Revendicare imobiliară. Decizia nr. 123/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 123/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 16295/215/2009*
Dosar nr._ - revendicare imobiliară -
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 123/2013
Ședința publică de la 30 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M. Tăruș
Judecător R. Steluța G.
Judecător I. G. P.
Grefier I. C.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurentii B. G., B. A. împotriva sentintei civile nr. 7511/18.05.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații C. C., R. M., R. M., C. E., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul reclamant B. A., intimații pârâti C. C. și C. E. asistați de avocat M., lipsă fiind recurentul reclamant B. G., apărătorul recurentului reclamant avocat M.M. și intimații chemați în garanție R. M. și R. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că intimații au depus la dosar întâmpinare.
Instanța aduce la cunoștință că a fost admisă cererea de a cordare ajutor public judiciar formulată de recurentii B. G. și B. A., după care
Nemaifiind cereri de formulat, exceptii de invocat și probe de administrat,
instanța acordă cuvântul pe recurs.
Recurentul reclamant B. A. solicită admiterea recursului întrucât plătește impozite și taxe pentru terenul din litigiu.
Avocat M. pentru intimatii pârâți C. C. și C. E. solicită respingerea recursului ca nefondat conform celor sustinute în întâmpinare și mentinerea ca temeinică și legală a sentintei civile recurate, cu cheltuieli de judecată.
A arătat că instanța de fond a avut un rol activ în aflarea adevărului, de la început recurentii nu au precizat cât teren le lipsește, nu s-a identificat această suprafață în curtea intimaților și gardul nu a suferit nici o modificare.
După încheierea dezbaterilor s-a prezentat avocat M.M. pentru recurentii reclamanti care a pus concluzii de admitere a recursului, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față, reține:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._, la data de 21.04.2008, reclamanții B. G. și B. A. au chemat în judecată pârâtul C. C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștiră posesie terenul în suprafață de 160 mp situat în C., ..
În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul suprafeței de 1664 mp situat în C., . conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/06.08.1992. Pârâtul posedă fără drept suprafața de 160 mp din suprafața totală de 1664 mp.
La data de 17.11.2008, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
La data de 17.11.2008, pârâtul a depus la dosar cerere de chemare în garanție a vânzătorilor R. M. și R. M., aceștia fiind introduși în cauză în calitate de chemați în garanție.
În motivare, pârâtul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1976/1997 a cumpărat de la R. M. și R. M. întreaga lor proprietate, aceștia asigurându-l că întreg terenul este proprietatea lor din 1976 iar gardul care desparte proprietatea sa de cea a reclamanților a fost construit pe linia de hotar stabilită împreună cu aceștia.
În ședința publică de la 11.02.2009, apărătorul pârâtului a invocat excepția insuficientei timbrări.
Prin sentința civilă nr. 2295/11.02.2009 pronunțată de Judecătoria C. a fost anulată ca insuficient timbrată acțiunea formulată de reclamanții B. G. și B. A., a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de R. M. și R. M. și obligați reclamanții către pârâtul C. C. la 3200 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a apreciat că excepția invocată este întemeiată întrucât, potrivit disp. art. 2 pct. 1 din Legea nr. 146/1997, în cazul acțiunilor și cererilor evaluabile taxa se calculează la valoarea solicitată, nerespectarea acestei obligații fiind sancționată de dispozițiile art. 20 alin. 3, cu anularea.
În speță obiectul prezentei acțiuni este revendicarea suprafeței de 160 mp, suprafață evaluată de expertul P. M. la_,392 lei iar pentru această valoare reclamanții datorează taxă de timbru de 2240 lei.
Întrucât reclamanții nu au timbrat corespunzător acțiunea precizată cu suma de 2240 lei deși li s-a pus în vedere să achite această sumă, fiind acordat termen la 19.11.2008 pentru îndeplinirea acestei obligații iar prin încheierea din camera de consiliu din 14.01.2009 s-a respins cererea de acordare a autorului public formulată de reclamanți, instanța în raport de disp. art. 20 alin. 3 din L 146/1997 a anulat acțiunea ca insuficient timbrată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții.
Prin decizia civilă nr. 1287/03.06.2009 pronunțată de Tribunalul D., a fost admis recursul declarat de reclamanții B. G. și B. A., s-a casat sentința civilă atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut că sancțiunea nulității acțiunii pentru neachitarea în întregime a taxelor judiciare este justificată numai atunci când partea obligată la plata taxelor nu își îndeplinește în cunoștință de cauză obligația legală. Ori, din lucrările dosarului rezultă că reclamanții nu au cunoscut soluția dată cererii lor de ajutor public judiciar, soluția fiind pronunțată nelegal, în „camera de consiliu”, fără arătarea datei, încălcându-se astfel principiile procesului civil (oralitate, contradictorialitate, publicitatea soluției și dreptul la apărare).
De asemenea, din încheierea de ședință din 14.01.2009 nu rezultă că soluția pe cererea de ajutor public judiciar a fost adusă la cunoștința părților și nici nu s-a reluat în sarcina reclamanților obligația de achitare a taxelor judiciare într-un cuantum precis.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._ .
La data de 05.01.2010 reclamanții au depus o precizare în sensul că înțeleg să cheme în judecată și pe numita C. E..
Prin încheierea din data de 13.01.2010 instanța, în baza art. 165 C.p.c., a dispus disjungerea cererii depuse de reclamanți la data de 05.01.2010.
La termenul de judecată din data de 04 martie 2011 instanța a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr.4236 din 04.03.2011 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă excepția autorității de lucru judecat și pe cale de consecință a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. G., B. A. în contradictoriu cu pârâtul C. C. și chemații în garanție R. M. și R. M..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată irevocabil decât o singura dată și nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Respectarea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecații, autoritatea de lucru judecat nemanifestându-se doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanță, să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Se invocă în fapt, autoritatea de lucru judecat a prezentei acțiuni în raport de sentința civilă nr. 128 din 21.01.2002 rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2001. Cu acel prilej, instanța a respins pe fond acțiunea introdusă de reclamanții B. G. și B. A. împotiva părâtului C. M., având ca obiect revendicarea suprafeței de 160 m2 și grănițuirea celor două proprietăți și respinge, de asemenea cererea de chemare în garanție a numiților R. M. și R. M..
Analizând elementele autorității de lucru judecat, instanța a constatat că în ambele cereri, sunt aceleași părți, același obiect și aceeași cauză.
Astfel, părțile participă în ambele procese în aceeași calitate, existând o identitate juridică a acestora. Pe lângă exclusivitatea hotărârii inițiale, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, se remarcă și obligativitatea sa, cu putere de lucru judecat, față de părți, inclusiv față de chemații în garanție.
Obiectul, în ambele cereri, mai precis dreptul subiectiv invocat, este revendicarea unei suprafețe de teren și chiar dacă în prima cerere se solicită și grănițuirea, scopul final urmărit prin ambele cereri, este același, reclamanții urmărind să valorifice același drept de proprietate asupra imobilului pretins a fi fost dobândit în temeiul unui contract de vânzare cumpărare.
Ultimul element ce se impune a fi analizat, respectiv cauza, instanța reține că aceasta reprezintă fundamentul juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii. În speță, fundamentul juridic dedus judecății, invocat de reclamanți, este același cu temeiul juridic al acțiunii soluționate prin hotărârea anterioară: contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/6.08.1992, emis de notariatul de Stat D., astfel cum rezultă din cererile introductive. La pronunțarea primei hotărâri, instanța a avut în vedere și adeverința nr._/17.09.1992, emisă de Primăria C., depusă în probațiune de către reclamanți. În cauza dedusă prezentei judecăți, reclamanții au depus, tot în probațiune și Ordinul Prefectului nr. 23/1993, comunicat reclamanților la 15.04.1993, prin care li s-a atribuit în proprietate terenul aferent construcției situate în C., ., în suprafață de 1664 mp.
Acest înscris doveditor, nu a fost înfățișat, în mod nejustificat, la prima instanță, deși exista, fiind emis și comunicat încă din 15.04.1993 către reclamanți. Ne aflăm în situația în care, în noul proces sunt aduse dovezi suplimentare, menținându-se aceeași cauză, împrejurare care nu aduce atingere identității în privința acestui element impus de art. 1202 C.civ., pentru existența autorității de lucru judecat, pe cale de consecință, există autoritate de lucru judecat și atunci când partea nu a invocat toate mijloacele de apărare care se puteau ridica în cauza respectivă.
În afara acestor elemente, toate celelalte date care diferențiază cele două cauze, au caracter formal și irelevant în evaluarea autorității de lucru judecat, esențial pentru securitatea comerțului juridic, fiind faptul că nu se poate recunoaște, în favoarea unei părți, printr-o hotărâre subsecventă, un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.
Astfel, reținându-se îndeplinirea în cauză a triplei identități cerute de dispozițiile art. 1201 Cod civil, instanța a apreciat drept întemeiată excepția autorității de lucru judecat, admițând-o și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 2388 din 08.12.2011 Tribunalul D. a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți B. G. și B. A., în contradictoriu cu intimații C. C., R. M. și R. M., a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C.civil, sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special de lege, precum puterea ce legea acordă autorității de lucru judecat, iar, în condițiile art. 1202, alin. 1: ”Prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”.
Elementele lucrului judecat sunt prevăzute de dispozițiile art. 1201 C.civil, potrivit cărora:” Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.
Pentru a stabili în ce măsură există putere de lucru judecat trebuie verificată tripla identitate impusă de dispozițiile art. 1201 C.civil, cu privire la părți (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) și cauză (eadem causa pedendi).
Din perspectiva acestor prevederi legale în materie, Tribunalul constată că în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 Cod Civil, privind puterea lucrului judecat a sentința civilă nr.128/21.01.2002 a Judecătoriei C., pronunțată în dosarul nr._/2001, definitivă prin neapelare, în raport de acțiunea dedusă judecății, criticile invocate înfățișându-se astfel, ca întemeiate.
În speță, nu există identitate de cauză, deoarece în primul proces, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/06.08.1992 emis de Notariatul de Stat, iar în prezentul litigiu reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe un Ordin al Prefectului nr.23/1993.
Astfel, se constată că, în litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. soluționat prin sentința civilă nr.128/21.01.2002, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamantul nu a exhibat titlul de proprietate constând în Ordinul Prefectului nr.23/1993 asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu se poate reține identitatea de cauză, neavând nicio relevanță juridică faptul că acest act exista la data pronunțării sentinței, din moment ce el nu a fost analizat de către instanță.
Prin urmare, Tribunalul constată astfel că, prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.1201 C.civil ce reglementează prezumția absolută a puterii de lucru judecat, în cauză, nefiind operantă excepția autorității de lucru judecat.
În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C., sub nr._ .
La termenul de judecată din 24.02.2012, în baza art. 164 C.p.c. instanța a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului nr._ la dosarul nr._, dosar cu care a fost mai întâi investită, având în vedere că în ambele dosare figurează aceiași reclamanți împreună cu pârâtul C. C.- soț (în dosarul mai vechi) împreună cu C. E.-soție (în dosarul mai nou), și de asemenea ambele cauze au același obiect, respectiv revendicare, ce vizează același imobil, prin urmare se impune judecarea împreună a celor 2 cauze, în vederea evitării pronunțării unor soluții contradictorii.
Totodată, instanța a dispus efectuarea unei adrese către Consiliul Județean D. pentru a comunica decizia nr. 15/1992, în integralitate, împreună cu anexa 2, unde figurează înscriși numiții R. M. și R. M. și toate actele premergătoare atribuirii în proprietate a suprafeței de 567 mp, și de asemenea să comunice toate actele premergătoare emiterii Ordinului prefectului nr. 23/1993 privind suprafața de 1664 mp atribuită în proprietate reclamanților, răspunsul fiind comunicat cu adresa nr. 2483/05.03.2012.
La dosar s-au mai depus: contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/27.12.1988, contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4127, contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/12.06.1992, adeverința nr._/20.02.1992 a Primăriei Municipiului C..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 06.08.1992, numita B. A. a înstrăinat reclamanților B. G. și B. A. un imobil casă cu trei camere și bucătărie, situată pe un teren în suprafață de 1664 mp. din C., . jud D., teren care nu a făcut obiectul acelui contract, fiind proprietate de stat, având următoarele vecinătăți: la nord: .: C. I., la est: propr. R. M. și la est propr. D. G. (f. 4 dos. prim ciclu procesual).
B. A., dobândise, la rândul său, acest imobil, prin vânzare cumpărare de la D. Turtucai și D. G., astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._ întocmit la 12.06.1992. În cuprinsul acestui din urmă contract de vânzare cumpărare, se prevăd aceleași mențiuni în privința terenului de 1664 mp., în sensul că este proprietatea statului și că nu face obiectul vânzării (f. 51), la fel cum se menționează și în contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior, ce atestă vânzări succesive ale aceluiași imobil (f. 48, 49).
La data de 15.04.1993, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 35 alin. 3 și al Ordinului nr. 23 al Prefecturii jud. D., s-a atribuit reclamanților B. G. și B. A., în proprietate privată, terenul aferent construcției situate în Mun. C., ., având suprafața de 1664 mp. (f. 6 dos. prim ciclu procesual).
Pârâții C. C. și C. E. au dobândit în proprietate, prin vânzare cumpărare, de la chemații în garanție R. M. și R. M., imobilul casă și teren aferent, în suprafață de 567 mp., situat în C., ., jud. D., astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1976 din 29. 08.1997. Soții R., dobândiseră, la rândul lor, în proprietate, imobilul casă, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5205/07.07.1976 (f. 77 din dos. nr._ ), în cuprinsul căruia se face mențiunea cu privire la terenul aferent construcției, că acesta trece în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
În temeiul legii fondului funciar nr. 18/1991 și a Deciziei nr. 15 a Prefecturii jud. D., chemaților în garanție, li s-a atribuit în proprietate terenul aferent construcției situate în C., ., jud. D., având suprafața de 567 mp..
Prin sentința civilă nr. 2283/09.02.2010, pronunțată de Judecătoria C. în dos. nr._/215/2009, instanța de judecată a constatat în mod irevocabil dreptul de proprietate al pârâților (reclamanți în acea cauză) asupra terenului în suprafață de 94 mp., situat în C., . (fost 88) care face parte din suprafața totală de 661 mp., din care, pentru suprafața de 567 mp., reclamanții dețin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1976/29.08.1997.
Prin cererea dedusă judecății, reclamanții deplâng faptul că pârâții C. posedă fără drept suprafața de 160 mp., din suprafața de 1664 mp., proprietatea acestora, și solicită obligarea acestora să le elibereze această suprafață de teren.
Instanța reține că acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
În condițiile dispozițiilor art. 480 C.civ. și ale art. 1169 C.civ., reclamantul care revendică un bun imobil trebuie să dovedească, nu numai existența dreptului său de proprietate, ci și ocupațiunea abuzivă exercitată de pârât.
Pentru a stabili situația de fapt referitoare la ocupațiunea terenului în cauză, pe lângă înscrisuri, instanța a administrat proba cu martori și proba cu expertiza tehnică de specialitate.
Analizând depozițiile de martor, se reține că aceștia fac vorbire despre o anumită înțelegere între foștii deținători ai terenurilor învecinate, autori ai ambelor părți, în sensul că cei ai reclamanților, ar fi înțeles să lase în folosință, celor ai pârâților, o suprafață de teren lată de 2 m pe toată lungimea terenului, pentru ca aceștia din urmă să poată intra cu camionul.
Mai arată martorii că această „înțelegere” a fost adusă la cunoștința celor ce au venit ulterior pe aceste terenuri învecinate. Această înțelegere s-a concretizat, după spusele martorilor, prin „retragerea gardului” către proprietatea autorilor reclamanților.
Prin aceasta înțeleg reclamanții să dovedească o ocupațiune abuzivă din partea pârâților.
Relativ la această apărare, instanța constată că acea înțelegere de dare în folosință a unei fâșii din terenul deținut de autorii reclamanților, nu poate conduce la ideea unei ocupațiuni abuzive din partea pârâților.
Aceasta pentru că, la momentul când a avut loc acea înțelegere cu privire la suprafața de 2 m lățime pe lungimea curții reclamanților, nici unul dintre cei care au luat parte la acea înțelegere nu erau proprietari asupra terenurilor învecinate, terenurile, la acea epocă fiind proprietatea statului.
Abia în 1992, chemații în garanție și în 1993 reclamanții, au devenit proprietari pe terenurile învecinate, în discuție. Reclamanții revendică o suprafață de teren de la pârâți semnalând o ocupare „fără drept” din partea acestora însă, în același timp, se prevalează de o anumită „înțelegere” avută între autorii foști deținători ai terenurilor, ori noțiunea de înțelegere este înțeleasă ca fiind relativ contrarie aceleia de ocupațiune abuzivă.
Rămânând în același context, se impune a se analiza titlurile de proprietate ale fiecărei părți.
Reclamanții au dobândit terenul de 1664 mp., prin Ordin al Prefectului, în anul 1993. Titlul pârâților este un act autentic de vânzare cumpărare opozabil tuturor subiectelor de drept și, anterior acestuia, titlul autorilor săi –vânzătorii- îl constituie Decizia nr. 15/1992 emisă de Prefectura D., prin care acestora li s-a constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 567 mp.. Prin urmare, ambele părți în cauză au dobândit terenuri învecinate, de la același autor, și acela este statul, astfel că, în privința cauzei drepturilor lor, și reclamanții și pârâții, se află pe poziții egale. Se face însă diferența, cu consecința acordării preferabilității titlului pârâților, pe temeiul efectuării formalităților de publicitate imobiliară, pârâții înscriindu-și titlul de proprietate cu privire la suprafața de 661 mp., în cartea funciară (f. 63 al doilea ciclu procesual).
Pentru a stabili situația de fapt referitoare la ocupațiunea terenului reclamanților, în cauză, s-a procedat la efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Expertul numit în cauză a transpus în teren actele de proprietate ale părților, însă, întrucât în actele de proprietate au fost trecute numai suprafețele, fără a fi trecute și dimensiunile laturilor terenurilor, și pentru că, nici una dintre părți nu a prezentat o schiță sau un plan care să însoțească actele inițiale de vânzare cumpărare sau cele emise în baza legilor fondului funciar, nu s-a putut stabili clar unde este situată linia de hotar dintre cele două proprietăți. S-a constatat în urma măsurătorilor, că reclamanții dețin în fapt suprafața de 1407 mp., iar pârâții dețin 662 mp.. Vecinătățile constatate la fața locului de expert, sunt aceleași ca cele consemnate în actul de vânzare cumpărare nr._/1992, prin care reclamanții au dobândit în proprietate construcțiile.
Deși au fost solicitate de către instanță, instituțiilor abilitate, actele premergătoare emiterii titlurilor de proprietate pentru fiecare din părți, nu ne-au fost comunicate informații de natură să ajute la individualizarea prin suprafață și vecinătăți a terenurilor învecinate, în cauză. Astfel, prin adresa comunicată la fila 113 din dosarul din cel de-al doilea ciclu procesual, Instituția Prefectului ne comunică faptul că „indicarea suprafețelor de teren atribuite în proprietate privată cetățenilor reieșea din actele de proprietate de înstrăinare pe baza cărora se emitea aceste ordine”. În aceste condiții, o lucrare suplimentară de măsurare a terenurilor în litigiu, astfel cum au solicitat reclamanții, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, sau dispunerea unei noi expertize, ar fi condus la prelungirea nejustificată a cursului judecății, întrucât doar niște informații de individualizare clară a suprafețelor și vecinătăților terenurilor în cauză, astfel cum au fost preluate de stat, ar fi putut face diferența pentru dispunerea unei noi lucrări de expertizare topografică.
Tot cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, reclamanții și-au sprijinit cererea de efectuare a unei noi expertize, invocând faptul că expertul topo inițial numit în cauză, ar fi constatat că „pârâții ocupă din terenul reclamanților.”
Observând conținutul raportului de expertiză întocmit de către expertul P. M. (în privința căruia, de altfel, instanța a dispus refacerea sa, pentru a fi efectuate măsurătorile cu aparatul topo și nu cu ruleta f. 110 dos. prin ciclu procesual), se constată că acesta, în nici un caz nu a concluzionat, în urma măsurătorilor efectuate, în sensul că pârâții ar ocupa din terenul proprietatea reclamanților.
Expertul, după ce a măsurat suprafețele deținute în fapt de către fiecare dintre părți, odată, ținând cont, în privința pârâților, doar de actul de vânzare cumpărare nr. 1976/20.08.1996 (privind suprafața de 567 mp.) și odată ținând cont de sentința civilă nr. 2283/19.02.2010 (privind suprafața de 661 mp.), a reținut că reclamanții sunt în posesia suprafeței de 1403 mp., din 1664 mp. – cât dețin în acte, iar pârâții sunt în posesia suprafeței de 674 mp., deși din acte, sunt îndreptățiți la suprafața de 661 mp. În nici un caz expertul nu a concluzionat că acea diferență în plus, constatată a fi deținută de pârâți, de la 674 la 661, este ocupată de la reclamanți.
În mod nejudicios și excedând obiectivului stabilit de instanță (dacă pârâții ocupă sau nu din terenul reclamanților), expertul a procedat la o repartizare a plusului sau minusului suprafețelor deținute în fapt, proporțională cu suprafețele din acte. Cu alte cuvinte, expertul nu a făcut altceva decât să încerce să pună în acord situația rezultată din acte, cu situația rezultată la fața locului, arătând că pârâtul „trebuie să cedeze pârâtului suprafața de …”. Ori, acesta este atributul exclusiv al instanței de judecată.
Ceea ce se poate reține totuși din acest raport de expertiză, sunt măsurătorile efectuate la fața locului. Comparând concluziile expertului P. M., cu cele ale expertului D. D., desemnat să efectueze o nouă expertiză în cauză, se constată că acestea sunt apropiate, în privința măsurătorilor. Diferențele între valorile rezultate la măsurători, pentru cei doi experți (1430 mp.– 1407mp. – pentru reclamanți și 661 mp.– 674mp. – pentru pârâți ) a fost justificată de către expertul P. M., ca având cauza în existența unei „toleranțe admisibile la executarea măsurătorilor pentru terenurile împrejmuite care este de 2% față de suprafața din acte.”
Prin urmare, nu ne aflăm în situația unor valori diferite date de constatarea unor stări de fapt diferite, ci este vorba de erori de măsurătoare, acoperite însă de o „toleranță admisibilă.”
Pentru aceasta, cu atât mai mult, refacerea sau efectuarea unei noi expertize topografice apare a fi fost lipsită de finalitatea scontată.
În fine, având în vedere actele primare - acelea care au putut fi puse la dispoziția instanței, și care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate respectiv ordin al prefectului și contract de vânzare cumpărare și anterior decizia prefecturii -, cât și situația reală din teren potrivit căreia pârâții nu sunt în posesia unei suprafețe de teren mai mari decât cea deținută în acte, instanța nu poate reține că pârâții ocupă fără drept din terenul reclamanților.
În concluzie, reclamanții nu au făcut, prin nici un mijloc de probă, dovada ocupațiunii abuzive a terenului lor, de către pârâți, în sensul că minusul constatat cu privire la suprafața de teren deținută în fapt de aceștia, față de cea din acte, nu s-a dovedit a se regăsi în suprafața de teren aflată în posesia pârâților.
Ori, din interpretarea prevederilor art. 480 Cod civil, rezultă că admisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară este condiționată de îndeplinirea în mod cumulativ a două cerințe, respectiv demonstrarea de către reclamant a dreptului de proprietate cu privire la bunul revendicat și deținerea în mod nelegitim a acestui bun de către pârât.
Instanța constată că nu este îndeplinită cerința posedării nelegitime a terenului reclamanților, de către pârâți, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut o astfel de dovadă și cum instanțele au obligația de a respecta prevederile legale și de a pronunța hotărâri care să se întemeieze pe textele legale în vigoare, se impune respingerea în tot, a acțiunii, ca neîntemeiată, cu consecința respingerii ca fiind rămasă fără a obiect, a cererii de chemare în garanție.
Prin sentința civilă nr. prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanții B. G. și B. A., ambii cu domiciliul în C., ., jud. D., în contradictoriu cu pârâții C. C. și C. E., ambii cu domiciliul în C., ., jud. D., ca neîntemeiată, a repins și Respinge cererea de chemare în chemare în garanție a lui R. M. și R. M., ambii cu domiciliul în ., formulată de pârâții C. C. și C. E., ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții.
În motivarea recursului invocă încălcarea de prima instanță a dispozițiilor art. 304 punctul cod procedură civilă.
Arată recurenții faptul că au revendicat de la pârâți suprafața de 160 mp aceștia ocupându-le suprafața revendicată.
Critică sentința recurată arătând că martorii au confirmat faptul că pârâții ocupă din terenul lor, că vânzătorul B. G. a înțeles să le vândă și suprafața de 2 mp pe care o foloseau din când în când și pârâții, faptul că pârâții au mutat gardul despărțitor în anul 1997 în perioada în care reclamanții au fost plecați în străinătate iar prin expertiza efectuată de expert P. M. terenurile a reușit să identifice terenurile în raport de actele de proprietate.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, s-a dispus efectuarea unei noi expertize dar expertul nu a reușit să identifice terenurile motiv pentru care s-a solicitat o completare a expertizei sau o expertiză contra, cereri care le-au fost respinse.
Apare ca fiind neînțeles imposibilitatea celui de-al doilea expert de identificare a terenurilor, câtă vreme expertul P. M. a reușit să identifice terenurile în litigiu, instanța în acest caz nedând dovadă de rol activ în aflarea adevărului.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs formulate se constată că recursul este nefondat.
Judecătoria C. a fost învestită cu o acțiune în revendicare promovată de recurenții B. G. și B. A. împotriva pârâților C. C. și C. E..
Prin sentința recurată acțiunea în revendicare a fost respinsă.
Motivul de recurs invocat de recurenți vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, lipsa de temei legal hotărârii primei instanțe.
Se invocă de recurenți faptul că martorii au confirmat că pârâții ocupă din terenul lor iar vânzătorul B. G. a înțeles să le vândă și suprafața de 2 mp pe care o foloseau din când în când și pârâții.
De asemenea s-a mai invocat și faptul că pârâții au mutat gardul despărțitor în anul 1997 în perioada în care reclamanții au fost plecați în străinătate iar prin expertiza efectuată de expert P. M. terenurile au putut fi identificate în raport de actele de proprietate.
Tot în susținerea acestui motiv de recurs se arată faptul că este de neînțeles imposibilitatea expertului din ultimul ciclu procesual care a efectuat în rejudecare cea de-a doua expertiză, de a identifica terenurile de vreme ce primul expert a reușit această identificare precum și soluția de respingere dată de prima instanță cererii de efectuare a unei contraexpertize.
Se reține că depozițiile martorilor cu privire la ocupațiunea pârâților nu se coroborează nici cu măsurătorile expertului care a efectuat expertiza în cel de-al doilea ciclu procesual dar nici cu titlurile de proprietate pe care părțile își fundamentează posesia asupra terenurilor vecine în litigiu.
Potrivit actelor de proprietate ale reclamanților – contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1992 și ordinul prefectului nr. 23/1993, reclamanții au în proprietate în suprafața de teren de 1664 mp.
Potrivit actelor de proprietate pârâții au titlu de proprietate pentru suprafața de 661 mp din care 567 mp conform contractului de vânzare – cumpărare nr. 1976/1997, deciziei prefectului nr.15/1992 iar pentru diferența de până la 661 mp dețin o hotărâre judecătorească.
Potrivit măsurătorilor expertizei pârâții nu stăpânesc vreo suprafață în plus de teren peste limitele celor două titluri de proprietate – contract și hotărâre judecătorească.
Faptul că reclamanții au în stăpânire un minus de teren față de terenul identificat în contractul de vânzare – cumpărare și ordinul prefectului – titlurile lor de proprietate, nu duce la concluzia automată că acest minus se regăsește la pârâți.
Prin urmare este lipsită de relevanță susținerea referitoare la înțelegerea pe care reclamanții au avut-o cu vânzătorul inițial B. G. cu privire la suprafața de 2 mp, înțelegere invocată în motivele de recurs, câtă vreme pârâții nu au în stăpânire vreun plus față de titlurile de proprietate.
Această concluzie potrivit căreia pârâții ar avea în posesie o parte din terenul reclamanților este exclusă în mod lipsit de echivoc în condițiile care terenul aflat în posesia pârâților se încadrează în limitele date de titlurile de proprietate și prin urmare pârâții nu stăpânesc mai mult decât ar fi îndreptățiți conform propriilor titluri de proprietate.
Cât privește expertiza efectuată de expert P. M. în primul ciclu procesual se reține că această expertiză nu avut nicidecum în vedere schițe anterioare care să fi însoțit actele de proprietate, nici vreun contract care să individualizeze dimensiunile laturilor ci repere găsite la fața locului ori acte ulterioare dobândirii, respectiv documentații OCPI și prin urmare raportul din primul ciclu procesual nu poate oferi informații fundamentate în mod determinant și exclusiv pe titlurile părților, cu atât mai mult cu plusul rezultat în stăpânirea pârâților de 13 mp, așa cum afirmă și expertul se încadrează în limitele de toleranță cadastrale acceptate de autoritățile cadastrale – fila 107 iar măsurătorile au fost efectuate cu ruleta, instrument de măsurătoare care nu redă cu fidelitate dimensiunile măsurate – fila 110, încheierea din 06.10.2010.
Cât privește susținerea recurenților cu privire la mutarea de intimați a gardului despărțitor, se reține că martorii audiați în cauză, pe parcursul ciclurilor procesuale nu numai în ultimul ciclu procesual finalizat cu sentința recurată, nu confirmă că s-ar fi procedat de pârâți la vreo mutare a gardului situat pe hotarul despărțitor înspre proprietatea reclamanților, după cum nici alte probe administrate de reclamanții recurenți nu fac vreo dovadă în acest sens, așa încât această susținere este lipsită de suport probatoriu.
Prin urmare, faptul ocupațiunii rezultată din mutarea gardului despărțitor nu a fost probat de recurenții reclamanți, din contră parte din martorii audiați în cel de-al doilea ciclu procesual filele 60-62 confirmând că actualul aliniament al gardului este același cu cel existent la data când părțile au dobândit terenurile.
Cât privește măsurătorile efectuate de expert D. D., se reține că expertul a fost în măsură să identifice terenurile părților ca suprafețe și în raport de titlurile părților și minimul de elemente de identificare pe care acestea le conțineau, de documentațiile cadastrale, de semnele exterioare ce împrejmuiesc terenurile însă a precizat că nu se poate realiza și o identificare a terenurilor pe laturi întrucât în niciunul dintre actele de proprietate, nici în actele reclamanților, nici în actele pârâților nu sunt indicate dimensiunile laturilor sau forma terenurilor, actele de proprietate, fie primare, fie ulterioare nefiind însoțite de schițe.
În raport de mențiunile actelor de proprietate și lipsa din aceste acte a datelor de identificare a dimensiunilor laturilor terenurilor, apare ca fiind pe deplin justificată soluția dată de prima instanță de respingere ca inutilă a cererii de efectuare a unei completări sau a unei expertize contra.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse precum și dispozițiile art. 304 – 312 Cod procedură civilă se constată că în cauză nu sunt incidente motive de nelegalitate sau netemeinicie ale sentinței recurate, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.
Față de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă urmează ca recurenții reclamanți să fie obligați la plata către intimata pârâtă a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul promovat de recurenții reclamanți B. G. și B. A. împotriva sentinței civile nr. 7511/18.05.2012 pronunțată de Judecătoria C. în cauza civilă nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți C. C. și C. E. precum și cu intimații chemați în garanție R. M. și R. M..
Obligă recurenții reclamanți la plata sumei de 600 lei către intimata pârâtă C. E., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.01.2013.
Președinte Judecător Judecător
A. M. Tăruș R. Steluța G. I. G. P.
Grefier
I. C.
Red.Tehnored. A.M.Tăruș
Ex.2/01.02.2013.
Jud.fond. A. U..
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 50/2013. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 587/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
