar primă instanță.
Astfel cum s-a dovedit cu depoziția martorului C. I., audiat nemijlocit de instanța de apel, dar și în dosarul penal atașat, acesta, în calitate de fost paznic al cimitirului de pe ., a împrejmuit locul de veci în care este înhumat fiul reclamantului cu bordură de ciment și stâlpi din țeavă, dar și locurile de veci ale familiei M. aflate în imediata vecinătate a celui în care este înmormântat V. R.-I., acestea fiind locurile de veci în litigiu.
Acest martor a mai declarat că încă din anul 1996 i-a edificat lui M. I. o bordură și o piuă pentru montarea crucii pe cele două locuri de veci ce constituie obiectul disputei dintre părți, că V. C. deține două locuri de veci, dar în alt rând, deci pe un alt amplasament decât cel aflat în litigiu.
După anul 1996, când a construit acele borduri pentru M. I., martorul a văzut-o pe soția acestuia care venea des în cimitir și îngrijea cele două locuri de veci pe care se ceartă părțile în prezent.
Din declarația acestui martor se reține că, încă din anul 1996 cel puțin și până în anul 2011 când reclamantul a montat o cruce în soclul edificat de C. I. pentru M. I., aferent celor două locuri de veci în litigiu, pârâtul M. I. a îngrijit cele două locuri de veci pe care le-a și concesionat în mod legal și a achitat redevența în anii 2010 și 2011.
Factura fiscală și chitanța de plată de la fila 8 dosar primă instanță, care atestă plata de către reclamant a unei redevențe în sumă de 165,35 lei pentru concesionarea a trei locuri de veci, nu probează faptul că această redevență privește locurile de veci în litigiu, întrucât nu au fost identificate și arătate ca atare în cuprinsul acestor înscrisuri.
Așadar, în cauză s-a dovedit că pârâtul M. I. este titularul dreptului de concesiune în ceea ce privește cele două locuri de veci disputate de părți, încât este îndreptățit să monteze propria crucea pe aceste locuri, fără a putea fi obligat să și-o ridice, astfel cum a solicitat reclamantul.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 296 teza a II-a C.pr.civ., tribunalul va admite apelul, va schimba în tot sentința civilă în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Se impune precizarea că acțiunea se respinge în totalitate, deci și față de pârâtul S.C. Salubritate Băilești SRL, chiar dacă această parte nu a declarat apel, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 alin. 2 C.pr.civ., potrivit cărora … dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți.
D. fiind faptul că pârâtul M. I. nu poate fi obligat la ridicarea crucii, întrucât deține un contract de concesiune valabil încheiat cu pârâtul S.C. Salubritate Băilești SRL, nici acesta din urmă nu poate fi obligat către reclamant la ce s-a solicitat prin acțiune, pentru că ar însemna ca instanța să emită două dispoziții contradictorii, având în vedere raportul juridic stabilit între cei doi pârâți prin contractul de concesiune ce reprezintă legea părților.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, va fi obligat intimatul-reclamant către apelantul-pârât la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul primei instanțe, constând în onorariu de avocat achitat potrivit chitanței de la fila 93. Se are în vedere faptul că, prin concluziile orale formulate în ședința publică din 9 aprilie 2013 cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, apărătorul pârâtului apelant a solicitat obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate doar cu ocazia judecății în primă instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de pârâtul M. I., domiciliat în mun. Băilești, ., jud. D., împotriva sentinței civile nr. 1871 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. C., cu domiciliu în mun. Băilești, ..110, județul D. și intimatul pârât ., cu sediul în mun. Băilești, ., jud. D..
Schimbă în tot sentința civilă apelată în sensul că respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Obligă intimatul reclamant către apelantul pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată la prima instanță (c/val. onorariu de avocat).
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Aprilie 2013, la sediul Tribunalului D..
Președinte, D. O. | Judecător, J. S. | |
Grefier, L. E. C. |
Red.jud.D.O.
Tehn.F.M./5 ex.
15.05.2013
Jud.fond:M.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1201/2013. Tribunalul DOLJ | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 78/2013.... → |
|---|
