Pretenţii. Hotărâre din 11-11-2013, Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 11-11-2013 în dosarul nr. 321/215/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1857/2013
Ședința publică de la 11 Noiembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. A.
Judecător D. F. S.
Judecător S. L. M.
Grefier E. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurentul reclamant T. I., împotriva sentinței civile nr. 5299 din 01.04.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns ; recurentul reclamant T. I., asistat de avocat C. C., consilier juridic C. F., pentru intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care ;
Avocat C. C., învederează că nu mai are cereri de probatorii de formulat.
Consilier juridic C. F., învederează că nu mai are cereri de probatorii de formulat.
Nemaifiind cereri de probatorii de formulat, excepții de invocat și constatându-se dosarul în stare de judecată, s-a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat C. C., având cuvântul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic C. F., având cuvântul, solicită respingerea recursului pentru motivele invocate prin întâmpinare .
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului civil dedus judecății, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5299/2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul_ a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și respinsă cererea de chemare in judecată formulată de reclamantul T. I. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ /08.01.2013, reclamantul T. I. a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 EURO, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a suferințelor pricinuite de arestarea abuzivă a acestuia în baza Decretului nr. 153/1970.
În motivarea cererii, reclamantul a precizat că, a fost arestat abuziv în baza Decretului nr. 153/1970, pe o perioadă de 5 luni, fiind eliberat la data de 08.07.1983, considerând această condamnare ca fiind una abuzivă, politică, discriminatorie, instanțele de judecată semănând ură vizavi de etnia romilor, aceștia fiind bătuți, maltratați și închiși pe nedrept în baza decretului menționat.
În drept, reclamantul și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 5 din CEDO și art. 23 și 52 din Constituția României.
La dosarul cauzei, reclamantul a depus, în scop probator, adresa nr. N 1667/PCDJ/06.11.2012 emisă de Penitenciarul C. și copia cărții de identitate.
Prin întâmpinarea formulată la data de 08.02.2013, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii.
În apărare, pârâtul a susținut, în esență, că reclamantul nu a precizat temeiul juridic de drept substanțial al cererii, totodată, aceasta neînțelegând să uzeze de procedura prevăzută de legea specială, apreciind că Judecătoria C. este competentă în soluționarea cererii, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 998-99 Cod civil.
Pe cale de excepție, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, precizând că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
Totodată, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958., în speță, reclamantul formulând împotriva Statului Român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-și acțiunea pe norme care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, activitatea delictuală invocată de către reclamanta s-a sistat în anul 1983, reclamantul fiind în imposibilitatea obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze înainte de anul 1990, o astfel de acțiune cu un asemenea obiect, întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, o acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar, în care serviciile de securitate serveau aceleași scopuri politice, operând astfel, suspendarea cursului prescripției, potrivit art. 13 lit. a) din același decret.
În concluzie, pârâtul a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii.
În drept, pârâții ți-au întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 115-118 Cpciv.
La termenul de astăzi, instanța a reținut cauza spre soluționare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârât prin întâmpinare.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, în conformitate cu art. 137 alin. 1 C. Proc. Civ., instanța de fond a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat daune morale. Deși dauna este morală, adică, în sine, nepatrimonială, repararea acesteia poate fi atât patrimonială cât și nepatrimonială.
Deoarece reclamantul a formulat o acțiune în reparație patrimonială a daunei morale, această acțiune cade sub incidența prescripției extinctive.
Prin urmare, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție este de 3 ani.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă este imperativ și aceasta se deduce din disp. art. 1 alin. 3 din Decret nr. 167/1958, potrivit cărora, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, cât și din disp. art. 18 din același act normativ, în conformitate cu care, instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. Stabilirea caracterului imperativ al normelor privind prescripția este important și sub un alt aspect, respectiv acela că odată început cursul prescripției nu pot interveni cauze de suspendare sau întrerupere decât cele strict prevăzute de Decret nr. 167/1958 prin disp. art. 13, 14 și 16.
Instituția prescripției și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuala impusa astfel, conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind si la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept numai este posibilă.
Formularea unor pretenții la timp îndelungat de la nașterea lor, ar fi de natură, pe de o parte, să facă, dacă nu imposibilă, cel puțin extrem de dificilă administrarea probatoriilor, iar, pe de altă parte, să fie de natură să sporească numărul proceselor și să tulbure inutil relațiile sociale stabilite în timp. Perspectiva unei permanente amenințări cu eventuale litigii privitoare la pretenții născute cu foarte mult timp înainte ar fi de natură să creeze și să mențină nesiguranța și incertitudinea, adică tocmai ceea ce contravine nevoii de asigura certitudine, securitate și stabilitate circuitului civil.
În cauza de față, la data de 08.01.2013 reclamantul a formulat împotriva statului român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, întemeindu-și în drept cererea pe disp. art. 5 din CEDO și disp. art. 23 și 52 din Constituție.
Atât Curtea Constituțională cât și Curtea Europeană a Drepturilor omului au statuat că, în principiu, stabilirea unor termene de prescripție ori de decădere în vederea exercitării unor drepturi subiective civile ori a valorificării lor în justiție nu este incompatibilă cu dreptul de acces la justiție și nici cu dreptul la respectarea bunurilor, respectiv la garantarea și ocrotirea în mod legal a proprietății private.
Controlul constituționalității decretului 167/1958 a fost realizat într-un bogat și dens contencios constituțional, în esență, fiind considerate drept constituționale atât instituția prescripției ca atare cât și alte aspecte care țin de reglementarea ei tehnico - juridică. În ceea ce privește prescripția extinctivă și liberul acces la justiție, Curtea Constituțională a arătat, în mod constant că stabilirea unor termen de prescripție nu încalcă dreptul de acces liber la justiție deoarece"instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care aceasta își produse efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării in condiții optime a acestui drept constituțional, prevenind-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă." (Decizia 269/2009)
Reglementat ca atare de Constituția României, în art. 21 alin 1 și 2, distinct de dreptul la un proces echitabil (alin 3), dreptul de acces liber la justiție nu e prevăzut în art. 6 par 1 din Convenția Europeană fiind însă dedus de convenția Europeană pe cale de interpretare. În esență, potrivit jurisprudenței europene, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal este limitat prin dispoziții legale, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu art 6 par 1 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, însă numai dacă restricționarea nu atinge substanța acestui drept, ea să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În fapt, reclamantul susține că a fost privat de libertate în mod abuziv în baza Decretului nr. 153/1970, pe o perioadă de cinci luni, fiind eliberat la data de 08.07.1983.
Având in vedere ca dreptul pretins este un drept de creanță, deci unul patrimonial, dar si disp. art. 21 din Decretul 167/1958 rezultă că în cauza nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctiva cuprinse in acest act normative si enunțate in precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
Astfel, instanța este chemată să răspundă la întrebările: când s-a născut dreptul la acțiune și, deci când a început să curgă termenul prescripției extinctive, dacă s-a epuizat termenul prescripției extinctive si daca a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Este fără putință de tăgadă faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și persoana responsabilă de aceasta la data liberării sale din detenția considerată ca fiind abuzivă, respectiv la data de 08.07.1983. Reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit existența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, ulterior instaurării regimului democratic, astfel încât acțiunea formulată de reclamant la data de 08.01.2013, cu mult peste termenul general de prescripție de 3 ani este prescrisă, a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probatorii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de judecată a greșit atunci când a luat dosarul în pronunțare întrucât recurentul apreciază că este vorba de o eroare judiciară, aceasta fiind imprescriptibilă.
Cererea de recurs nu a cuprins temeiul de drept.
În conf cu disp. Art. 308 alin.2 Cpciv, intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Părțile nu au solicitat administrarea de noi mijloace de probă în etapa recursului.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 3041 C.pr.civ., Tribunalul constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente la starea de fapt dedusă judecății.
În mod corect a apreciat prima instanță că dreptul de creanță dedus judecății este prescriptibil în cond disp. Art. 1 Decretul 167/1958.
Astfel, drepturile subiectelor de drept civil sunt susceptibile de clasificare în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conținut economic, adică pot fi evaluate în bani, fac parte din patrimoniul persoanei, în timp ce drepturile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică.
Acțiunea civilă are ca obiect protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenția concretă a reclamantului.
În raport de natura și obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni nepatrimoniale, care corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, drepturi fără conținut economic, și acțiuni patrimoniale, care au un conținut economic.
Acțiunea prin care se solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este o acțiune cu caracter patrimonial, pentru că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este evaluabil în bani. A susține că acțiunea de față nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.
Daunele morale solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu de ordin moral, conținutul economic al prejudiciului fiind greu de cuantificat, însă el se transpune într-un drept patrimonial, adică într-o sumă de bani.
Din acest motiv, acțiunile prin care se solicită acoperirea prejudiciilor morale sunt supus prescripției extinctive, dreptul solicitat fiind unul de creanță.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”.Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret, „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”.
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamant în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Din moment ce reclamantul a cunoscut că a fost arestat nelegal în 1983, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1983, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Regimul politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la revoluția din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forță majoră care a împiedicat, în mod obiectiv pe reclamant să promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1983-1990 cursul prescripției a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada_-1990, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 1990 și s-a împlinit în anul 1993. Or, reclamantul a formulat acțiunea la data de 08.01.2013, deci după împlinirea termenului legal de prescripție, așa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acțiune.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. Art. 312 Cpciv va respinge recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant T. I., împotriva sentinței civile nr. 5299 din 01.04.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Noiembrie 2013
Președinte, L. A. | Judecător, D. F. S. | Judecător, S. L. M. |
Grefier, E. B. |
Red LA/2 ex/15.11.2013
E.B. 13 Noiembrie 2013
J fond A P.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8861/2013. Tribunalul DOLJ | Obligaţie de a face. Sentința nr. 189/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
