Pretenţii. Decizia nr. 1201/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1201/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 25676/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia civilă nr. 1201
Ședința publică de la 20 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. M. - judecător
Judecător L. L. B.
Judecător D. G.
Grefier A. B.
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul reclamant G. P., împotriva sentinței civile nr. 3355/04.03.2013, pronunțată de judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic N. S., pentru intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsă fiind recurentul reclamant G. P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul este declarat în termen, este motivat, netimbrat și nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, din oficiu, invocă excepția netimbrării recursului.
Consilier juridic N. S., pentru intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea excepției invocată din oficiu și anularea recursului ca netimbrat.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 04.10.2012, reclamantul G. P. a chemat în judecata paratul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, solicitând instanței ca prin hotararea ce va pronunta sa dispuna obligarea acestuia la plata despagubirilor materiale, în suma de 10 000 eusro, ca urmare a suferintelor pricinuite de arestarea sa abuziva, în baza Decretului nr. 153/1970.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost arestat abuziv în baza Decretului nr. 153/1970, pe o perioada de 5 luni de zile, începand cu data de 18.01.1984.
În drept, cererea nu a fost motivata.
În scop probator, reclamantul a depus la dosar urmatoarele înscrisuri: adresa raspuns nr. B 1099/PAAR/19.07.2012, emisa de Penintenciarul C., xerocopie CI.
La data de 28.01.2013, reclamantul a depus la dosar precizarea actiunii, prin care a aratat ca solicita obligarea paratului S. R. prin MFP la plata daunelor morale în suma de 20 000 lei Ron.
A precizat ca întelege sa îsi întemeieze cererea de pe disp. art. 6 CEDO si art. 23, 52 Constitutia Romaniei, a rt. 998, 999 Cod civ.
În ceea ce îl priveste pe parat, acesta nu s-a prezentat în instanta, însa la data de 05.11.2012, a formulat întampinare în cauza, prin care a solicitat respingerea actiunii.
În motivarea în fapt, pârâtul a arătat față de solicitările reclamantului din acțiune că acesta nu precizează temeiul juridic de drept substanțial al cererii, pentru a putea formula apărări cu privire la excepțiile ce se impun a fi invocate în cauză.
A susținut că atâta timp cât reclamantul nu a înțeles să uzeze de procedura prevăzută de legea specială și apreciind că Judecătoria C. este competentă în soluționarea cererii sale,în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C.civil.
A arătat că prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător, direct al unei fapte ilicite și culpabile prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic, care definesc personalitatea umană și că, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, acesta dă naștere dreptului și obligației de repararea în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.
Pe cale de excepție a invocat prescripția dreptului la acțiunea formulată de reclamant.
A arătat că sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activității de judecată.
A precizat că, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.1 și 3 din Decret 167/ 1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de aceasta, așa cum rezultă din prevederile art. 8 alin.1 din Decret 167/1958.
A arătat că în cauza de față, reclamantul a formulat împotriva Statului R., o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu denatură morală, întemeindu-și în drept cererea pe norme care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Având în vedere că dreptul pretins este o creanță, deci unul patrimonial, dar și dispozițiile art. 21 din decret 167/1958 rezultă, că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ și enunțate în precedent, respectiv ale art. 1,3,8,13 și 16 și 19 .
Astfel, se ridică problema de a știi când s-a născut dreptul la acțiune și a început să curgă termenul prescripției extinctive în sensul art. 8 alin.1 din decret, dacă s-a epuizat termenul prescrpției extinctive și dacă a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
A arătat pe de o parte că activitatea delictuală invocată de reclamant s-a sistat în anul 1984, reclamantul fiind în imposibilitatea obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel de acțiune cu un asemenea obiect, întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 lit.b din decret 167/158, acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar, în care serviciile de securitate serveau aceleași scopuri politice . Astfel, a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit.a din decret.
A arătat că în raport cu instaurarea după acest an a unui nou regim democratic, a încetat suspendarea cursului prescripției și a intervenit momentul de la care se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.
Față de cele menționate, a solicitat admiterea excepției, cu consecința respingerii acțiunii.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.115-118 C.p.civ.
Prin sentința civilă nr. 3355/04.03.2013, pronunțată de judecătoria C. în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției dreptului la actiune.
A fost respinsă acțiunea civila formulata de reclamantul G. P., în contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin prezenta acțiune reclamantul G. P. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 20 000 lei RON, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a suferințelor pricinuite de arestarea sa abuzivă, arestare dispusă în baza Decretului nr. 153/1970.
Referitor la temeiul de drept invocat, instanța constată că de vreme ce reclamantul nu s-a folosit de procedura specială, considerând Judecatoria C. ca fiind instanța competentă cu soluționarea cererii sale, în speță devin aplicabile disp. art. 998-999 Cod civ.
În acest context, instanța a reținut că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin.1 din Decretul 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, așa cum prevede art. 8 alin 1 din decret 167/1958, iar cursul prescripției se poate suspenda, sau prescripția se poate întrerupe, în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 13, respectiv art. 16 din același act normativ.
În acest sens, se impune a se sublinia și faptul că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită, însă cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, potrivit art. 19 alin. 1 și 2 din același act normativ.
Toate aceste dispoziții legale enumerate în precedent sunt norme de drept intern care sunt în concordanță cu jurisprudența CEDO, a respectării dreptului la un proces echitabil în componența sa de acces la instanță. În acest sens, CEDO s-a mai pronunțat „ având în vedere că reglementarea privind formalitățile și termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare, iar instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern”, ( Cauza V. J. împotriva României), neexcluzând posibilitatea stingerii unui drept de creanță prin prescrierea dreptului la acțiune (Cauza Weissman și alții împotriva României ).
În cauza de față, la data de 04.10.2012, reclamantul a formulat împotriva statului român, o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală, acțiune ce se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și urm. Cod civ. norme de drept comun, care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, reclamantul susține că a fost arestat în mod abuziv în baza Dec. 153/1970, în anul 1984 pe o perioadă de 5 luni, condamnarea fiind una abuzivă, politică și discriminatorie, pentru care solicită obligarea statului român la despăgubiri morale în cuantum de 20 000 lei.
Având în vedere că dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și disp. art. 21 din decret 167/1958 rezultă, că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ și enumerate în precedent, respectiv ale art. 1,3,8,13,16 și 19, urmând a se stabili când s-a născut dreptul la acțiune și a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, în sensul art. 8 alin. 1 din decret precum și dacă el s-a împlinit.
În speță, activitatea delictuală invocată de reclamant a durat, în perioada anului 1984, iar în anul 1990, după instalarea regimului democratic, care a recunoscut activitatea de poliție politică realizată de anumite structuri ale securității și a trecut securitatea sub controlul noilor instituții democratice care s-au creat, a încetat suspendarea cursului prescripției și se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.
Mai mult, în septembrie 1991 odată cu apariția Legii 61/1991 a fost abrogat decretul 153/1970 în baza căruia fusese condamnat reclamantul, iar ulterior, prin Legea 187/1999 s-a reglementat accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, fiind asigurate astfel prin lege pârghii suficiente pentru valorificarea reală a acestui drept.
Cum reclamantul a formulat acțiunea la data de 04.10.2012, cu mult peste termenul prevăzut de lege, fără a se putea vorbi de o suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârât, iar ca o consecință a admiterii excepției a respins acțiunea formulată de reclamant având ca obiect pretenții.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul G. P., însă fără a-l timbra corespunzător.
Analizând actele și lucrările cauzei, tribunalul constată că recurentul a fost citat cu mențiunea de a face dovada plății taxei de timbru și a timbrului judiciar, însă acesta nu s-a conformat.
În aceste condiții, în temeiul art.20 (3) din Legea nr.146/1997, va fi admisă excepția netimbrării cererii de recurs invocată din oficiu, cu consecință anulării acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția netimbrării recursului invocată din oficiu.
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul reclamant G. P., împotriva sentinței civile nr. 3355/04.03.2013, pronunțată de judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Iunie 2013.
Președinte, L. M. | Judecător, L. L. B. | Judecător, D. G. |
Grefier, A. B. |
Red.jud.L.M.
Tehn.F.M./2 ex.
Jud.fond. L.C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1858/2013. Tribunalul DOLJ | Obligaţie de a face. Decizia nr. 184/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
