Uzucapiune. Decizia nr. 1312/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1312/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 03-07-2013 în dosarul nr. 3955/215/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1312/2013
Ședința publică de la 03 Iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. C. F.
Judecător M. E. N.
Judecător R. L. Z.
Grefier C. C. S.
Pe rol, soluționarea recursului declarat de pârâtul M. C. PRIN PRIMAR în contradictoriu cu reclamantele D. F. si P. L., pârâții . si C. F., împotriva sentinței civile nr. 4158 din 14 martie 2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, având ca obiect uzucapiune .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata reclamantă Deselnciu F. rep. de av. C. M., lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus taxa judiciară de timbru în cuantum de TT 2130,23 lei + TJ 5 lei, după care;
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, probe de administrat, instanța a acordat cuvântul pe recurs.
Av. C. M. pentru intimata reclamantă solicită respingerea excepțiilor invocate prin motivele de recurs, iar pe fond respingerea recursului, ca nefondat, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria C. sub nr._ la data de 06.12.2011, reclamantele D. F. și P. L. au chemat în judecată pe pârâții M. C. prin primar și ., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în baza art 1837 c civ, 1846- 1862 c civ și art 489- 492 c civ, dreptul lor de proprietatea supra imobilului situat în C. cart Moflei . 28 jud D., compus din teren în suprafață de 980 mp și casă construită din cărămidă acoperită cu țiglă compusă din 4 camere, bucătărie, sală, acces pivniță și pivniță.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că imobilul teren a fost primit de autorul lor D. P. de la bunicul său I. S., iar pe acest teren autorul D. P. împreună cu reclamanta D. F. au construit, în anul 1960, casa compusă din 4 camere, bucătărie, sală, acces pivniță și pivniță.
A precizat reclamanta D. F. ca din anul 1960, când au construit casa, ea împreună cu autorul D. P. au locuit permanent în acest imobil, au format o gospodărie și nu au avut litigii cu vecinii privind granițele imobilului și că au stăpânit continuu imobilul și au achitat taxele și impozitele.
A mai arătat reclamanta D. F. că, l-a solicitarea ei și a fiicei sale, reclamanta P. L., Primăria Bucovăț le-a eliberat o adeverință potrivit căreia terenul in cauză se află in evidențele cadastrale ale acestei primării.
În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1837, 1846- 1862 c civ și art. 489- 492 c civ.
În susținerea acțiunii, reclamantele au solicitat si instanța a încuviințat administrarea probei testimoniale fiind audiați martorii D. M. (decl fila 60 dosar) și C. C. (decl fila 61 dosar).
Instanța a încuviințat și administrarea probei cu expertiza specialitatea construcții civile, expertiza a fost efectuat de către expert D. N., iar raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 31 10 2011( filele 89-95) precum și administrarea probei cu expertiza specialitatea topografie, iar expertiza a fost efectuat de către expert I. M., iar raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 23 11 2011( filele 96- 105)
A fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri, reclamantele depunând la dosar certificat de atestare fiscală (fila 115 dosar), chitanțe privind plata impozitului, iar instanța solicitând Primăriei C. și Primăriei Bucovăț să comunice regimul juridic al imobilului teren în litigiu, Primăria Bucovăț răspunzând prin adresa nr. 1736/ 22 03 2012 în sensul că terenul in cauză este la dispoziția Comisiei Locale și că are o suprafață de 1071 mp.
La data de 19 01 2012, reclamantele au depus precizare la acțiune în care au învederat că solicită constatarea dreptului lor de proprietate pentru suprafața de 1071 mp teren, astfel cum a fost identificat de expert.
La data de 26 01 2012, reclamantele au depus o altă precizare la acțiune în care au învederat că-și întemeiază acțiunea pe disp art. 23 alin 1 din Legea 18/1991 și art. 8 din Decretul Lege 42/1990 și art. 482, 488 și 489 C civ și solicită să se judece în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială (fără să precizeze care) deoarece aceasta este singura care ar putea ridica pretenții. Și a depus acte de stare civilă pentru moștenitorii autorului D. P., certificat de deces al bunicului autorului I. S. și declarații de neacceptare a succesiunii autorului D. P. date de D. M., D. G. și D. C. în fața notarului public.
Ulterior, reclamantele au revenit asupra temeiului de drept al acțiunii învederând că solicită să se judece conform art. 1837 și urm Cciv și art 489-492 C civ.
La data de 01 03.2012, reclamantele au depus precizare la actiune prin care au solicitat sa se judece în contradictoriu și cu pârâții I. P., și Calendat T., în calitate de moștenitori ai autorului I. S. și au depus la dosar copie certificat de moștenitor după autorul I. S. și copie RA din perioada 1971-1973.
La data de 31 05 2012, reclamantele au depus o nouă precizare la acțiune prin care au învederat că solicită să se judece în contradictoriu cu pârâții C. C., C. P. și C. F., în calitate de moștenitori ai pârâtului decedat C. T..
La data de 27 06 2012, pârâții C. P. și C. F. au formulat întâmpinare prin care au învederat că nu au nici un grad de rudenie cu reclamantele și că doar au aceleași nume cu adevărații moștenitori ai autorului C. T., iar pârâtul C. C. este decedat.
La data de 29 11 2012, reclamantele au depus o nouă precizare la acțiune prin care au solicitat să se judece în contradictoriu și cu pârâtul C. F. în calitate de unic moștenitor al autorului C. T. și au depus copie acte stare civilă pentru acest pârât și autorul său.
Instanța a administrat proba cu interogatoriul acestui pârât care a învederat că este de acord cu admiterea acțiunii reclamantelor și că recunoaște că autorul D. P. și reclamanta D. F. au primit un teren de la autorul I. S. și că au construit pe acest teren o casă, in anul 1973.
Instanța a luat un interogatoriu din oficiu și reclamantei P. L..
Prin sentinta civila nr. 4158/14.03.2013 pronutnata de judecatoria C. a fost admisa actiunea formulata de reclamanta D. F. in contradictoriu cu pârâții . si C. F. si s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren intravilan în suprafață totală de 1 071 mp, cu următoarele vecinătăți: la Nord –C. F., la Est- . – C. N., Vest – limită extravilan și asupra construcției casă de locuit având o suprafață totală de 85,9 mp compusă din 3 dormitoare, două săli, baie, bucătărie și sufragerie situată pe terenul sus menționat, fiind respinsa actiunea formulata de reclamanta Papura L., ca fiind formulata de o persoana fara calitate procesuala activa.
Pentru a se pronunta astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește cadrul procesual pasiv, care a fost modificat în mai multe rânduri de către reclamante, instanța observă următoarele:
Acțiunea promovată de reclamante are ca finalitate tranșarea situației juridice a unor bunuri imobile, respectiv a unei suprafețe de teren pe care afirmă că o au în posesie și a casei construită pe această suprafață de teren, dar care are o situație juridică incertă în cadrul circuitului juridic civil static și dinamic.
În acest sens, s-a invocat de către reclamanta D. F. faptul juridic al posesiei asupra terenului, posesie exercitată în condițiile și în intervalul de timp prevăzut de lege precum și calitatea de constructor al imobilului casă de locuit .
Posesia, ca stare de fapt ce poate constitui premisa unei stări de drept, prescripția achizitivă, nu poate fi opusă decât unui subiect de drept care ar putea pretinde un drept real asupra bunului respectiv, și care în acest caz este unitatea administrativ-teritorială carea avut în proprietate imobilul, respectiv . unitatea administrativ teritorială care are în prezent în administrare cartierul Mofleni unde este situat imobilul precum și moștenitorul prin reprezentare al autorului S. I. cel care a deținut posesia imobilului teren și care a construit pe acest teren o casă în perioada anilor 1960 și care a transmis autorului reclamantelor posesia asupra bunurilor imobile, respectiv pârâtul C. F..
Persoana care invocă în favoarea sa prescripția achizitivă își fondează pretențiile pe faptul posesiei și va trebui să probeze în contradictoriu cu adevăratul proprietar că a exercitat o adevărată posesie ad usucapionem.
Cum din probele administrate proprietatea asupra imobilului nu este certă, reclamantele sunt îndreptățite să cheme în judecată persoanele ce ar putea pretinde că sunt proprietarii ai imobilelor în cauză.
Instanța, din oficiu a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P. L., excepție pe care urmează să se pronunțe, în conformitate cu disp art.137 C., astfel:
Dispozițiile art. 1847 C.civil prevăd în mod imperativ condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru ca o persoană să poată invoca prescripția achizitivă, respectiv: să fie continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar.
Posesia este baza prescripției achizitive și constituie singurul temei în cazul uzucapiunii de 30 de ani, fiind necesar să fie exercitată o posesie utilă.
Pentru a dobândi posesia se cere să fie întrunite ambele elemente constitutive, să fie reunite voința de a poseda și stăpânirea materială a bunului
Atât în motivarea acțiunii cât și, ulterior, din probele administrate, rezultă că, autorul D. P. a dobândit posesia terenul in cauză de la bunicul său, S. I., care însă nu avea nici un act de proprietate asupra terenului în cauză. De asemenea, pe acest teren a fost construită, tot de către autorul S. I., o casă care insă a a fost demolată după inundații, iar în anul 1973 autorul D. P. și reclamanta D. F. au construit o altă casă în care au locuit împreună cu copii lor, printre care și reclamanta P., născută în anul 1973. Reclamanta P. L. s-a căsătorit in anul 1997, așa cum rezultă din copia certificatul de căsătorie depusă la dosar și din răspunsul la interogatoriul luat reclamantei, și, de la data căsătoriei, a locuit într-un alt imobil împreună cu soțul ei.
În ceea ce privește dobândirea posesiei de către această reclamantă, instanța a reținut, așa cum am arătat că, pentru a dobândi posesia, se cere a fi întrunite ambele elemente constitutive, respectiv să fie reunită voința de a poseda și stăpânirea materială a bunului, nici unul dintre cele două elemente luate separat nefiind apte să conducă la posesie. Reclamanta nu a făcut dovada că a dobândit posesia asupra imobilului cu nici o probă administrată, ci dimpotrivă, martorii audiați arată că numai reclamanta D. F. este cea care are în posesie imobilulul și pe aceasta o percep ca proprietar, iar reclamanta P. însăși arată, în răspunsul la interogatoriu, că in imobil locuiesc rude ale reclamantei D. F., cu acordul acesteia din urmă. În concluzie, din probele administrate rezultă că reclamanta P. L. nu posedă imobilul in cauză, respectiv că nu are nici corpus, deoarece nu a făcut și nu face acte materiale de stăpânire și folosință asupra imobilului și nici animus, nerezultând voința acesteia de a stăpâni imobilul pentru sine, ca proprietar.
Prin urmare, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce o privește pe reclamanta P. L..
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Instituția uzucapiunii are o natură juridică mixtă, fiind concepută atât ca un fapt juridic – mod originar de dobândire a dreptului de proprietate -, cât și ca o sancțiune civilă împotriva proprietarului neglijent, care s-a dezinteresat vreme îndelungată de bunul său imobil, creând astfel o aparență a dreptului de proprietate în beneficial unei alte persoane, care se comportă, la rândul său, ca un verus dominus (veritabil titular) al dreptului real de proprietate asupra imobilului.
Sub primul aspect menționat, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de lungă durată, cum a solicitat reclamanta cu privire la terenul din . 28 din mun. C., cart Mofleni, jud. D. este necesar, potrivit art. 1846 C. Civ. de la 1864 sub imperiul căruia a început stăpânirea terenului, să existe o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar (art 1847 C civ), iar conform art. 1854 C. civ,. se instituie prezumția legală relativă conform căreia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Din depoziția martorilor D. M. (decl fila 60 dosar) și C. C. (decl fila 61 dosar), vecini ai imobilului, rezultă că reclamanta D. F. are în posesie imobilul teren de la data căsătoriei, din 1968, iar după inundațiile din 1972-1973, reclamanta și soțul ei, în prezent decedat, au construit pe acest teren construcția in litigiu. De asemenea, martorii au arătat că reclamanta și soțul au îngrădit imobilul și nu au fost tulburați niciodată în posesia acestuia, fiind percepuți ca proprietari. Cele reținute din declarațiile martorilor se coroborează cu răspunsul la interogatoriul luat pârâtului și cu înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că autorul D. P. figurează în evidențele fiscale cu imobilele in cauză..
Prin raportul de expertiză specialitatea topografie, terenul in litigiu a fost măsurat și identificat ca fiind teren intravilan în suprafață totală de 1 071 mp, cu următoarele vecinătăți: la Nord –C. F., la Est- . – C. N., Vest – limită extravilan .
Din toate probele administrate, care se coroborează, instanța reține că imobilele in litigiu au fost stăpânite de către reclamanta D. F. o perioadă mai mare de 30 de ani, exercitând o posesia utilă, adică publică, netulburată, continuă, neechivocă și fiind cunoscută ca proprietari al imobilelor indicate, nefiind tulburată in folosința acestui imobil in decursul timpului.
Posesia reclamantei este și regulată deoarece, chiar dacă reclamanta nu locuiește permanent în imobil, aceasta acționează ca un proprietar diligent, la intervale normale, cu luarea în considerare a actelor de stăpânire ce se impun a fi exercitate și care țin de natura bunului, existând un exercițiu normal al dreptului posedat.
Prin uzucapiune constatându-se dobândirea dreptului de proprietate în mod retroactiv, de la data intrării în posesia terenului, devin incidente cu privire la construcția ce face de asemenea obiectul prezentului litigiu regulile accesiunii, privită ca prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acest lucru, prelungire justificată de caracterul exclusiv și absolut al dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 482 raportat la art. 480 C.civ., pământul este considerat lucru principal și proprietatea asupra lui dă dreptul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acesta într-un mod natural sau artificial, proprietatea pământului cuprinzând în sine proprietatea suprafeței și a suprafeței lui, așa cum dispune art. 489 C.civ.
Întrucât proprietarul asupra terenului dobândește, prin intermediul accesiunii, ca urmare a exercitării atributelor dreptului sau absolut, și proprietatea construcțiilor aflate pe acel teren, instanța va admite și acest capăt de cerere și va constata că reclamanta a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit.
În ceea ce privește construcția, aceasta a fost identificată prin expertiză ca având o suprafață totală de 85,9 mp compusă din 3 dormitoare, două săli, baie, bucătărie și sufragerie situată pe terenul sus menționat.
Având în vedere starea de fapt reținută și temeiurile de drept, instanța apreciază că acțiunea este întemeiată și, în raport de disp. art.1890 C.civ., 492 C civ și 111 C.pr.civ., urmează să admită acțiunea formulată de reclamanta D. F. și să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren intravilan în suprafață totală de 1 071 mp, cu următoarele vecinătăți: la Nord –C. F., la Est- . – C. N., Vest – limită extravilan și asupra construcției casă de locuit având o suprafață totală de 85,9 mp compusă din 3 dormitoare, două săli, baie, bucătărie și sufragerie situată pe terenul sus menționat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. C. PRIN PRIMAR.
Recurentul a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1847 C.civil în ceea ce privește uzucapiunea de 30 de ani, întrucât pentru terenul în suprafață de 36 mp se poate analiza eventuala posesie a reclamantei începând din anul 1994 și nu anterior. Reclamantele nu au făcut dovada că Mun.C. este succesorul în drepturi al proprietarului imobilului cu privire cu privire la care pretinde la care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, prin joncțiunea posesiilor, respectiv Mun.C. nu este succesorul Statului Român pentru a sta în judecată în calitate de pârât astfel încât instanța trebuia să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Mun.C. și să respingă acțiunea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a arătat de asemenea, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.1847 vechiul C.civil, în sensul că posesia reclamantei nu a fost utilă, fiind atinsă de viciile acesteia în perioada de prescriere de 30 de ani, reclamanta nedeclarând pentru toate perioada posesiei de 30 de ani invocată de aceasta la organele fiscale, a pretinsului drept asupra terenului, în vederea impunerii fiscale.
Prescripția achizitivă reprezintă o sancțiune aplicată proprietarului nediligent care are ca efect dobândirea dreptului real prin efectul posedării lucrului în timpul determinat de lege, astfel încât starea de fapt se transformă în stare de drept.
Este neîntemeiată motivarea instanței referitoare la faptul că asupra terenului în suprafață de 498 mp stabilită prin expertiza tehnică, sunt probe suficiente pentru îndeplinirea posesiei utile de 30 de ani, atâta timp cât potrivit martorilor având în vedere și lipsa dosarului fiscal al imobilului în litigiu care trebuia să dovedească data posesiei, reclamanta și autorul acesteia au stăpânit cu precaritate terenul în litigiu.
Recurentul a arătat de asemenea, că instanța de fond nu a dispus atașarea dosarului fiscal al imobilului în litigiu și nu a solicitat Direcției de Taxe și Impozite C. să comunice data și actele juridice care au dus la înregistrarea fiscală a acestui teren. Reclamanta și autorul acesteia au stăpânit terenul în litigiu cu precaritate, deținerea acestui fiind lipsită de animus dominus, adică de elementul intențional al posesiei; posesia publică asupra imobilului nu trebuie exercitată în ascuns față de adversarul său încât acesta să nu fie în stare de a o putea să o cunoască și se concretizează prin declararea în vederea achitării taxelor și impozitelor aferente imobilului.
În continuare, recurentul a arătat că reclamanta nu deține un titlu care să îndreptățească exercitarea posesiei sub nume de proprietar.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului C., s-a arătat că M. C. trebuie să aibă are calitate procesuală pasivă alături de vecinii care delimitează terenul în litigiu, menționați în conținutul expertizei și care nu au fost interogați pentru a face opoziție în prezenta cauză.
Referitor la critica privind neîndeplinirea termenului prescripției achizitive de 30 de ani, recurentul a arătat că nu a fost îndeplinită prescripția achizitivă de lungă durată de 30 de ani, întrucât aceasta începe să curgă de la data când s-a născut dreptul de proprietate al Municipiului C. asupra terenurilor care au aparținut statului român, respectiv data intrării în vigoare a Legii fondului funciar nr.18/1991.
S-a menționat de asemenea, că din piesele probatorii ale dosarului nu rezultă că pârâtul M. C. este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamanta neproducând nici un titlu care să legitimeze calitatea de proprietar a pârâtului cu privire la suprafața de teren în litigiu.
Se mai arata ca este inadmisibila actiunea in constatare formulata de reclamanta cu privire la constructie, intrucat temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv art.492 din vechiul cod civil nu poate să fie luat în considerare față de art.111 C.proc.civ, pentru constatarea existenței unui drept care prevede că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, respectiv eliberarea autorizației de construire, cerere care trebuia sancționată potrivit legii cu respingerea acțiunii.
Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei ce include și proba testimonială, reiese fără putință de tăgadă că aceasta dovedește reaua-credință în respectarea legii, reclamanta având însă la îndemână instituția intrării în legalitate, prevăzută de Legea nr.50/1991, ca acțiune în realizarea dreptului, cu prioritate de aplicare ca lege specială înaintea legii generale, vechiul cod civil, care instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcției edificată cu nerespectarea autorizației de construire, constatată în plan secundar prin art.492 din vechiul Cod civil.
Prezumția de proprietate stabilită de art.492 Cod Civil presupune ca accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de un proprietar pe terenul său cu materiale aflate în proprietatea altei persoane, proprietarul pământului este dator să plătească valoarea materialelor devenind în acest mod proprietarul și al construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor astfel ridicate.
Se mai arată că, potrivit art. 14 din Noul Cod Civil orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună credință în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, iar potrivit art. 15 din același cod nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil contrar bunei credințe. Reclamantul utilizează abuzul de drept în scopul eludării legii prin utilizarea dispozițiilor art. 492 din vechiul Cod Civil în defavoarea legii speciale nr.50/1991, creând o vătămare bugetului public al statului prin nevărsarea taxei de autorizare la bugetul local și a cotei de 1,0% din valoarea lucrărilor autorizate la bugetul de stat.
Totodata noul cod civil in dispoz. art 586 arata ca nu poate invoca buna credinta cel care ocnstruieste in lipsa sau cu nerespectarea autorizatiilor cerute de lege.
Legea nr.50/1991 conține pe lângă caracterul obligatoriu al executării lucrărilor de construire numai în baza autorizației de construire și caracterul sancționatoriu al acesteia prin aplicarea amenzilor civile în cazul edificării construcțiilor fără autorizația necesară.
Astfel, instanța de fond prin constatarea dreptului de proprietate asupra unei construcții edificate cu nerespectarea unei autorizații de construire instigă la nerespectarea prezumției absolute a legii privind executarea oricărei construcții numai în baza autorizației de construire.
Se mai arată că sunt neîntemeiate susținerile instanței de fond că executarea construcției fără autorizație de construire, respectiv inexistența autorizației de construire reprezintă un aspect formal, iar constatarea dreptului de proprietate al intimatei reclamante asupra construcției edificate fără autorizație de construire nu poate avea consecințe decât pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistența autorizației de construire, eludând prevederile art. 2 din Legea nr.50/1991.
Se mai arată că este nefondată opinia instanței referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. C., cu motivarea că M. C. este singurul subiect de drept cu personalitate juridică care poate contesta dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului în cauză.
Astfel, Municipiului C. nu îi este justificată calitatea procesuală, deoarece el nu este parte în raportul juridic dedus judecății și nu se află într-o opoziție față de reclamant, pentru a i se legitima poziția de pârât în cadrul litigiului.
M. C. nu are vocație concretă la imobilul construcție al reclamantiLOR și nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului acestuia, atât timp cât premisa Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții permite obținerea autorizației de construire în baza unei simple cereri și a unei documentații tehnice ori permite obținerea certificatului de atestare a edificării construcției, în vederea înscrierii în cartea funciară a acesteia, respectiv cea a lipsei probelor ce ar dovedi că Mun. C. ar fi edificat aceste construcții din fonduri publice, premise înlăturate de însuși reclamanta care pretind că este proprietara acestei construcții.
Pentru ca Municipiului C. să o se recunoască legitimare procesuală pasivă este necesar să fi contribuit din fonduri publice la edificarea construcției ce face obiectul litigiul ori să fi eliberat un act administrativ care să-i confere municipiului C. un drept asupra construcției, cum ar fi preluarea abuzivă ori expropriere a acestei construcții, ori să se fi constatat printr-un certificat de vacanță succesorală dreptul de proprietate asupra acestei construcții.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ și art.3041 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 ind.1 C.pr.civ., Tribunalul constată că recursul este nefondat.
Astfel, in ceea ce exceptia inadmisibilitatii actiunii, invocata de recurentul-parat, Tribunalul constata ca aceasta este neintemeiata, intrucat fata de obiectul actiunii – constatarea dobandirii dreptului de proprietate asupra imobilului – teren ca efect al uzucapiunii si al constructiei aflate pe acesta ca efect al accesiunii imobiliare si a dispoz. art . 492 C.civ., tribunalul constata ca in speta nu se pune problema ca reclamanta sa aiba la indemana o alta actiune decat cea promovata, in speta nefiind aplicabile dispozitiile art. 111 C.pr.civ. privind caracterul subsidiar al actiunii in constatare, cu consecinta inadmisibilitatii unei asemenea actiuni in situatia in care reclamantul ar avea la indemana o actiune in realizarea dreptului.
Sub acest aspect, tribunalul constata ca nu poate fi retinuta ca intemeiata sustinerea recurentului in sensul ca instanța nu putea pronunța o hotărâre prin care sa constate dreptul de proprietate al reclamantilor asupra construcției in litigiu, deoarece pentru aceasta era necesară eliberarea unei autorizatii de catre autoritatile locale, intrucat in speta reclamanta a invocat institutia accesiunii imobiliare in ceea ce priveste constatarea dobandirii dreptului de proprietate asupra constructiei in litigiu, iar instanta a analizat conditiile dobandirii dreptului de proprietate asupra constructilor edificate pe aceasta in virtutea aplicarii dispoz. art. 492 C.civ, conditii care nu privesc o eventuala autorizatie emisa de autoritatile locale.
Legii nr. 50/1991 nu condiționează existența sau recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei construcții de respectarea procedurii administrative ce o instituie cu privire la construirea unui imobil și pentru a cărei încălcare există sancțiuni specifice.
Inexistenta unei autorizații de construcție pentru imobilul nou construit sau a unei parti din imobil nu poate limita dreptul reclamantului de a se adresa instanței de judecata pentru constatarea dreptului său de proprietate dobândit prin accesiune imobiliara sau in virtutea aplicarii dispoz. art. 492 C.civ., aceasta deoarece temeiul juridic in raport de care se analizează cererea este cel dat de Codul civil, iar nu de normele speciale din Legea nr. 50/1991. Astfel spus, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate avea consecințe pe planul raporturilor de natura administrativa legate de inexistenta autorizației pentru a se putea afirma ca acestia au tins, pe calea acțiunii de fata, sa eludeze dispozițiile Legii nr.50/1991.
Dispozițiile art. 586 din Noul Cod civil ori ale art. 14 si urm. din acelasi act normativ invocate de recurentul pârât nu sunt aplicabile în speță, față de dispozițiile art. 6 alin. 2 și 5 Noul Cod civil.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât M. C. prin Primar în cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a respins această excepție.
În cauză, M. C. prin Primar are calitate procesuală pasivă, în considerarea faptului că terenurile aflate pe raza localității C. și care nu aparțin cu acte valabile de proprietate unei anumite persoane fizice sau juridice, nu pot aparține decât unității administrativ-teritoriale M. C., în temeiul prevederilor Legii 213/1998 și Legii 215/2001, municipiu care este reprezentat prin primar.
Tribunalul constata ca in speta este neintemeiata si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de recurentul parat M. C., prin primar, in privinta capatului de cerere avand ca obiect dobandirea dreptului de proprietate asupra constructiei edificate de acestia in virtutea aplicarii dispoz. art. 492 C.civ., intrucat în cauză calitatea procesuala pasiva a unității administrativ-teritoriale M. C. fiind justificata prin aceea ca doar autoritatile administratiei publice locale pot contesta dreptul de proprietate al reclamantei asupra constructiei in litigiu. In ceea ce priveste aspectele invocate de recurent in sustinerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive legate de obtinerea certificatului de urbanism ori a autorizatiei de construire si cele legate de emiterea unui act administrativ de preluare a constructiei in litigiu ori existenta unui certificat de vacanta succesorala pentru constructia in litigiu, tribunalul constata ca acestea reprezinta doar simple consideratii teoretice, fara incidenta practica in prezenta cauza.
Nici motivele de recurs formulate de parat referitoare la neîndeplinirea condițiilor prescripției achizitive de lungă durată pentru reclamant nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 1890 C.civ. de la 1864, "toate acțiunile reale se vor prescrie in 30 de ani fara ca cel care invoca aceasta prescripție sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poată opune reaua credința".
Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun sa poata fi dobândit prin efectul uzucapiunii, este necesar sa fie îndeplinite doua condiții cumulative: sa se fi exercitat o posesie utila asupra respectivului bun si imobilul sa fi fost posedat cel puțin 30 de ani, posesorul posterior având facultatea reglementata de art.1860 C.civ. de a invoca joncțiunea posesiilor, adică de a-si uni posesia sa actuala cu aceea a autorului sau pentru a putea opune prescripția achizitiva .
Prin urmare, uzucapiunea se întemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobândirea proprietății, trebuie sa fi fost exercitata in mod util, potrivit art.1847 c.civ., adică fară sa fi fost afectata de vreun viciu- discontinuitatea, violenta, clandestinitatea si echivocul - si fara ca respectiva posesie sa fi încetat prin întrerupere sau precaritate.
Tribunalul constata că in speta din probele administrate in cauza - declaratiile martorilor audiati si concluziile expertizelor depuse la dosar– rezulta ca reclamanta D. F. si sotul ei – in prezent decedat - au exercitat o posesie utila, timp de peste 30 ani, asupra terenului in litigiu, in sensul ca inca din perioada anilor 1960, au folosit in permanenta imobilul, in urma delimitarii cu gard de proprietatea vecinilor, prin acordul acestora, au stapanit in mod exclusiv terenul, sub nume proprietari, posesia si folosinta fiind continue, netulburate si sub nume de proprietar .
Rezulta ca in speta este corecta retinerea primei instante in sensul ca prin probele administrate in cauza, reclamanta a dovedit ca a inceput sa posede terenul in litigiu in urma cu peste 30 ani, avand intentia neechivoca de a stapini bunul pentru sine, nu pentru altcineva, ca posesia ei a fost continua, netulburata si sub nume de proprietar o perioada de peste 30 ani, astfel incat in cauza, se constata ca sunt indeplinite conditiile uzucapiunii de 30 ani, ca mod de dobandire a dreptului de proprietate, asa cum sunt prev. de art. 1890 si 1847 C.civ.
Sub acest aspect, se constata ca sunt neintemeiate sustinerile recurentului in sensul ca posesia terenului nu a fost publica si a fost facuta cu titlu precar, detinerea lui fiind lipsita de elementul intentional al posesiei, intrucat din declaratiile martorilor audiati rezulta fara echivoc ca reclamanta D. F. si sotul ei – in prezent decedat - au avut intentia de a poseda si folosi terenul in litigiu pentru sine, inca din anul 1960, dobandirea elementului intentional al posesiei avand loc in momentul in care cel ce detine materialmente lucrul manifesta intentia de a pastra pentru sine acel lucru.
Este adevarat ca pentru a exista posesia care sta la baza dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea d e 30 ani, trebuie indeplinite cele doua elemente: cel material, adica actele materiale de detinere si de folosire a lucrului, cat si elementul intentional, adica animus, care consta in aceea ca cel ce savareste actele materiale de intrebuintare a lucrului are intentia de a le face pentru sine, adica asa cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul acelui alt drept real.
In speta, se constata ca reclamanta D. F. si sotul ei – in prezent decedat - au avut intentia de a poseda si folosi terenul in litigiu pentru sine, dobandirea elementului intentional al posesiei avand loc in momentul in care cel ce detine materialmente lucrul manifesta intentia de a pastra pentru sine acel lucru.
Pe de alta parte, art. 1854 C.cciv. instituie o prezumtie de neprecaritate, potrivit careia posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul.
In ceea ce priveste sustinerea recurentului parat in sensul ca instanta de fond nu a analizat indeplinirea obligatiilor fiscale de catre reclamanta, in raport cu suprafata de teren pe care pretinde ca a posedat-o ca bun proprietar, data de la care s-a facut declaratia de impunere si actele doveditoare care au stat la baza inregistrarii fiscale, tribunalul constata ca fata de motivele de fapt si de drept pe care reclamanta si-a intemeiat actiunea dedusa judecatii, in mod corect instanta de fond a analizat conditiile uzucapiunii invocate in cauza – felul si perioada posesiei exercitata de reclamant, inregistrarea vreunui drept in evidentele fiscale la care face referire recurentul neavand relevanta in cauza, intrucat nu are legatura cu conditiile uzucapiunii, ca mod de dobandire a dreptului de proprietate.
Astfel cum posesia a fost definita in literatura juridica, aceasta reprezintă stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Existenta posesiei este subsumata întrunirii cumulative a celor doua elemente ale sale: material, corpus, ce presupune contactul direct, efectiv cu bunul, respectiv psihologic, animus, ce se caracterizează prin voința celui care stapaneste bunul de a se comporta ca un proprietar sau ca titular al unui alt drept real.
Acest element psihologic exista atât în situația in care aceasta conduita isi are izvorul in convingerea sincera a posesorului, ca este titularul dreptului real, cat si atunci când știe sau trebuie sa știe ca nu are aceasta calitate, de aici rezultând distincția intre posesia de buna credința si cea de rea credinta.
De altfel, astfel cum rezulta din declarațiile martorilor audiati in cauza, exercițiul acestor acte de stăpânire s-a realizat in mod public, reclamanta D. F. si sotul ei – in prezent decedat - comportându-se ca si proprietari ai respectivului bun.
Achitarea taxelor si impozitelor pentru terenul stapânit reprezintă doar unul, si nu singurul dintre aspectele care pot demonstra ca deținerea materiala a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detentii precare. Reclamanta nu este ținut să dovedească intervertirea precarității în posesie atâta timp cât, din probele existente în cauză nu rezultă faptul că stăpânirea sa a îmbrăcat inițial forma unei simple detenții precare.
In ceea ce priveste aspectele invocate de recurentul parat cu privire la durata de 30 ani a posesei invocate de reclamanti legate de momentul de aplicare a legii 18/1991 in privinta terenurilor ramase la dispozitia comisiilor locale sau in proprietatea privata a comunelor si oraselor, tribunalul constata ca acestea reprezinta doar simple consideratii teoretice, fara incidenta practica in prezenta cauza.
Pentru aceste considerente, constatand ca instanta de fond a interpretat in mod corect probele administrate in cauza si a aplicat in mod corespunzator dispozitiile legale ale uzucapiunii, pronuntand o hotarare legala si temeinica atat in privinta exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Mun. C., prin Primar, cat si fondului cauzei, Tribunalul urmează ca în temeiul art.312 C.pr.civ., să respingă ca nefondat recursul promovat de recurentul pârât M. C. PRIN PRIMAR.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. C. PRIN PRIMAR în contradictoriu cu reclamantele D. F., P. L., pârâții . si C. F., împotriva sentinței civile nr. 4158 din 14 martie 2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, având ca obiect uzucapiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Iulie 2013.
Președinte, G. C. F. | Judecător, M. E. N. | Judecător, R. L. Z. |
Grefier, C. C. S. |
Red.jud.M.E.N.
Tehn.S.V./3 ex.
Jud.fond- V.F.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1573/2013. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Sentința nr. 31/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
