Uzucapiune. Sentința nr. 6250/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6250/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 18-12-2013 în dosarul nr. 30615/215/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2265/2013
Ședința publică de la 18 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. L. Z.
Judecător A. P.
Judecător M. R. H.
Grefier C. C. S.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul M. C. PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 6250 pronunțată de Judecătoria C. la data de 25.04.2013 în dosarul nr._, ca urmare a deciziei de casare nr. 6081 din 05 iunie 2013 pronunțată de Curtea De Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții V. P.,V. M., având ca obiect uzucapiune .
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la 11 decembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, și când Tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 146 C.p.civ. a amânat pronunțarea pentru azi 18 decembrie 2013.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 08.11.2011, sub nr._, reclamanții V. M. și V. G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. C. prin Primar ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii de lungă durată asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 746 m.p. situat în C., .. 20, având ca vecini: la N- . – N. I. și P. Aluix, S – Casa Universitarilor și Butărașcu V., V – Casa Universitarilor și Grădinița 23 și asupra imobilului casă de locuit în suprafață de 199 mp, compusă din 6 camere, demisol și beci, construită din cărămidă și lemn și acoperită cu tablă, situată pe terenul identificat mai sus.
Motivând în fapt acțiunea, reclamanții au arătat că au intrat în posesie imobilelor evidențiate mai sus locuind o vreme cu părinții, iar după decesul acestora singuri, exercitând asupra imobilelor o posesie utilă și sub nume de proprietar.
Au mai arătat că imobilul casă se găsește amplasat pe terenul de 746 m.p. și a fost construită de antecesorii acestora, undeva în jurul anului 1850, iar de atunci a fost locuită neîntrerupt de autorii săi și de reclamanți singuri de peste 40 de ani, terenul având aceeași conformație și dimensiuni și în perioada regimului comunist dar și după anul 1990.
S-a mai precizat că terenul de 746 m.p,. și casa de locuit nu au fost retrocedate vreunei persoane în temeiul legilor reparatorii și nici a celorlalte dispoziții de fond încât sunt îndeplinite prevederile impus de art. 1847 C.civil.
Au mai precizat reclamanții că potrivit dispoziției menționate mai sus „ca să se poate prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”, iar având în vedere că sunt îndeplinite cumulativ aceste cerințe sunt in situația de a invoca beneficiul prescripției în folosul lor în contradictoriu cu pârâtul M. C. prin Primar.
În susținere au invocat prevederile art. 82 din legea nr. 71/2011 și art. 930- 934 din codul civil.
Au evaluat provizoriu bunurile la suma de_ lei.
La data de 28.03.2012, reclamanții au depus cerere precizatoare în sensul că solicită să se constate dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii de lungă durată asupra unui teren în suprafață de 755 m.p. situat în C., .. 20, având ca vecinătăți: la N- . - N. I. și P. Aluix, la S- Butarescu V. și Casa Universitarilor, iar la V- Casa Universitarilor și Grădinița nr. 23.
Prin sentința civilă nr. 6250 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanții V. M. și V. G., în contradictoriu cu pârâtul M. C. prin Primar.
A fost constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat în C., .. 20, jud. D., compus din teren în suprafață de 755 mp cu următoarele dimensiuni și vecinătăți: N - .,79 m ( pct. 1-2-3); E - N. I.= 39,93 mp ( pct. 3-4-5-6), P. Aluix = 7,23 m ( pct. 6-7), Sud - Butărescu V. = 5,25 m ( pct. 7-8); Casa Universitarilor = 14,58 m ( pct. 8-9), V - Casa Universitarilor = 1,12 m ( pct. 9-10); grădinița nr. 23 = 49,45 m ( pct. 1-12-11), grădinița nr. 23 = 2,85 m (pct. 10-11) conform raportului de expertiză realizat în cauză de expert tehnic C. A.; casă de locuit cu parter și pivniță, casă de locuit cu demisol și parter, conform raportului de expertiză realizat în cauză de expert P. M. I., prin uzucapiune.
S-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat și reținut că prin procesul verbal de vecinătate încheiat la data de 18.08.2009, în temeiul Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, în conformitate cu Regulamentul privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, reclamantul V. M. și vecinii săi, N. I., P. Aluix, Butarescu V., au procedat la recunoașterea și stabilirea limitei și vecinătăților imobilului situat în C., .. 20, jud. D., întocmindu-se și schița anexă.
Potrivit certificatului de sarcini nr. 1109/2012 emis de OCPI D. asupra imobilului situat în C., .. 20, pe numele lui V. I., nu s-au găsit înscrise sarcini.
Potrivit certificatului fiscal eliberat la cererea reclamantului V. M., asupra imobilului situat în C., .. 20, nu există creanțe bugetare neachitate.
Din declarația martorilor D. E. și Z. E., instanța a reținut că reclamanții stăpânesc imobilul de peste 30 ani, nu au fost tulburați în posesia imobilului, terenul este îngrădit și are aceleași dimensiuni, iar pe teren se află un imobil construit înainte de anul 1940.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea construcții civile, realizat de expert inginer P. M. I., construcția în cauză, este compusă din două corpuri unul în prelungirea celuilalt, corpul 1 este compus din parter și pivniță, construit în anul 1884, iar corpul 2, demisol și parter, construit în anul 1864, situate în C., .. 20, jud. Dolh, având următoarele vecinătăți: N – . – N. I. și P. Aluix, S – Casa Universitarilor și Butărescu V., V – Grădinița nr. 23.
Valoarea corpului 1, casă de locuit cu parter și pivniță este de_,40 lei Ron, iar a corpului 2, casă de locuit cu demisol și parter este de_,36 lei Ron.
Valoarea totală a casei de locuit corpul 1+corpul 2 este de_,76 lei Ron, evaluarea fiind făcută la valoarea actuală de circulație.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea topo-cadastru realizat de expert C. A., imobilul deținut de reclamanții V. M. și V. G. este situat în C. pe . nr. 20, jud. D. și la data efectuării expertizei are suprafața totală rezultată din măsurători S=755 mp, cu următoarele dimensiuni și vecinătăți: N- ..t=13,79 m, pct. 1-2-3, E – N. I., D.t =39,93 m, pct. 3-4-5-6 și P. Aluix D=7,23 m, pct. 6-7, S – Butărescu V. D=5,25 m, pct. 7-8 și Casa Universitarilor D=14,58 m, pct. 8-9, V – Casa Universitarilor D=1,12 m, pct. 9-10, Grădinița nr. 23, D.t=49,45 m, pct. 1-12.11, Grădinița nr. 23 D=2,85 m, pct. 10-11.
Întreaga suprafață de teren este delimitată pe toate laturile cu garduri și ziduri construcții.
Instanța a stabilit taxa de timbru totală, la valoarea calculată în raportul de expertiză, teren și casă, în sumă de 4203,81 lei și 5 lei timbru judiciar, achitate de reclamanți.
Potrivit art. 1890 C. Civil toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință, iar potrivit art. 482 C. Civil proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește: drept de accesiune.
Instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii și accesiunii imobiliare și a admis acțiunea așa cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat de instanță prin încheierea de ședință de la 31 octombrie 2012, drept apel, pârâtul M. C., prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivare, s-a arătat că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât din probele administrate reiese că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în C., ..20, județul D.. Reclamanții nu au făcut dovada că au stăpânit și au exercitat posesia sub nume de proprietar, potrivit art. 1847 Cod Civil, iar simpla folosință nu conferea un drept de proprietate asupra acestuia, nefiind întrunite cerințele art. 111 C.pr.civ.
S-a mai arătat că instanța nu a analizat îndeplinirea obligațiilor fiscale de către reclamanți în raport cu suprafața de teren care pretind că au posedat-o ca buni proprietari, data de la care s-a făcut declarația de impunere și actele doveditoare care au stat la baza înregistrării la masa impozabilă,nefiind solicitat dosarul fiscal. Simplul certificat fiscal care atestă că nu există creanța bugetare nu poate face dovada plății impozitelor aferente suprafețe de teren și construcțiilor, pe perioada prescripției achizitive și nici nu poate justifica posesia utilă.
Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă, posesie care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Cu privire la petitul privind constatarea dreptului de proprietate asupra casei de locuit, apelantul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există un raport juridic obligațional între acesta și reclamanți, atât timp cât M. C., ori statul și nicio altă persoană, cu excepția reclamantului, nu invocă un drept asupra construcțiilor, persoana interesată având la îndemână procedura specială reglementată de Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
Pentru ca Municipiului C. să i se recunoască legitimare procesuală pasivă în litigii de genul celor analizate, este necesar să fi contribuit din fonduri publice la edificarea construcțiilor, ce fac obiectul litigiul, opri să fi eliberat un act administrativ care să-i confere Municipiului C. un drept asupra construcțiilor, cum ar fi preluarea abuzivă ori expropriere a acestor construcții, ori să se fi constatata printr-un certificat de vacanță succesorală dreptul de proprietate al Municipiului C. asupra acestor construcții, ceea ce este exclusiv atât timp cât pot existat moștenitori constatați cu certificat de moștenitor.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit taxa de timbru, dat fiind faptul că terenul în suprafața de 755 m.p. nu a fost evaluat în cuprinsul sentinței nefăcându-se referire la aceasta.
Astfel, conform raportului de evaluare întocmit de camera Notarilor Publici C. și însușit de către D.F.F.P.D. valoarea terenului este de_ lei.
Intimatul V. M. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, raportat la situația juridică dedusă judecății, în contextul în care a probat exercitarea unei posesii utile și neviciate, astfel cum impun dispozițiilor art.1847 Cod Civil,
Depozițiile martorilor audiați au evidențiat fără drept de tăgadă că autorii reclamanților și în continuare intimatul V. M., împreună cu soția sa au exercitat posesia.
În ce priește calitatea procesuală a apelantului, realizarea dreptului în procedura judiciară nu poate fi opusă decât acestei entități, de vreme ce raportul juridic obligațional nu poate fi imputat unei alte persoane, autoritatea administrativ-teritorială fiind singura în măsura în care să emită pretenții asupra tuturor bunurilor amplasate pe teritoriul acestora.
Critica referitoare la stabilirea taxei de timbru este nefondată, în condițiile în care prima instanță a impus cerința timbrajului acțiunii la nivelul valorilor rezultate din expertizele efectuate în cauză, atât pentru teren cât și pentru imobilul casă de locuit.
În ședința publică din 26.09.2012, față de împrejurarea că intimata reclamantă a decedat, instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, V. M., care are deja calitatea de parte în proces și V. P..
La solicitarea apelantului, instanța a dispus efectuarea unei adrese către Primăria Mun. C. Direcția de Impozite și Taxe pentru a comunica actele aflate în dosarul fiscal al imobilului, răspunsul la această adresă, împreună cu actele aferente, fiind înaintat la data de 29.11.2012, respectiv 15.01.2013.
Prin decizia nr.50 din 6 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a admis apelul declarat de pârâtul M. C. PRIN PRIMAR,în contradictoriu cu reclamanții V. M., V. P., împotriva sentinței civile nr. 6250 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .
S-a schimbat sentința civilă atacată în sensul că s-a respins acțiunea.
Critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a apelantei pârâte cu privire la cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra casei de locuit a fost considerată neîntemeiată întrucât, deși nu este nici proprietar al terenului și nici constructor al imobilului în litigiu, apelantul pârât are legitimitate procesuală pasivă întrucât în calitate de autoritate a administrației publice locale poate contesta dreptul de proprietate al intimaților reclamanți, această unitate administrativ teritoriala având în patrimoniul sau, pe lângă alte drepturi si datorii patrimoniale, un drept de proprietate asupra bunurilor din domeniul public si privat. De asemenea, iar in ceea ce privește construcțiile in litigiu, calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale M. C. este justificată și prin aceea ca doar autoritățile administrației publice locale pot contesta dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcțiilor.
A fost considerată întemeiată însă critica referitoare la neîndeplinirea condițiilor cerute de art. 1847 cod civil de la 1864 pentru existența unei posesii care să ducă la prescripția achizitivă.
Astfel, potrivit adresei nr._/21.11.2012 a Direcției de Impozite și Taxe a Primăriei Mun. C., în evidențele fiscale imobilul în litigiu, situat în C., .. 20 (fost .. 22 și .) figurează ca aparținând numiților: V. M. (36%din imobil), M. S. A. (24% din imobil) și I. R. (40% din imobil). De asemenea, tribunalul a constatat că prin decizia civilă nr. 56/29.01.2009 a Tribunalului D., definitivă și irevocabilă prin nerecurare, s-a luat act de tranzacția părților în sensul ca imobilul în litigiu, situat în C., .. 20, compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 748 mp, să rămână în indiviziune în următoarele cote: V. M. (36%din imobil), M. S. A. (24% din imobil) și I. R. (40% din imobil).
În drept, potrivit art. 1890 C.civ. toate acțiunile atât reale cât si personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile si pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel care invocă aceasta prescripție sa fie obligat a produce vreun titlu, si fără sa i se poată opune reaua-credința.
Potrivit art. 1837 C.civ., prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art. 1846 al. 1 C. civ., orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Pentru a putea prescrie se cere, in lipsa unui just titlu, o posesiune utilă pe o perioada de cel puțin 30 de ani, utilitatea posesiei apreciindu-se in funcție de disp. art. 1847 C.civ. In baza art. 1860 C.civ. orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, sa unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.
Potrivit art.1853 Cod Civil, "Actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar." Prin urmare, legea califica expres stăpânirea exercitata asupra unui bun aflat în proprietate ., ci detenție precara.
În speța, intimații reclamanți tind a opune apelantei, o posesie utilă, însa în virtutea textului legal amintit și ținând cont de calitatea lor de coproprietari, ce rezultă din dispozitivul deciziei mai sus arătate, aceștia sunt prezumați a exercita numai o detenție precara asupra bunului, rezultata din situația de coproprietate existentă. În aceste condiții, și având în vedere si dispozițiile art. 1855 Cod Civil ("Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeași calitate, daca nu este proba contrarie"), revenea reclamanților sarcina de a răsturna prezumțiile instituite de lege, mai sus amintite, si de a proba că se întâlnește în cauza vreuna dintre modalitățile reglementate de art.1858 Cod Civil, de intervertire a precarității în posesie utilă, spre exemplu în forma negării dreptului celorlalți coproprietari, prin acte de rezistență la exercițiul dreptului lor. Asemenea împrejurări nu au fost reținute în cauză, motive pentru care s-a apreciat că stăpânirea exercitată de reclamanți cu privire la bunul litigios nu întrunește elementele unei posesii utile, necesare pentru a prescrie. Devin lipsite de relevanta argumentele intimaților-reclamanți legate de caracterul util si de însușirile posesiei pe care o pretind, deoarece tribunalul a constatat ca nu se poate vorbi despre o posesie în sensul art.1846 alin.2 si următoarele Cod Civil.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul moștenitor V. P. și reclamantul V. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele pe care își întemeiază calea de atac sunt cele prevăzute de art. 304 pct.9 Cod pr.civ.
Instanța de apel a evaluat fundamental greșit situația de fapt a cauzei raportat la datele spetei, făcând si o interpretare eronata a dispozițiilor legale aplicabile litigiului dedus judecații, in condițiile in care a demonstrat pe de o parte ca posesia exercitata a fost una utila si neviciata iar pe de alta parte ca erau îndeplinite toate condițiile legale pentru a se constata intervenita uzucapiunea de lunga durata in favoarea reclamanților pentru dobândirea imobilelor prescrise.
Astfel, reclamantul V. M. împreuna cu soția decedata V.
G. au intrat in posesia imobilelor locuind o vreme cu părinții iar după decesul acestora folosind în continuare imobilele ca locuință statornică și aceasta pentru o perioada mai mare de 30 de ani. In toata această durată, potrivit declarațiilor martorilor D. E. și Z. E., reclamanții au fost singurii care au locuit la adresa menționată în petitul cererii, nu au fost tulburați în posesie de nici o persoană, terenul fiind îngrădit și având aceleași
dimensiuni dintotdeauna.
Pentru că la moștenirea autorului reclamanților aveau vocație succesorală și alte persoane (coindivizarii acțiunii de partaj), s-a ajuns la tranzacționarea averii succesorale de care s-a luat act prin decizia susmenționată a Tribunalului D., însă pentru aceste imobile nu au existat niciodată acte de proprietate specifice de care să se prevaleze în acțiunea de intabulare a dreptului de proprietate. Bunăoară, după pronunțarea acestei soluții au dorit să intabuleze hotărârea de partaj, însă această solicitare li s-a respins pe motivul că nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor, respectiv că nu dețin acte translative sau constitutive de drepturi, așa încât nu erau îndeplinite dispozițiile art. 20 alin.l din Legea 7/1996. (Încheierea nr. 6068 7 din 9.12.2009 a OCPI D. pe care au depus-o alăturat recursului).
În ceea ce-i privește pe coindivizari, este de remarcat că aceștia nu au
deținut niciodată posesia imobilelor în discuție, nici măcar ocazional nu au folosit aceste bunuri, așa încât o atragere a acestora în proces ar fi constituit un eșec al acțiunii, modul original de dobândire a proprietății pe calea prescripției achizitive aparținând numai celui care a posedat efectiv. De altfel acesta a fost și raționamentul pentru care coindivizarii nu au fost nici un moment interesați de prezentul demers judiciar, realizarea dreptului pe aceasta cale nefiind la îndemâna unor persoane care nu au exercitat posesia cu toate atributele prevăzute de art. 1847 C.civ.
Pe de alt parte, posesia reclamanților nu putea fi opusă unor persoane care nu justificau un drept de proprietate asupra bunurilor, certificatele de moștenitori nefăcând altceva decât să constate calitatea și vocația moștenitorilor la succesiunea autorilor și din această perspectivă o angajare a coindivizarilor în prezenta cerere fiind sortită eșecului, prescripția achizitivă fiind opusă numai adevăratului proprietar sau celui care poate emite pretenții în această calitate.
Pentru că asupra imobilelor nu dețineau un act de proprietate, aspect ce rezultă atât din încheierea de intabulare a OCPI D. dar și din adresa înaintată de Primăria C. la dosarul de fond(fila 45), iar în sensul art.83 alin. 1 din Legea 36/1995 certificatul de moștenitor constată masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor, fără să poată constitui titlu de proprietate cu privire la bunurile indicate de moștenitori ca aparținând averii succesorale si neavând altă cale de dobândire a proprietății, au promovat prezenta acțiune.
Mai mult decât atât, prin introducerea acțiunii de partaj nu s-a produs o întrerupere a prescripției în sensul art. 1863 si urm. C.civ., având în vedere că natura acestei cereri nu este una din care să rezulte viciul posesiei reclamanților și nici de întrerupere a cursului acestei prescripții, așa încât soluția contrară celei dată de prima instanță este fundamental greșită.
Instanța de control a apreciat eronat că situația reclamanților se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 1853 Cod civil, respectiv că aceștia ar fi exercitat numai o detenție precara, rezultată din situația de coproprietate existentă în contextul în care așa cum s-a arătat mai sus coindivizarii nu dețineau un drept efectiv de proprietate ci numai o cota indiviză(matematica), iar faptic nu au exercitat nici un act de posesie asupra bunurilor prescrise de reclamanți. Dimpotrivă, chiar dacă ipotetic s-ar discuta despre o precaritate a posesiei dată de împrejurările reținute de instanța, ce altă modalitate de intervertire a precarității în posesie utilă mai eficientă ar fi existat decât actele de posesiune exercitate de reclamanți împotriva coindivizarilor și care se înfățișau ca o negare a drepturilor acestora.
Pentru a conchide, datele prezentei cauze au evidențiat o posesie utilă neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar exercitată de reclamanți, singurii în măsură să prescrie pe calea acestei acțiuni fiind numai reclamanții, așa încât singura soluție justa este de constatare a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care au deținut efectiv posesia imobilelor.
Având în vedere că preconstituirea unui act de proprietate este imposibilă pe alta cale, imobilele nefăcând obiectul vreunei retrocedări pe temeiul altor dispoziții reparatorii, singurul mijloc juridic apt să conducă la aceasta soluție este acțiunea promovată de ei.
Solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii instanței de apel în sensul ca pe fond să se mențină soluția primei instanțe și să fie obligată intimata pârâta la plata cheltuielilor de judecată
Prin decizia civilă nr.6091/95.06.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat reclamantul moștenitor V. P. și reclamantul V. M. împotriva deciziei civile nr. 50 din 06 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. C. PRIN PRIMAR.
A fost casată decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul D.
Pentru a se pronunța astfel, instanța în ședința publică de la 05.06.2013, a invocat din oficiu ca motiv de ordine publică, motivul de casare prev. de art.304 punct 1 Cod pr.civilă, raportat la calificarea căii de atac ce trebuia exercitată împotriva sentinței civile nr. 6250 din 25 aprilie 2012 a Judecătoriei C., având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și disp.art.282 1 alin.1 Cod pr.civilă.
Astfel potrivit disp.art.282 1 alin.1 Cod pr.civilă, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensiile de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii și în alte cazuri prevăzute de lege.
În speță, instanța a constatat că reclamantul a promovat o acțiune în constatare drept de proprietate dobândit prin uzucapiunea de lungă durată. Faptul că obiectul acestei acțiuni este unul evaluabil în bani rezultă atât din dispoziția expresă a Codului de procedură civilă, cât și din motivarea Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 10.12.2008, decizie pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată, conform art. 330/7 alin. 4 cod procedură civilă.
Reclamantul a precizat că evaluează provizoriu bunurile supuse acțiunii în constatare drept de proprietate la suma de_ lei, în vederea satisfacerii cerinței timbrajului.
Pârâtul a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, cale de atac care a fost calificată ca apel de către Tribunalul D. prin încheierea din 31.10.2012, luând în considerare evaluarea bunurilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată stabilită în raportul de expertiză.
Curtea a constatat că recalificând calea de atac în raport de evaluarea făcută de expert, Tribunalul D. a aplicat greșit dispozițiile art. 282 și 282 ind. 1 Cod procedură civilă deoarece stabilirea obiectului cererii, cu caracteristica sa - valoarea, se realizează la momentul învestirii primei instanțe și al stabilirii cadrului procesual, moment dedus din coroborarea dispozițiilor art.112 cu art.132 din Codul de procedura civilă, adică cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în apel sau în recurs nu poate fi modificat obiectul cererii de chemare în judecată, aspect dedus din interdicția expresă conținută de prevederile art. 294 alin.1 (pentru apel) și art.316 coroborat cu art.294 alin.1 Cod pr.civilă(pentru recurs).
Momentul la care se face evaluarea și stabilirea obiectului cererii, potrivit dispozițiilor art.112 alin.3 din codul de procedură civilă este cel al formulării cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință.
Cât timp valoarea obiectului cererii de chemare în judecată a fost stabilită de reclamant la o sumă sub 100 000 lei, sunt perfect aplicabile și prevederile art.18 1 Cod procedură civilă, potrivit cu care instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.
Problema calificării căii de atac, dincolo de aspectul compunerii instanței din 2 sau 3 judecători, implică de fapt problema competenței unei instanțe ca instanță de apel sau ca instanță de recurs.
Reevaluarea bunurilor în urma administrării probelor, după momentul introducerii acțiunii, nu poate fi luată în considerare ca și criteriu de reevaluare a obiectului cererii cu ocazia declarării căii de atac, întrucât valoarea obiectului cererii în raport de care se stabilește competența instanței și calificarea căii de atac se face numai în limitele procedurale cuprinse de art. 112 și 132 Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că, față de dispozițiile exprese ale art. 2821 alin. 1, art.18 1 și art. 112 Cod de procedura civilă, modificarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată, nu determină recalificarea căii de atac, iar împotriva hotărârii primei instanțe trebuia exercitată calea de atac a recursului.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului D.-Secția I Civilă sub nr._ .
Recursul a fost legal timbrat.
Examinând sentința recurată, conform art. 3041 C.proc.civ., prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
In ceea ce priveste, motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condițiilor prescripției achizitive de lungă durată nu este întemeiat.
Potrivit art.1890 C.civ. de la 1864, "toate actiunile reale se vor prescrie in 30 de ani fara ca cel care invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poata opune reaua credinta".
Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun sa poata fi dobandit prin efectul uzucapiunii, este necesar sa fie indeplinite doua conditii cumulative: sa se fi exercitat o posesie utila asupra respectivului bun si imobilul sa fi fost posedat cel putin 30 de ani, posesorul posterior având facultatea reglementata de art.1860 C.civ.de a invoca jonctiunea posesiilor, adica de a-si uni posesia sa actuala cu aceea a autorului sau pentru a putea opune prescriptia achizitiva .
Prin urmare, uzucapiunea se întemeiaza pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobandirea proprietatii, trebuie sa fi fost exercitata in mod util, potrivit art.1847 c.civ., adica fara sa fi fost afectata de vreun viciu- discontinuitatea, violenta, clandestinitatea si echivocul - si fara ca respectiva posesie sa fi incetat prin intrerupere sau precaritate.
Termenul de 30 de ani prevăzut de dispozițiile art. 1890 Codul civil de la 1864 începe să curgă de la data la care persoana ce invocă dobândirea dreptului de proprietate a început să exercite o posesie utilă asupra imobilului aparținând unei alte persoane, iar nu de la data la care persoana împotriva căruia se invocă această posesie a dobândit vreun drept asupra bunului. În cauza, conform mijloacelor de proba administrate pe larg de instanta de fond, suprafata de teren în litigiu este stapanită de catre reclamanti si antecesorii lor de peste 30 de ani, posesia exercitandu-se sub nume de proprietar, continuu, netulburat si public, fara a fi incidente vreuna din cauzele de intrerupere reglementate de art.1864 c.civ.
Este adevarat ca, nu s-a facut dovada faptului că reclamantii nu au achitat impozitul aferent întregului teren in litigiu pe toată durata posesiei, însă această împrejurare care poate fi echivalata lipsei elementului intentional al posesie nu este suficienta in a retine ca lipsa exercitarii unei posesii publice.
Astfel cum posesia a fost definita in literatura juridica, aceasta reprezinta stapanirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Existenta posesiei este subsumata intrunirii cumulative a celor doua elemente ale sale: material, corpus, ce presupune contactul direct, efectiv cu bunul, respectiv psihologic, animus, ce se caracterizeaza prin vointa celui care stapaneste bunul de a se comporta ca un proprietar sau ca titular al unui alt drept real.
Acest element psihologic exista atat în situatia in care aceasta conduita isi are izvorul in convingerea sincera a posesorului, ca este titularul dreptului real, cat si atunci cand stie sau trebuie sa stie ca nu are aceasta calitate, de aici rezultand distinctia intre posesia de buna credinta si cea de rea credinta.
In conditiile in care, asa cum rezulta din raportul de expertiza in specialitatea topografie intocmit in cauza, terenul in litigiu, stapanit de reclamanti, este îngradit ., pe care este edificat si o constructie cu destinatie de casa de locuit, este mai mult decat evidenta vointa reclamantei si a intervenientului de a stapani înrtreaga suprafata ce formeaza obiectul prezentului litigiu ca adevarati proprietari.
Achitarea taxelor si impozitelor pentru terenul stapânit reprezinta doar unul si nu singurul dintre aspectele care pot demonstra ca detinerea materiala a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detentii precare. Reclamantii nu erau ținuti să dovedească intervertirea precarității în posesie atâta timp cât, din probele existente în cauză nu rezultă faptul că stăpânirea sa ori a autorilor ei a îmbrăcat inițial forma unei simple detenții precare.
Nici motivul de recurs referitor la soluția dată cererii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției nu este întemeiat.
Neintemeiata este si exceptia inadmisibilitatii acțiunii, invocata de recurentul-parat, intrucat fata de obiectul actiunii – constatarea dobandirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin efectul uzucapiunii de 30 ani, tribunalul constata ca in speta nu se pune problema ca reclamanta sa aiba la indemana o alta actiune decat cea promovata, in speta nefiind aplicabile dispozitiile art. 111 C.pr.civ. privind caracterul subsidiar al actiunii in constatare, cu consecinta inadmisibilitatii unei asemenea actiuni in situatia in care reclamanta ar avea la indemana o actiune in realizarea dreptului.
Este neîntemeiată critica vizând nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991 întrucât acest normativ nu condiționează existența sau recunoașterea a dreptului de proprietate asupra unei construcții de respectarea procedurii administrative ce o instituie cu privire la construirea unui imobil și pentru a cărei încălcare există sancțiuni specifice.
Inexistenta unei autorizații de construcție pentru imobilul construit înainte de . Legii 50/1991 nu poate limita dreptul reclamanților de a se adresa instanței de judecata pentru constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin accesiune imobiliara, aceasta deoarece temeiul juridic in raport de care se analizează cererea este cel dat de Codul civil de la 1864, iar nu de normele speciale din Legea nr. 50/1991. Astfel spus, constatarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate avea consecințe pe planul raporturilor de natura administrativa legate de inexistenta autorizației pentru a se putea afirma ca aceștia au tins, pe calea acțiunii de fata, sa eludeze dispozițiile Legii nr.50/1991.
Și critica referitoare la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 492 Codul civil de la 1864 ( în vigoare la data edificării construcției în litigiu) nu este întemeiată întrucât aceste dispoziții legale instituie o prezumție legală în sensul că orice construcție făcută pe un teren este prezumată a fi făcută de proprietarul terenului, cu materialele lui, până la proba contrară, iar intimații reclamanti invocă această prezumție în favoarea lor, susținând că sunt proprietarii construcției pe care autorii lor au edificat-o cu materialele lor, pe terenul lor.
Critica conținută la pct. V din recurs, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a recurentei nu poate fi reținută întrucât, deși nu este nici proprietar al terenului și nici constructor al imobilului în litigiu, recurentul pârât are legitimitate procesuală pasivă întrucât în calitate de autoritate a administrației publice locale poate contesta dreptul de proprietate al intimaților reclamanți, întrucât această unitate administrativ teritoriala are in patrimoniul sau, pe lângă alte drepturi si datorii patrimoniale, un drept de proprietate asupra bunurilor din domeniul public si privat.
Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Tribunalul va respinge recursul, menținând sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul M. C. PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 6250 pronunțată de Judecătoria C. la data de 25.04.2013 în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții V. P.,V. M..
Schimbă sentința civilă recurată, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții V. P. și V. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 Decembrie 2013.
Președinte, R. L. Z. | Judecător, A. P. | Judecător, M. R. H. |
Grefier, C. C. S. |
Red.jud.R.L.Z.
Tehn.F.M./3 ex.
Jud.fond:A.G.
| ← Fond funciar. Hotărâre din 07-03-2013, Tribunalul DOLJ | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 501/2013.... → |
|---|
