Pretenţii. Sentința nr. 4591/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4591/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 1568/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1568/2015
Ședința publică de la 08 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. Tițoiu
Judecător M. E. N.
Grefier G. D.
Pe rol judecarea apelului formulat de reclamantul S. C. JUDETEAN DE URGENTA C. împotriva sentinței civile nr. 4591/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul a fost declarat în termen legal, se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 28.01.2015 sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul M. M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.013,82 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu acordarea serviciilor medicale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în fapt, pârâtul a fost internat în secția Oftalmologie, în perioada 10.12-12.12.2011, iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost în cuantum de 1.013,82 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.
Reclamantul a mai arătat că, având în vedere dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății „pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora”, iar spitalul în calitate se furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, întrucât pârâtul a fost victima unui accident de circulație, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt suportate din Fondul național de asigurări de sănătate.
Reclamantul a mai menționat că sumele ocazionate de unitățile sanitare cu serviciile medicale acordate pacienților victime ale agresiunilor trebuie recuperate de furnizorii de servicii medicale în speța de față S. C. Județean de Urgență C. și restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D., de la persoanele care datorează debitul.
De asemenea, reclamantul a arătat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în baza art. 17 din Legea 146/1997.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civil, 112 C.pr. civilă și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A depus la dosar decont de cheltuieli din data de 04.01.2012.
Prin sentința civilă nr.4591/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria C. a fost respinsa actiunea formulata de reclamantul S. C. Județean de Urgență C., împotriva pârâtului M. M..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 NCPC, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând plata contravalorii serviciilor medicale acordate pârâtului ca și pagubă pricinuită spitalului prin fapta ilicită a acesteia de a solicita prestarea în favoarea sa a unor servicii medicale, fără a formula plângere penală împotriva agresorului.
Ca atare, în speță este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală.
Prin decizia nr.1/2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că, in interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5, art.201 și art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 (cum este cazul in speța), împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Prin urmare, pentru calcularea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 201 din Legea nr. 79/2011.
Instanța a reținut că suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale nu reprezintă o creanță bugetară, astfel cum a susținut reclamantul, deoarece aceasta nu rezultă dintr-un raport de drept material fiscal, în accepțiunea dispozițiilor art. 21 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci dintr-un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 131 Cod procedură fiscală privind termenul de prescripție extinctivă de 5 ani.
În cauză, având în vedere că reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea din momentul în care a pârâtul a fost externat, respectiv la data de 12.12.2011, instanța a reținut că de la acel moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Or, prezenta acțiune a fost trimisă prin poștă la data de 28.01.2015, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, acesta împlinindu-se la data de 12.12.2014.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că, în speță ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție și nici nu s-a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctivă.
Față de cele expuse, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. C. Județean de Urgență C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune la care instanța face referire, se arată că, potrivit art.262 alin. 1. lit.a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu privire la utilizarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate se prevede că veniturile fondului se utilizează pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaționale cu prevederi domeniul sănătății la care România este parte, stabilite în contractul - cadru.
Totodată alin. 2 prevede faptul că, cheltuielile prevăzute la alin. 1 se suportă de la bugetul de stat. Astfel "prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistență medicală acordată" la care face referire art. 313 din Legea nr. (2006 face parte din categoria "altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" definit de art.21 din Codul de Procedura Fiscală.
Obligațiile fiscale sunt definite de art.22 al Codului de procedura Fiscală: obligația de a plăti la termenele legale, impozitele, taxele, contribuțiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti majorări de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plata accesorii.
Apelantul arată că potrivit dispozițiilor art.131 Cod procedură fiscală, termenul general de prescripție privind o creanță bugetară este de 5 ani, iar potrivit alin.l termenul începe sa curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, întrucât debitul menționat în cererea de chemare în judecată este o creanță bugetară. Potrivit Codului fiscal creanța bugetară constă în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora.
Apelantul a menționat că debitul solicitat face parte din categoria alte venituri bugetare, întrucât apelantul, în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera aceste sume de bani și de a le returna Casei de Asigurări de Sănătate.
Potrivit principiului simetriei, cheltuielile efective fiind suportate din bugetul de stat, în momentul recuperării se reîntorc tot la bugetul de stat, aceasta fiind singura sursă de finanțare a acestor cheltuieli, atât spitalul clinic județean de urgență cât și casele de asigurări de sănătate fiind doar pârghiile prin care sunt asigurate atât sursa finanțării asistenței medicale cât și acordarea efectivă a acestei asistențe, acțiunea fiind promovată în termenul legal.
De asemenea, s-a menționat faptul că debitul solicitat constituie venit public iar potrivit art.30 (2) din OUG 80/2013 în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, în categoria veniturile publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale precum și veniturile bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial bugetul de stat.
Având în vedere considerentele expuse anterior, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare și pe cale de consecință obligarea pârâtei la plata sumei de 1013,82 lei reprezentând contravaloarea serviciilor medicale, cheltuieli ocazionate de acordarea serviciilor medicale în cadrul Spitalului C. Județean de Urgență C..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 -298 Cod Procedură Civilă, art. 262, 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, art.21 și următoarele Cod Procedura Fiscală, art. 89 și următoarele C.Pr. fiscală.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor art. 480 NCPC, Tribunalul constată că apelul este nefondat.
Astfel, se constată că instanța de fond a interpretat in mod corect probele administrate in cauza si a aplicat in mod corespunzător dispozițiile legale incidente, reținând în mod justificat ca s-a prescris dreptul reclamantului la acțiune, atata timp cat in speta este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală, căreia i se aplică în ceea ce privește prescripția extinctivă dispozițiile art.3 alin.1 și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Tribunalul constata ca nu pot fi reținute ca întemeiate sustinerile apelantului in sensul ca in speta ar fi incident termenul de prescripție de 5 ani prevazut de art.22 și art.131 din O.G. nr.92/2003 pentru creantele fiscale, întrucât creanța invocată în prezenta cauza izvorăște dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu dintr-un raport fiscal.
Astfel, potrivit art. 21 din OG 92/2003,(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;
b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.
(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Potrivit art. 22 din OG 92/2003, prin obligații fiscale, în sensul prezentului cod, se înțelege:
a) obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
b) obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
c) obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
d) obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii;
e) obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă;
f) orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.
Potrivit art. 25 din OG 92/2003, 1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.
Tribunalul constata ca in speță, creanța solicitată de reclamant izvorăște dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu dintr-un raport fiscal, astfel încât nu poate fi incident termenul de prescriptie de 5 ani prevazut de legislatia fiscala, ci este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decr. 167/1958 ( legea in vigoare la data nașterii dreptului de executare silita), in raport de care tribunalul constata ca este corecta reținerea instanței de fond in sensul ca s-a prescris dreptul creditorului S. C. Județean de Urgență C. la acțiune.
Tribunalul are in vedere ca sunt raporturi de drept material fiscal acele raporturi care cuprind totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin părților în aplicarea prevederilor legislației fiscale.
Suma ce se solicita în prezenta cauză nu se circumscrie nicidecum drepturilor și obligațiilor ce revin părților în aplicarea prevederilor legislației fiscale, ci este rezultată din aplicare prevederilor Legii nr.95/2006 cu privire la recuperarea prejudiciilor suportate de furnizorii de servicii medicale cu îngrijirile acordate victimelor agresiunilor fizice, în condițiile art. 313 din Legea nr.95/2006.
Art. 313 din Legea nr. 95/2006 dispune: "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."
Prin urmare, însăși textul dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 statuează în mod neechivoc faptul că avem în discuție o sumă destinată acoperii unui prejudiciu rezultat din săvârșirea unei fapte ilicite, sumă constând cheltuielile ocazionate cu îngrijirile medicale acordate în cazurile de vătămare a sănătății unei ale persoane, acțiunea de recuperare fiind îndreptată împotriva persoanei vinovate, obligația de plată fiind stabilită în sarcina acesteia și nu în sarcina beneficiarului serviciului medical.
Or, de esența raportului material fiscal este acea trăsătură potrivit căreia faptul juridic generator al unui raport de drept material fiscal constă în dobândirea de către o persoană, numita contribuabil a unui bun, ori în realizarea unui venit, ori săvârșirea unei fapte de consum, în legătura cu care legea stabilește o obligație fiscală pentru contribuabil, afară de cazurile în care legea stabilește în mod expres natura de creanță fiscală a unei sume sau în cazurile în care, în ceea ce privește executare silită, în mod similar, executarea sumei este plasată de lege, în mod expres, sub imperiul reglementărilor din materia executării creanțelor bugetare, spre exemplu amenzile contravenționale sau cele judiciare – art. 733 Cod procedură civilă, ori taxele de timbru stabilite în condițiile art. 20 alineat 5 din Legea nr. 146/1997.
In speță esteevident ca dreptul de creanță constând în suma necesară acoperii prejudiciului intră în conținutul unui raport juridic delictual de drept comun și nicidecum a unui raport juridic fiscal, născut în aplicarea vreunor prevederi fiscale, in condițiile in care actul normativ special - Legea nr. 95/2006 - nu face nicio trimitere expresă la legislația fiscală, nici sub aspectul naturii creanței, nici sub aspectul executării silite, iar pe de alta parte, suma solicitata in prezenta cauza nu este rezultatul vreunui venit, nu rezultă în urma dobândirii vreunui bun, a unei fapte de consum.
Natura unei de creanțe de fi considerată creanță fiscală nu poate rezulta din aplicarea principiilor simetriei, a unor corelații improprii dintre venituri și cheltuieli bugetare, așa cum eronat încearcă să argumenteze recurentul reclamant, ci trebuie să rezulte în mod explicit așa cum impune art. 21 din OG nr. 92/2003 din aplicarea prevederilor legislației fiscale.
Conținutul raportului juridic fiscal este dat de relațiile financiare care se formează în procesul de instituire și percepere a impozitelor, taxelor și a altor contribuții datorate bugetului general consolidat al statului și căror natură de creanță fiscală este instituită ca atare, nu lăsată la latitudinea unui procedeu juridic de interpretare.
Natura acestui raport este una obligațională, în conținutul său intrând:
- dreptul de creanță ce aparține subiectului activ, care este creditorul;
- corelativul acestuia, adică latura pasivă a raportului reprezentând obligația fiscală ce aparține subiectului pasiv, care este debitorul.
" Orice alte sume " la care se referă textul art. 22 alinat 1 litera a din OG nr.92/2003 constituie partea pasivă din conținutul unui raport ce a luat naștere în aplicarea legislației fiscale și trebuie să păstreze caracteristica de a rezulta dintr-un act de impunere, neputând fi rezultatul unei acțiuni de recuperare ce se derulează pe rolul unei instanțe de judecată ci, din contră, trebuie să rezulte așa cum anterior s-a menționat din dobândirea de către o persoană, numită contribuabil a unui bun, ori din realizarea unui venit, ori săvârșirea unei fapte de consum, în legătura cu care legea stabilește o obligație fiscala pentru contribuabil ori statuată ca atare, în mod expres ca fiind creanță fiscală.
Potrivit art. 23 din OG nr. 92/2003 dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
În prezenta cauză nu avem în discuție vreo bază de impunere care să genereze dreptul de creanță al recurentului și obligația corelativă de plată a debitorului.
Prin urmare, sunt nefondate criticile potrivit cărora creanța solicitata în prezenta cauză este o creanța fiscală pentru care ar fi incident termenul de prescripție de 5 ani, în speță, așa cum corect a statuat și prima instanță, fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prev. de Decr. 167/1958.
Pentru considerentele expuse, Tribunalul urmează ca în temeiul art. 480 NCPC, să respingă ca nefondat apelul promovat de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENTĂ C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamantul S. C. Județean de Urgență C., cod fiscal_, cont RO 19 TREZ2915005XXX000154, cu sediul în C. ., județul D. împotriva sentinței civile nr.4591/08.04.2015, pronunțată de Judecătoria C., în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâtul M. M., CNP_, cu domiciliul în C., ..F2, ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Octombrie 2015.
Președinte, A. C. Tițoiu | Judecător, M. E. N. | |
Grefier, G. D. |
Red.jud.M.E.N.
Tehn.S.V./4 ex.
06.11.2015
Jud.fond-M.D.M.
| ← Evacuare. Hotărâre din 07-10-2015, Tribunalul DOLJ | Pretenţii. Decizia nr. 552/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
